Sensul vietii – o perspectivă creştină

Sensul vietii – o perspectivă creştină De unde plecăm cu discuţia? Descoperim sensul vieţii vorbind despre ce credem noi despre sensul vieţii sau despre ceea ce crede despre aceasta Creatorul nostru? Ce este viaţa? Sunt mai multe feluri de viaţă? Biologică (animală - anima), spirituală (viaţa trăită prin Duhul de viaţă). Întrebare: Care este scopul principal al omului? Răspuns: Scopul principal al omului este să-l glorifice pe Dumnezeu (1 Cor. 10:31) şi să se bucure de El o veşnicie (Ps. 73:25,26). Scopuri subordonate şi scopuri ultime. Mersul la farmacie pentru procurarea unui medicament este subordonat scopului ultim de a te vindeca. Care este scopul pentru care Dzeu a creat toate lucrurile? Dzeu a creat toate lucrurile pentru o glorioasă şi abundentă emanarea ad extra (în afară, opus lui ad intra, operaţiunile lui Dzeu în interiorul Trinităţii) a infinitei plinătăţi a binelui care este în El. Această dispoziţie de a se comunica pe Sine, sau de difuza propria Sa PLINĂTATE (Col. 1:19; 2:9; Efes. 1:22-23; 4:13), a fost ceea ce l-a mişcat pentru a crea lumea. Isa. 43:7. Dacă Dzeu nu ar fi creat lumea, anumite atribute ale Lui nu s-ar fi manifestat, ar fi rămas în adormire. Puterea, înţelepciunea, justiţia, bunătatea şi adevărul lui Dzeu sunt astfel exercitate în creaţie. Iubirea de sine Conotaţie negativă – preocuparea pentru eul privat: egoism. Oameni care îşi caută fericirea în lucrurile bune care se rezumă sau se limitează la ei înşişi prin excluderea celorlalţi. Dzeu este indispensabil şi central în definirea adevăratei virtuţi. Conotaţia pozitivă. Mat. 19:19. Nu este contrar creştinismului ca un om să se iubească pe sine însuşi, sau să-şi caute propria-şi fericire, ceea ce este acelaşi lucru. Dacă creştinismul încearcă să distrugă iubirea de sine a omului, şi a proprie-i fericiri, ar tinde să distrugă adevăratul spirit al umanităţii … Că un om ar trebui să-şi iubească propria-i fericire, este la fel de necesar naturii sale precum facultatea voinţei...” Sinele ne personalizează existenţa, ne individualizează trăirea. Sinele, capacitatea de a fi conştient de individualitatea mea, este parte a imago Dei. Celelalte creaturi nu au capacitatea de a iubi şi căuta fericirea pentru că le lipseşte sinele în care să experimenteze acestea. Toate celelalte creaturi cu excepţia omului primesc nume dar nu-şi dau nume una celeilalte. Iubirea de sine este capacitatea de a căuta şi experimenta fericirea. În schimb, în mintea lui Dzeu, iubirea de sine nu a fost destinată să se restrângă şi să rămână la sine, ci întotdeauna să meargă spre alţii. Dzeu prin excelenţă se iubeşte pe Sine, iar asta înseamnă că fiecare Persoană a Treimii le iubeşte şi se dăruieşte în întregime Celorlalte. Dzeu a creat lumea ca expresie a iubirii de sine. Iubirea de sine nu este iubire de mine, ci este plăcerea mea în iubire faţă de alţii. Păcatul mi-a distrus extensia spre alţii, m-a întors spre mine (incurbatio in se – M. Luther) şi m-a lăsat doar cu mine însumi. Eu nu-mi pot fi singur plăcere pentru că eu nu am fost creat autonom, având capacitatea de a-mi fi suficient mie însumi, ci parte a unui sistem aflat în relaţie avându-l pe Dzeu ca centru şi sursă totodată. Iubirea de sine degenerează automat în egoism când ea nu vizează o altă persoană. Iubirea de sine atinge niveluri de bucurie mai înalte cu cât se intensifică şi se multiplică relaţiile în care persoana se găseşte. Relaţia cea mai înaltă, cea care le coordonează şi echilibrează pe celelalte, este relaţia cu Dzeu. Pentru mulţi creştini căutarea fericirii este centrată pe om nu centrată pe Dzeu. „Iubirea de sine, luată în sensul ei cel mai larg, şi iubirea de Dzeu nu sunt lucruri care să fie comparate una cu cealaltă. Ele nu sunt lucruri opuse sau complet distincte, ci una intră în natura celeilalte … Iubirea de sine este doar capacitatea de a se bucura sau de a găsi plăcere în ceva. Acum este impropriu de a spune că dragostea noastră pentru Dzeu este superioară capacităţii noastre generale de a găsi plăcere în ceva.” Iubirea de Dzeu este forma pe care o ia iubirea de sine când Dzeu este descoperit ca fiind izvorul atotsatisfăcător al bucuriei. Dorinţă dezinteresată faţă de Dzeu este imposibilă pentru că dorinţa de fericire este intrinsecă la tot ceea ce voim sau iubim, iar Dzeu este scopul necesar al căutării fericirii. Iubire dezinteresată faţă de Dzeu înseamnă că bucuria şi delectarea spirituală nu este în lucrurile care vin de la Dzeu ci constă în primul rând în plăcerea şi delectarea în Dzeu. Scopul principal al omului este să-l glorifice pe Dumnezeu bucurându-se de El o veşnicie. Nu este nici un conflict între pasiunea lui Dzeu de a fi glorificat şi pasiunea omului de a fi împlinit. Dzeu este cel mai mult glorificat în noi când noi suntem cel mai mult satisfăcuţi în El. Jonathan Edward spune: „Pentru că Dzeu preţuieşte infinit gloria Sa, care constă în cunoaşterea Lui, iubirea Lui şi bucuria în El, de aceea El preţuieşte imaginea, comunicarea şi participarea acestora în creatură. Pentru că se preţuieşte pe Sine, El găseşte plăcere în cunoştinţa, iubirea şi bucuria creaturii, El fiind această cunoştinţă şi iubire. … preocuparea lui Dzeu pentru binele creaturii şi preocuparea faţă de El însuşi, nu sunt despărţite, ci sunt unite, din moment ce fericirea creaturii constă în cautarea fericirii în unire cu El.” Căutarea fericirii nu este păcat. Păcatul este căutarea fericirii în locurile unde ea nu poate găsită (Ier. 2:12), sau căutarea ei în direcţia corectă cu o inimă căldicică şi împărţită (Apoc. 3:16). Cultivarea apetitului spiritual este datoria tuturor sfinţilor. Ps. 37:4. Dzeu nu este cinstit doar acolo unde este slujire devotată faţă de El, ci şi acolo unde există plăcere supremă în El. Care este perspectiva noastră asupra ordinii prezente a lumii? Va dăinui veşnic aşa cum este? 2 Pet. 3:10; Apoc. 21:1. Pământul nu-şi va înceta existenţa ci va fi o astfel de schimbare încât este ca şi cum totul ar trece (ex. distrugerea produsă de un cataclism, transformarea unei larve în flutur).

CARTEA VIETII

CARTEA VIETII Cartea vieţii este cartea care conţine numele tuturor celor care în final vor avea parte de viaţă veşnică. Este cartea numelor aleşilor lui Dumnezeu, nume scrise în ea înainte de întemeierea lumii (Efes. 1:4; Apoc. 13:8). Datorită păcatului toţi oamenii mor în Adam. Numai cei aduşi la viaţă prin puterea Duhului lui Dumnezeu vor trăi, ceilalţi rămân în moarte. Numai cei a căror nume a fost scris în cartea vieţii vor fi aduşi la viaţă. Numele lor nu este scris pentru că au fost aduşi la viaţă, ci sunt aduşi la viaţă pentru numele lor a fost scris în cartea vieţii. A avea numele scris în cartea vieţii este echivalent cu a fi parte a poporului lui Dumnezeu. În Vechiul lui Testament Israelul era privit ca fiind poporul lui Dumnezeu, dar în marea lui majoritate era un popor de necredincioşi. Fiind parte a poporului lui Dumnezeu, formal toţi israeliţii erau scrişi în cartea vieţii. În realitate doar cei neprihăniţi dintre ei erau scrişi şi rămâneau astfel, ceilalţi, la o evaluare reală a vieţii lor spirituale, erau şterşi. Răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea lui Moise demonstrează acest adevăr: „Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci, şterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!” Domnul a zis lui Moise: „Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea, pe acela îl voi şterge din cartea Mea.“ (Exodul 32:32-33). Psalmistul David îi identifică pe duşmanii săi ca fiind străini de casa lui Dumnezeu şi îi cere lui Dumnezeu ca ei „să fie şterşi din cartea vieţii, şi să nu fie scrişi împreună cu cei neprihăniţi! (Psalmi 69:28)” Doar numele celor credincioşi sunt cu adevărat scrise în Cartea Vieţii. Şi pe tine, adevărat tovarăş de jug, te rog să vii în ajutorul femeilor acestora, care au lucrat împreună cu mine pentru Evanghelie, cu Clement şi cu ceilalţi tovarăşi de lucru ai mei, ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii. (Fil. 4:3) Semnul că cineva are credinţă adevărată este dat de faptul că el rămâne credincios până la capăt. Din acest motiv numele lui rămâne cu certitudine scris în cartea vieţii. Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.”(Apocalipsa 3:5) În timp ce toţi cei credincioşi perseverează şi rămân scrişi în cartea vieţii, cei care nu au fost scrişi în ea de la întemeierea lumii, îşi dovedesc în cele din urmă neascultarea faţă de Dumnezeu. Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului, care a fost înjunghiat. (Apocalipsa 13:8) Ziua judecăţii va face lumină cu privire la cei care au fost cu adevărat scrişi în cartea vieţii, şi la cei care doar au crezut că sunt scrişi. În ziua judecăţii oamenii vor fi despărţiţi în două categorii: drepţi şi nedrepţi. La judecată fiecare va fi judecat după faptele sale consemnate în cărţile lui Dumnezeu. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea. (Apocalipsa 20:12) Vedem că separat de cărţile conţinând faptele oamenilor există şi cartea vieţii. Doar cei care sunt scrişi în cartea vieţii scapă de condamnarea veşnică a lui Dumnezeu, ceilaţi sunt condamnaţi să-şi petreacă veşnicia în iad. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc. (Apocalipsa 20:15) Astfel sunt descoperiţi cei drepţi de cei nedrepţi. Cei drepţi au ceva ce ceilalţi nu au, ei au relaţie personală cu Isus Cristos (Mat. 7:21-23; 25:31-46). Cei scrişi în cartea vieţii sunt toţi aleşii lui Dumnezeu, cei răscumpăraţi de El în toate vremurile, toţi cei ale căror păcate au fost iertate prin sângele Mielului. Doar ei sunt cei care au primit viaţă şi sunt acceptaţi în prezenţa lui Dumnezeu. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului.(Apocalipsa 21:27)

Pricina de cădere sau piatra de poticnire

Pricina de cădere sau piatra de poticnire Subiectul în discuție este unul foarte serios pentru că implicațiile sunt extrem de grave. Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, care cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară şi să fie înecat în adâncul mării. Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire! (Matei 18:6-7). Aşadar, să nu ne mai judecăm unii pe alţii, ci, mai degrabă, judecaţi ca nu cumva să puneţi fratelui vostru o piatră de poticnire sau o pricină de cădere. … Dacă fratele tău este întristat din cauza a ceea ce mănânci, atunci tu nu mai trăieşti în dragoste. Nu-l nimici, prin ceea ce mănânci, pe cel pentru care a murit Cristos! (Romani 14:13-15) Când vorbim despre pricina de cădere trebuie să vorbim despre cel care se împiedică și ceea ce-l face să se împiedice. Vorbim despre un om orb și despre piatra de poticnire așezată în calea lui. Metaforic vorbim despre un om orb spiritual și ceea ce se întâmplă cu el din pricina acestei stări în care se găsește. Cine este orbul? Termenul „orb” poate fi interpretat metaforic – o persoană care este neatentă, ignorantă, sau slabă d.p.d.v. moral, de care alții pot profita. Starea de orbire spirituală nu disculpă pe nimeni, ci este culpabilă. Orbirea și împietrirea inimii sunt lucruri sinonime și fac referință la starea de respingere a adevărului. Practic, orbul este cel care își închide ochii pentru a nu vedea adevărul. Iubirea întunericului îi ține pe oameni departe de adevăr. Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. (Ioan 3:19). Dar cine urăşte pe fratele său este în întuneric, umblă în întuneric, şi nu ştie încotro merge, pentru că întunericul i-a orbit ochii. (1 Ioan 2:11). Isus i-a zis:) – Eu am venit în lumea aceasta pentru judecată, pentru ca cei ce nu văd, să vadă, iar cei ce văd, să devină orbi. Unii dintre fariseii care erau cu El, când au auzit acestea, I-au zis: – Doar nu suntem şi noi orbi?! Isus le-a răspuns: – Dacă aţi fi orbi, n-aţi avea păcat; dar acum, pentru că ziceţi: „Vedem!”, păcatul vostru rămâne! (Ioan 9:39-41). De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd, şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg. Şi cu privire la ei se împlineşte profeţia lui Isaia, care zice: „Veţi asculta întruna, dar nu veţi înţelege şi veţi privi mereu, dar nu veţi pricepe. Căci inima celor din acest popor s-a împietrit. Urechile lor aud greu şi ochii li s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Mine şi să-i vindec.” (Matei 13:13-15 NTR) Oamenii puși în slujba de a călăuzi pe Israel erau orbi. Străjerii lui Israel sunt orbi, sunt toţi fără cunoaştere. …. (Isaia 56:10). Fariseii erau acuzați că sunt orbi și în același timp că sunt călăuze oarbe. Vai de voi, cărturari şi farisei ipocriţi! Căci voi închideţi Împărăţia Cerurilor în faţa oamenilor; nici voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre! (Matei 23:13). Vai de voi, călăuze oarbe care ziceţi: «Dacă cineva jură pe Templu, acest lucru nu înseamnă nimic, dar dacă cineva jură pe aurul Templului, este dator să-şi ţină jurământul!» Nesăbuiţilor şi orbilor! Ce este de mai mare importanţă: aurul sau Templul, care sfinţeşte aurul? Voi mai ziceţi: «Dacă cineva jură pe altar, acest lucru nu înseamnă nimic, dar dacă jură pe darul de pe altar, este dator să-şi ţină jurământul!» Orbilor! Ce este de mai mare importanţă: darul sau altarul, care sfinţeşte darul? (Matei 23:16-19 vezi 24). Lăsaţi-i: sunt nişte călăuze oarbe; şi când un orb călăuzeşte pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă.” (Matei 15:14) Petru adresează se adresează creștinilor imaturi care nu creșteau (nu uneau cu credinţa fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni) cu următoarea mustrare: Dar cine nu are aceste lucruri este orb, umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţat de vechile lui păcate. (2 Petru 1:9). Orbul poate fi păcătosul care refuză adevărul sau cel care este slab în credință pentru că nu vede tot adevărul. Ce este piatra de poticnire? Cuvântul ebraic al VT care este tradus prin piatră de poticnire/pricină de cădere este mickshole, înseamnă un obstacol, un lucru de care se împiedică cineva sau momeală. Cuvântul grecesc al NT care este tradus prin piatră de poticnire/pricină de cădere este scandalon însemnând capcană, cursă (inițial bățul folosit la închiderea unei capcane), sau ceva care ofensează. Cuvântul este folosit adesea ca o metaforă pentru tot ceea ce produce distrugere fizică sau spirituală. Să nu vorbeşti de rău pe cel surd şi să nu pui o piatră înaintea celui orb, ci să te temi de Dumnezeul tău. Eu sunt Domnul. (Leviticul 19:14 NTR) – în ebraică: lifnei iver lo sitten michshol. Literatura rabinică. Unii interpreți spun că legea este încălcată atunci când îi dai unei persoane un sfat greșit, cu scopul de a profita de ea (Midrash Sifra). Alții spun că versetul este o interdicție de a ajuta sau a determina pe cineva să păcătuiască. A oferi vin unui nazireu (care a făcut un jurământ să nu bea) ar putea fi o călcare a acestei porunci (Talmudul Babilonian, Pesachim 22b). A vinde păgânilor ceva care în mod direct va fi folosit pentru idolatrie este interzis; a da bani cu dobândă, lucru care duce la camătă, îi face vinovați atât pe cel care dă banii cât și pe cel care împrumută; a împrumuta cuiva bani fără martor, pentru că îl ispitește pe cel care împrumută să nege că ar fi împrumutat bani; a lovi un fiu în vârstă, pentru că acesta în mânie ar putea să reîntoarcă lovitura, ceea ce ar conduce la un păcat foarte grav; a vinde ceva ce cauzează rău este interzis (animale care ucideau oamenii în arene); a încredința animale unui păstor, dacă există posibilitatea ca păstorul să le ducă la păscut pe proprietatea altuia; a cumpăra lapte sau lână de la păstori, din moment ce ele puteau fi furate de la turmele aflate sub grija lor.(Talmudul Babilonian). A-i ajuta pe cei răi în facerea răului sau a rămâne tăcut la săvârșirea răului este încălcarea legii din Lev. 19:14 (Midrash Hagadol).Pasivitatea și separarea de societate, lipsa protestului față de nedreptate, violență și rău sunt la fel de vinovate. Cei care nu stipulează clar anumite clauze sau sunt evazivi în formulările lor. Reclame care provoacă invidia sau provoacă nevoia după produse de lux, reclame care exagerează sau dezinformează. Persoanele care deliberat etalează bogăția provoacă invidie și poftă în ceilalți se fac vinovați de lifnei iver. Versetul 14 din Lev. 19 apare în același context cu Să nu te răzbuni şi să nu ţii necaz pe copiii poporului tău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sunt Domnul. (Leviticul 19:18). Să vă purtaţi cu străinul care locuieşte între voi ca şi cu un băştinaş din mijlocul vostru; să-l iubiţi ca pe voi înşivă, căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. (Leviticul 19:34). Alte texte VT care vorbesc despre pricina/piatra de cădere (Isa. 57:14; Țef. 1:3): De aceea să le vorbeşti şi să le spui astfel: «Aşa vorbeşte Stăpânul Domn: ‘Fiecărui bărbat din casa lui Israel, care îşi înalţă idolii în inimă şi îşi aşază înainte propria nelegiuire ca o pricină de cădere şi care se duce totuşi la profet, îi voi răspunde Eu Însumi, Domnul, în ciuda mulţimii idolilor lui. Voi face astfel pentru a-i prinde în chiar inima lor pe cei din casa lui Israel care s-au înstrăinat de Mine prin idolii lor.’» De aceea spune-le celor din casa lui Israel: «Aşa vorbeşte Stăpânul Domn: ‘Pocăiţi-vă şi întoarceţi-vă de la idolii voştri! Întoarceţi-vă privirile de la toate urâciunile voastre! Eu, Domnul, îi voi răspunde fiecărui bărbat din casa lui Israel şi fiecărui străin care locuieşte în Israel, care s-au despărţit de Mine, şi-au înălţat idolii în inimă şi şi-au aşezat înainte propria lor nelegiuire ca pricină de cădere, iar apoi au venit la profet ca să-l întrebe despre Mine. (Ezechiel 14:4-7). Despre leviții care se îndepărtaseră de Domnul: Pentru că au slujit înaintea idolilor şi au fost o pricină de poticnire pentru cei din casa lui Israel, jur cu mâna ridicată, zice Stăpânul Domn, că îşi vor purta pedeapsa. (Ezechiel 44:12). Înhamă-ţi caii la carul de luptă, locuitoare a Lachişului! Tu ai fost cea dintâi pricină de păcătuire pentru fiica Sionului, căci în tine au fost găsite nelegiuirile lui Israel. (Mica 1:13). Pietrele de poticnire sunt păcatele săvârșite de liderii religioși. Isus a fost o pricină de poticnire pentru unii oameni în anumite situații după cum este scris: „Iată că pun în Sion o Piatră de poticnire şi o Stâncă de cădere: şi cine crede în El nu va fi dat de ruşine.” (Romani 9:33) citează El va fi un Lăcaş, însă pentru cele două Case ale lui Israel va fi o piatră de poticnire şi o stâncă de cădere; va fi un laţ şi o cursă pentru locuitorii Ierusalimului. (Isaia 8:14) • Pentru vecini și cunoscuți când a început să-și facă publică lucrarea. Când a venit ziua Sabatului, a început să înveţe pe norod în sinagogă. Mulţi, când Îl auzeau, se mirau şi ziceau: „De unde are El aceste lucruri? Ce fel de înţelepciune este aceasta care I-a fost dată? Şi cum se fac astfel de minuni prin mâinile Lui? Nu este Acesta tâmplarul, feciorul Mariei, fratele lui Iacov, al lui Iose, al lui Iuda şi al lui Simon? Şi nu sunt surorile Lui aici între noi?” Şi găseau o pricină de poticnire în El. (Marcu 6:2-3) • Pentru farisei când a spus: Nu ce intră în gură spurcă pe om; ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om.” (Matei 15:11). Atunci ucenicii Lui s-au apropiat şi I-au zis: „Ştii că fariseii au găsit pricină de poticnire în cuvintele pe care le-au auzit?” (Matei 15:12) • Pentru unii ucenici atunci când vorbește metaforic despre trupul și sângele Lui. Isus, care ştia în Sine că ucenicii Săi cârteau împotriva vorbirii acesteia, le-a zis: „Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire? (Ioan 6:61) • Pentru cei 12 ucenici când a fost arestat. Atunci Isus le-a zis: „În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire; căci este scris: „Voi bate Păstorul, şi oile turmei vor fi risipite.” (Matei 26:31) Cărui fapt i s-a datorat faptul că Isus a devenit o pricină de poticnire? A fost interpretat greșit. Orbirea sau imaturitatea pot face ca un adevăr să fie interpretat greșit. Căci este scris în Scriptură: „Iată că pun în Sion o Piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; şi cine se încrede în El nu va fi dat de ruşine.” Cinstea aceasta este, dar, pentru voi care aţi crezut! Dar pentru cei necredincioşi, „Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului”, şi „o Piatră de poticnire şi o Stâncă de cădere”. Ei se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul, şi la aceasta sunt rânduiţi. (1 Petru 2:6-8) Predicarea Evangheliei poate fi o pricină de poticnire. Pentru iudei predicarea evangheliei era o pricină de poticnire iar pentru greci era o nebunie, dar pentru cei cărora Dumnezeu le dă înțelepciunea să cunoască adevărul ea este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu (1 Cor. 1:21-24). Duhul Sfânt este cel care face ca această înțelepciune a lui Dumnezeu să poată fi cunoscută, omul firesc care nu are Duhul, nu o poate înțelege (1 Cor. 2:10-14). Sunt oameni cărora mesajul harului lui Dumnezeu acordat celui păcătos este scandalos (pricină de poticnire). Justificarea prin credință: Dumnezeu declară drept pe cel care crede în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu care ia asupra lui vina păcatului și plătește pe cruce ca blestemat în locul celui vinovat. Libertatea creștină și pricina de poticnire Sunt două pasaje majore care tratează această temă: Romani 14-15 și 1 Cor. 8:10-11:1. Aşadar, să nu ne mai judecăm unii pe alţii, ci, mai degrabă, judecaţi ca nu cumva să puneţi fratelui vostru o piatră de poticnire sau o pricină de cădere. (Romani 14:13). Aveţi însă grijă ca nu cumva libertatea voastră să devină o pricină de poticnire pentru cei slabi. (1 Corintieni 8:9) Ambele se adresează relației dintre cei tari și cei slabi și sunt multe lucruri similare în cele două pasaje. Cei credincioși dezbăteau dacă ar trebui sau nu să mănânce anumite alimente. Pavel îi încurajează pe credincioși să se edifice și să se zidească unii pe alții în loc să se implice într-un comportament care ar face pe fratele să se împiedice sau să fie distrus (Rom. 14:13, 15, 19, 21; 1 Cor. 8:1, 9, 11, 13; 10:23-24; 32-33). Cei credincioși trebuie să-l onoreze pe Dumnezeu și să-l glorifice prin tot ceea ce fac (Rom. 14:6-9; 1 Cor. 10:30-31). Cu toate acestea sunt și elemente diferite în cele două pasaje cărora li se adresează Pavel. În Rom. 14-15 se pare că este vorba de mâncărurile curate și necurate pentru iudei (Rom. 14:14,20). Cei slabi respingeau mâncărurile necurate din Levitic și se pare că problema lor nu era legată de mâncărurile jertfite idolilor. În 1 Corinteni 8-11 problema în discuție era legată de mâncărurile jertfite idolilor. De aceea în 1 Corinteni apare în discuție și tema „conștiinței” (8:7, 10, 12; 10:25, 27-29). Cei slabi convinși de realitatea idolilor, se simt încurajați să-i urmeze pe „cunoscători” văzându-i pe aceștia mâncând mâncare jertfită idolilor. Dar de fapt ei sunt distruși (appolymi, skandalizo) prin participare, pentru că aceasta ar constitui o violare a conștiinței lor (1 Cor. 8:10-13; 10:28-33). Același pericol apare și în Romani. Pavel se teme că cei slabi se vor împiedica (Rom. 14:13, 21) și vor fi distruși (appolymi 14:15, katalauo 14:20) datorită celor tari. La ce se referă Pavel atunci când folosește termenii a distruge, obstacol și a face să se împiedice (appolymi, proskomma, skandalizo)? Unii comentatori spun că se referă la îndurerare, eșecul de a crește ca și credincios și nu la distrugere veșnică. Alții, dimpotrivă spun că se referă la distrugerea veșnică. De ce pier cei slabi doar pentru că au mâncat o mâncare pe care ei o consideră pângărită? Ei nu mai trăiesc prin credință (Rom. 14:23) pentru că trăiesc în violarea conștiinței lor (1 Cor. 8:7, 9-12). Dar cine se îndoieşte şi mănâncă este osândit, pentru că nu mănâncă din încredinţare (convingere). Tot ce nu vine din încredinţare e păcat. (Romani 14:23). Trăind pe baza conștiinței altcuiva, ei își pierd orice reper moral individual și depind de capriciile altora. Cei care au renunțat la convingerile lor sunt la cheremul oricărui șarlatan care îi duce la distrugere. A mânca o mâncare suspectă nu este în mod inerent dăunător, ci a o mânca împotriva convingerii tale, bazat pe ceea ce vezi la altul. Cei care își derivă standardele morale de la alții se duc în rătăcire, neavând nici o ancoră care să le asigure viețile. Astfel Pavel îi încurajează pe cei tari să îi tolereze pe cei slabi și să le accepte opiniile, chiar dacă ele nu sunt întotdeauna perfect conforme cu adevărul (Rom. 14:1; 15:1). Cei tari trebuie să se ferească să-i facă pe cei slabi să se împiedice și astfel să le distrugă credința (Rom. 14:13; 1 Cor. 8:9). Numai cei imaturi se grozăvesc cu libertatea lor, insistând asupra drepturilor lor în ciuda celor mai slabi (1 Cor. 9:1-23). Dragostea caută o cale prin care cei fragili să fie susținuți și sprijiniți, nu distruși și vătămați. Ispita celor tari este să devină disprețuitori față de cei slabi și să-i judece. Dragostea nu cere acord în orice controversă, ci acceptă opinii diferite în chestiuni care sunt negociabile. Cei slabi se abțin de la mâncare și respectă anumite zile pentru că ei cred că așa îi sunt plăcuți lui Dumnezeu. Ar trebui acceptați ca frați tocmai pentru că vor să-l onoreze pe Dumnezeu. Cei slabi sunt și ei ispitiți să-i judece pe cei tari, convinși că cei tari sunt libertini și imorali și că nu-i sunt plăcuți lui Dumnezeu (Rom. 14:3-4;10). La rândul lor și cei slabi trebuie să-i accepte pe cei tari, înțelegând că și aceștia vor să-l onoreze pe Dumnezeu (Rom. 14:3-6). Atât cei slabi cât și cei tari au libertatea de a rămâne credincioși convingerilor lor în aceste chestiuni (Rom. 14:5). Toți trebuie să trăiască pe baza credinței, întrucât a trăi contrar credinței proprii este păcat (Rom. 14:23). Credința este pusă în contrast cu îndoiala. Cine acționează contrar conștiinței sau convingerilor sale nu trăiește prin credință, ci săvârșește păcat. Pavel nu se așteaptă în biserică la o unitate nediferențială sau la o unanimitate de opinii. Se așteaptă ca toți credincioșii să trăiască în acord cu propriile lor conștiințe și să lase altora libertatea de a nu fi de acord. Aşadar, toţi cei ce suntem maturi să avem acelaşi gând! Iar dacă gândiţi diferit cu privire la vreun lucru, Dumnezeu vi-l va clarifica. Însă, în lucrurile în care am ajuns de aceeaşi părere, să trăim la fel! (Filipeni 3:15-16 NTR) Ce este important pentru toți, fie tari fie slabi, este să devină conștienți că trăiesc sub suveranitatea lui Dumnezeu. Doar El este Domnul conștiinței și nu alți credincioși! Atât viața cât și moartea celor credincioși îi aparțin lui Cristos. Toate lucrurile trebuie făcute pentru gloria lui Dumnezeu. Pavel le dă credincioșilor o libertate remarcabilă de a ajunge la propriile lor concluzii în ce privește mâncarea. Totuși, în final el este de acord mai mult cu cei tari decât cu cei slabi. „Cunoscătorii” au dreptate atunci când spun că nu contează ce mâncăm (1 Cor. 8:8), pentru că idolii nu există - și există numai un singur Dumnezeu adevărat (1 Cor. 8:5-6). Ştiu şi sunt convins în Domnul Isus că nici un lucru nu este necurat în sine, însă dacă cineva consideră un lucru ca fiind necurat, atunci pentru el este necurat. (Romani 14:14). Cumpărarea alimentelor de pe piața locală este permisă atâta timp cât nu te simți pângărit în conștiința ta (1 Cor. 10:25-27), pentru că mâncarea este darul bun al lui Dumnezeu. Cu toate acestea, dacă altul spune că mâncarea a fost jertfită idolilor, credinciosul ar trebui să se abțină de dragul conștiinței celuilalt (1 Cor. 10:28). Consumul alimentelor jertfite idolilor nu era în sine idolatrie. Dacă Pavel considera că a mânca ceva jertfit idolilor este idolatrie, atunci i-ar fi pus pe credincioși să întrebe despre alimentul respectiv înainte de a-l cumpăra din piață sau de a-l consuma la masa oferită de cineva. Dacă un necredincios vă cheamă la masă şi vreţi să mergeţi, mâncaţi orice vi se va da, fără să vă puneţi vreo întrebare, din cauza conştiinţei. (1 Corintieni 10:27 NTR). Pavel îi descurajează pe credincioși să mănânce ceva jertfit idolilor doar în cazul în care lucrul acesta era o pricină de poticnire pentru unul cu conștiința slabă. Pe de altă parte, el era îngrijorat ca acei „cunoscători” să nu devină idolatri prin manifestarea libertății lor. Ei participau la mese ritualice în templele păgâne. Este foarte probabil ca Pavel să le interzică cu desăvârșire orice participare la templu dacă acolo avea loc un act de închinare. A mânca în aceste condiții este idolatrie și practica îi expune pe oameni judecății lui Dumnezeu. Este greu în contextul participării la templu păgân să faci distincție între social și religios de aceea este greșit să mănânci un lucru jertfit idolului într-un act de închinare care are loc la templu. Concluzii finale și câteva sfaturi practice Decât să fii piatră de poticnire pentru altul mai bine te îneci cu o piatră de moară! Observație: Pricina de cădere este ceva ce nu este văzut și conduce la căderea celui orb din pricina orbirii. Nu pot spune: Mă poticnesc în asta! Pentru că atunci „vezi” ceea ce te poate face să cazi și evident că îl poți evita, ocoli. Piatra de poticnire este ceva ce niciodată nu este văzut sau anticipat mai dinainte. Pietrele de cădere au de a face, și sunt o problemă, doar pentru oamenii care nu cunosc adevărul sau îl cunosc parțial. Să nu confundăm preferințele noastre cu pietrele de poticnire. Devii pricină de cădere vinovată în fața unei persoane slabe fie prin călăuzirea sau trăirea greșită, datorată necunoașterii adevărului (practicarea păcatului), fie prin folosirea greșită a adevărului (folosirea greșită a libertății). În celelalte cazuri în care, în ciuda faptului că umbli în lumină și adevăr, oamenii găsesc totuși o pricină de poticnire (ca în cazul lui Isus sau a ucenicilor care predicau evanghelia), vina nu este a ta, ci a celor care se poticnesc. Creștinismul nu este o religie a contrastelor, ci a nuanțelor. Nu totul este în alb și negru, ci sunt multe nuanțe de gri. Creștinismul este și trebuie să rămână o religie a libertății, însă această libertate nu ne-a fost dată pentru a trăi în firea veche, ci pentru a aduce roadă pentru Dumnezeu și a-i sluji pe alții (Gal. 5:1,13, Rom. 7:4-6). Voi aţi fost chemaţi la libertate, fraţilor, dar nu folosiţi libertatea pentru fire, ci, în dragoste, slujiţi-vă unul pe altul. (Galateni 5:13). Ceea ce astăzi și mie îmi este permis să fac, mâine și față de fratele meu s-ar putea să nu mai fie. În toate lucrurile fă prioritară dragostea nu cunoștința. Libertatea pe care o ai în virtutea cunoștinței tale manifest-o față de tine, privat sau doar în compania celor tari. Aşadar, încredinţarea pe care o ai, păstreaz-o pentru tine înaintea lui Dumnezeu. Ferice de omul care nu se condamnă din cauza a ceea ce el consideră ca fiind bun! (Romani 14:22). Analizează nivelul de cunoștințe spirituale a celor cu care vii în contact. Cunoaște-le obiceiurile, lucrurile și practicele tabu, care contează pentru conștiința lor. Nu-i sfida pe cei necunoscători provocându-i la ceartă, ci caută să-i ajuți. Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi. (Filipeni 2:3). Şi robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului; (2 Timotei 2:24-25). Primiţi-i bine între voi pe cei care sunt slabi în credinţă, fără a purta dispute! (Romani 14:1). Însă noi, care suntem tari, trebuie să purtăm slăbiciunile celor slabi şi nu să ne fim plăcuţi nouă înşine. Fiecare dintre noi trebuie să placă semenului său, spre binele acestuia, pentru zidirea lui, întrucât chiar Cristos nu Şi-a plăcut Lui Însuşi, ci, aşa cum este scris: „Ocările celor ce Te ocărăsc au căzut peste Mine!” (Romani 15:1-3) Modelul care trebuie urmat este cel al Domnului Isus care nu a urmărit să-și placă lui. Pavel urmează același exemplu renunțând adesea la drepturile sale (susținerea financiară) și făcându-se tuturor totul (1 Cor.9). Coboară-te la nivelul tuturor fără a compromite în niciun fel Evanghelia. Dacă este în joc evanghelia refuză să te conformezi oricăror cerințe dar dacă este o chestiune neutră dpdvd moral, un lucru care ține de preferință, conformează-te lui de dragul celui slab. Flexibilitatea lui Pavel față de legea lui Moise pentru a-i câștiga (pe cei slabi) atât dintre iudei cât și pe cei dintre neamuri (1 Cor.9:19-23). Nu a fost nici ipocrizie, nici inconsecvență. Principiul paulin al flexibilității explică de ce a refuzat el să-l circumcidă pe Tit, ca unul dintre neamuri (Gal. 2:3-5), dar a consimțit la circumciderea lui Timotei. Ultimul, ca fiu al unei mame iudaice, era considerat iudeu (Fap. 16:3). Circumciderea lui Tit ar fi compromis principiul că salvarea le era disponibilă neamurilor separat de respectarea legii lui Moise, și astfel Pavel refuză să-l circumcidă, pentru a păstra „adevărul Evangheliei” (Gal. 2:5). Pavel însă este de acord cu circumciderea lui Timotei, pentru a clarifica statutul acestuia de iudeu, și pentru a putea lucra împreună printre iudei. Pavel nu avea ceva cu circumcizia în sine (cf. 1 Cor. 7:19; Gal. 5:6; 6:15). El i s-a împotrivit aprig atunci când ea a fost impusă de alții ca și condiție a mântuirii, dar a fost gata să-l circumcidă pe Timotei pentru a promova înaintarea evangheliei printre iudei. Așadar, situațiile lui Tit și Timotei diferă în mod dramatic. Această flexibilitate a lui Pavel s-a văzut și atunci când la Ierusalim participă la jertfele de la Templu (Fapte 21:21-26), intenția lui fiind aceea de a nu-i înstrăina pe iudeii care erau atașați Legii. Scopul lui era să-și varieze practica în așa fel încât cât mai mulți să fie salvați. Erau însă situații în care nu era loc de compromis. Astfel, Pavel îl mustră pe Petru pentru că a părăsit masa părtășiei cu neamurile, ceea ce le obliga să respecte legile curăției (Gal. 2:11-14). Adaptabilitatea lui Pavel era orientată spre vestirea Evangheliei la cât mai mulți și nu era desemnată pentru evitarea suferinței, așa ca să fie primit de cei printre care lucra. Petru a evitat să ia masa cu cei dintre neamuri pentru a nu fi persecutat de frații lui iudei. Pavel nu era preocupat de confortul, securitatea personală sau de acuzațiile de „inconsecvență”, ci era preocupat doar de binele altora. După ce te-ai asigurat că nu ești o pricină de cădere pentru cel slab încearcă în dragoste să-l instruiești în tot adevărul. Conștiința poate fi educată! Măsura conștiinței este dată de măsura cunoștinței. El i-a desemnat pe unii apostoli, pe alţii profeţi, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, pentru echiparea sfinţilor pentru lucrarea de slujire, pentru zidirea trupului lui Cristos, până când vom ajunge toţi la unitate în credinţă şi în cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu, la omul matur şi la măsura maturităţii plinătăţii lui Cristos, ca să nu mai fim copii duşi de valuri şi purtaţi de orice vânt de învăţătură dată prin viclenia oamenilor care înșelă prin şiretlicurile lor, ci, spunând adevărul în dragoste, să creştem în toate privinţele în El, Care este capul, Cristos. (Efeseni 4:11-15) Omul imatur este o pradă ușoară a celor care înșeală, pot aluneca cu ușurință în păcat. Omul matur, cel crescut în toate privințele, acționează din încredințare. Încredințarea înseamnă cunoaștere temeinică a unui adevăr. Problemele de bază în domeniul pricinei de cădere rămân lipsa de iubire și lipsa de cunoaștere a adevărului. Soluția este: să spunem adevărul în dragoste Cel care-l iubeşte pe fratele său rămâne în lumină şi în el nu este nici o pricină de poticnire. (1 Ioan 2:10). Melanchton a spus: În lucrurile esențiale: unitate, în lucrurile secundare: libertate; în toate lucrurile: dragoste.

Cum se schimba oamenii

Cum se schimba oamenii Înţelegând groapa. Mulţi trăiesc cu o groapă în mijlocul vieţii lor şi nu ştiu ce să facă cu ea. Încearcă să o ignore dar ea este acolo. „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte. De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. Căci, dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus Hristos. Dar cine nu are aceste lucruri, este orb, umblă cu ochii închişi, şi a uitat că a fost curăţit de vechile lui păcate.“ (2 Petru 1:3-9) Creştinismul mai mult o ideologie decât o relaţie caracterizată de închinare, chemarea la slujire a lui Dzeu mai mult o datorie care trebuie îndeplinită decât o bucurie care trebuie căutată. De ce sunt mulţi creştini ineficienţi, leneşi şi neroditori? Ei sunt orbi la puterea şi nădejdea evangheliei. Evanghelia: ieri, astăzi şi mâine. Când am crezut am fost iertat de păcatele mele, am fost justificat înaintea lui Dzeu. Mâine mi se promite că voi fi eliberat complet de prezenţa păcatului şi voi fi cu Domnul o veşnicie. Dar care sunt beneficiile de astăzi ale jertfei lui Cristos? Aici mulţi experimentează orbirea spirituală: Tirania succesului, frumuseţea seductivă a lucrurilor fizice, incapacitatea de a ne recunoaşte problemele. Evanghelia este pentru toate locurile şi situaţiile: bucătărie, loc de muncă, şcoală, dormitor – mentalitate de evanghelie. Orbirea cu privire la identitate. Mulţi se definesc prin ceea ce cunosc teoretic şi prin ceea ce realizează personal. Neînţelegerea prezenţei şi puterii păcatului din noi. Cât de uşor este să aluneci în păcat, cât de uşor îl înlocuim pe Dzeu cu alte lucruri. Marea problemă este în noi nu în afara noastră. Oamenii nu doresc evanghelia pentru că nu cred că au nevoie de ea – fariseism. Mulţi creştini nu-şi cunosc noua identitate în Cristos. El nu mi-a dat doar iertare şi un nou viitor, ci şi o nouă identitate. Viaţa fiecăruia este modelată de identitatea pe care şi-o atribuie. Problemele noastre nu sunt identitatea noastră. Munca noastră nu este identitatea noastră, deşi este important pentru modul în care Dzeu a lăsat să trăim. Isus nu a fost tâmplarul din Nazaret, ci Fiul lui Dzeu. nu succesul este cel care te defineşte drept cine eşti. Orbirea cu privire la resursele lui Dzeu Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia Două cuvinte viaţa şi evlavia. Al doilea cuvânt îl califică pe primul. Evlavia este modul de viaţă care îl onorează pe Dzeu. Este mai uşor să credem în promisiunea vieţii veşnice decât în promisiunea vieţii prezente. Nu putem trăi frumos în prezent dacă nu ştim ce ne-a pus la dispoziţie Dzeu. „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.“ (Galateni 2:20) Orbirea cu privire la procesul lui Dzeu. Acceptarea în familia lui Dzeu nu este sfârşitul lucrării lui Dzeu în noi, ci începutul. Creştere constantă în sfinţenie. El vrea să fim bucuroşi dar va compromite fericirea noastră temporală pentru a creşte asemănarea cu Cristos. Dzeu nu lucrează la confortul şi liniştea noastră, El lucrează la creşterea noastră. Schimbarea este necesară pentru toţi. Gaura evangheliei, ca orice gaură, se va umple cu ceva. Dacă nu se va umple cu o viaţă modelată după Cristos, se va umple cu alte lucruri – unele plauzibile şi chiar biblice. .„Noi răsturnăm izvodirile (argumentele TBS) minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos.“ (2 Corinteni 10:5). Nu orice minciună este un argument, o pretenţie. O pretenţie este o minciună plauzibilă. Dacă aş avea un halat alb şi un stetoscop la gât aş putea pretinde că sunt doctor. Cele mai periculoase pretenţii sunt cele deghizate în creştinism dar care nu conţin miezul evangheliei: identitatea – resursele – procesul. Pot conţine adevăr dar sunt incomplete – rezultă creştinism redus la aspectele externe: formalism (participarea la servicii religioase ca un bine în sine), legalism (reducerea vieţii la liste), misticism (căutarea excesivă a senzaţionalului), activism (lupta pentru diverse cauze drepte), biblicism (teologie precisă fără viaţă), psihologism (vindecarea nevoilor emoţionale), comunitarism (dependenţa de grup mai mult decât de Cristos). Toate aceste înlocuitoare sunt atractive pentru că (1) ele subliniază un aspect al evangheliei. Pericolul apare când reducem evanghelia la un singur aspect. Nu mai sunt dependent de Cristos. (2) ele apelează la problemele noastre spirituale. Ele apelează la îndreptăţirea de sine, la egoismul nostru. Nu vrem să recunoaştem că suntem atât de răi pe cât spune Evanghelia. Nu vedem că păcatul din noi este mai periculos decât cel din afara noastră. Păcatul este atât de grav încât doar moartea lui Cristos pe cruce a putut să ne scape de el. Când nu înţelegem acest adevăr activităţile creştine înlocuiesc dependenţa de Cristos şi harul Său. Vrem mai mult să schimbăm lumea decât pe noi.

Did You Hear About…..?

Did You Hear About…..? Confronting & Dealing With Gossip- Eph. 4:29 “Do not let any unwholesome talk come out of your mouths, but only what is helpful for building others up according to their needs, that it may benefit those who listen.” What is gossip?  Random House College Dictionary: "Idle talk or rumor, esp. about the personal or private affairs of others."  Whatever the dictionary says, we know Gossip is talk about a person (true or not!) showing them in a less than positive light! Society today really doesn’t see gossip in the light of what it really is—slander!  Seems like a small sin when compared to others (stealing, greed, envy, fighting)  What if we understood it better?  Not such a small sin to God (Rom. 1: 28-32)…ouch….hard words from Paul  God lumps those other “bad” sins with the sin of gossip & slander  Hebrew word for "slander" simply means "bad report."  Illust. (from the net) Only difference between "gossip" & "slander" is one of degrees. Suppose you wanted to kill someone- more than one way to do it. Take a shotgun, walk right up to their face, announce that you're going to shoot them, and then blow them away- that's slander. Or, you could take a rifle with a scope. Attach a silencer to it, hide yourself a safe distance away, kill them from long-distance- never know what hit them- that's gossip.  Can gossip be okay? • What is purpose of gossip? (talk behind back) • Creates trivial talk about someone that is generally false or exaggerated • There are times when truth about others, however harsh, must be shared with third parties. a. Those times are few and far between. b. Need to exercise great care in talking to someone else about a person who is not present.  Anne Landers, in her column "Gem of the Day" notes that; "People of high intelligence talk about ideas. People of average intelligence talk about things. People of no intelligence talk about other people.  Where are you in the lineup?"  Many times the root of gossip & slander is jealousy and/or insecurity  Like girls in EDGE video clip, we can sometimes let our jealousy fuel the fires of gossip  How can we combat this?  If you can't say something good about someone, say nothing (Rom. 12:10)  Keep private matters private (Prov. 11:13; 25:9-10)  Watch out for places & situations where gossip is likely to happen. (Friends ... family dinner table ... Life-Support Groups where you're "sharing concerns" ... group after church in home/restaurant) (taken from Cross Training Sr. High Volume 1- Unruly Emotions)  When you hear it, do not allow gossip to go unchallenged (Various approaches) 1. Constructive: "Now, how can we help this person?" 2. Subtle: Smile sweetly & say, "I'm feeling very uncomfortable with this conversation." 3. Matt. 18:15: "Have you gone to speak with this person privately?" 4. Concerned: "If ____ knew we were talking about them like this they'd be real hurt!" When talking about others, always ask yourself the question, "Am I gossiping?" 1. Talking about ways to help this person ... or just talking? 2. Is this person being lifted up or torn down? 3. Would I be comfortable if this person were to walk in on our conversation? Would I stop talking? (Chinese proverb: "Speak only well of people and you need never whisper.")  In conclusion, ask yourself; “Self…am I a gossip?”  Proverbs 18:21 doesn’t skirt around the issue of gossip; “The tongue has the power of life and death…” If unsure about gossip…You are a Gossip if you are any of these three things; 1. You’re a secret leaker…not a confidence keeper! (Prov. 11:13)  Betrayal is not part of a Christian’s lifestyle…when we gossip we let down the person we talk about, the hearer, and God…we are to be people of integrity 2. You’re a quarrel fueler…not a fire fighter! (Prov. 26:20)  Gossips keeps the fires burning and spreading….people take sides, and spreads like wildfire 3. You’re a friend separator…not a peace-maker! (Prov. 17:9)  Does not promote unity within the body…hurts & separates (taken from Slammin’ Sermons- Cross Training Series, 1998)  As Christians we must constantly choose to minister life & healing with our words…not easy to do, but we have help (Holy Spirit).  Children’s rhyme…sticks & stones…words cannot hurt?  Words leave scars emotionally that last much longer than mere physical wounds  Tongue has the power to bring life or death…which will you choose? Closing Prayer  Bible says that if we bring an offering to God, yet have unresolved differences with another-leave offering and go make things right (Matt. 5:23-24)  (Amazing Love)- prayer for those that have not accepted Jesus…those who need forgiveness for gossip & slander  Phil. 1:27 Scripture Index Romans 1: 28-32 Furthermore, since they did not think it worthwhile to retain the knowledge of God, he gave them over to a depraved mind, to do what ought not to be done. They have become filled with every kind of wickedness, evil, greed and depravity. They are full of envy, murder, strife, deceit and malice. They are gossips, slanderers, God-haters, insolent, arrogant and boastful; they invent ways of doing evil; they disobey their parents; they are senseless, faithless, heartless, ruthless. Although they know God's righteous decree that those who do such things deserve death, they not only continue to do these very things but also approve of those who practice them. Romans 12:10 Be devoted to one another in brotherly love. Honor one another above yourselves. Proverbs 11:13 A gossip betrays a confidence, but a trustworthy man keeps a secret. Proverbs 25: 9-10 If you argue your case with a neighbor, do not betray another man's confidence, or he who hears it may shame you and you will never lose your bad reputation. Matthew 18:15 If your brother sins against you, go and show him his fault, just between the two of you. If he listens to you, you have won your brother over. Proverbs 11:13 A gossip betrays a confidence, but a trustworthy man keeps a secret. Proverbs 26:20 Without wood a fire goes out; without gossip a quarrel dies down. Proverbs 17:9 He who covers over an offense promotes love, but whoever repeats the matter separates close friends. Matthew 5:23-24 Therefore, if you are offering your gift at the altar and there remember that your brother has something against you, leave your gift there in front of the altar. First go and be reconciled to your brother; then come and offer your gift. Philippians 1:27 Whatever happens, conduct yourselves in a manner worthy of the gospel of Christ. Then, whether I come and see you or only hear about you in my absence, I will know that you stand firm in one spirit, contending as one man for the faith of the gospel