The Issue of Head Coverings
by Eric Svendsen
When Paul wrote that a woman ought to pray with her head covered, was he referring to long hair or to a garment?
1 Co 11:12-16 clearly states that women should have their heads covered while praying or prophesying. It also ranks among the most difficult of all passages in the NT. The intent of this article is not to give an exhaustive analysis of this passage, and so no attempt will be made to deal with every issue that surrounds this passage. Rather, this chapter will show whether or not Paul sees head covering as a normative church custom; or indeed, whether Paul sees this as a valid custom for any church, even for those of his own time.
Interpreters of this passage have found themselves in one of two camps when deciding what relevance this passage has for the church today. On the one hand, there are those who see this passage as having relevance for churches in Paul’s day (though perhaps not all churches in Paul’s day) and either no relevance for today or a modified relevance for today. Those in this camp include Christian feminists who see absolutely nothing in this passage to speak to the church today, as well as traditionalists who see an abiding principle of headship and submission but no binding custom of head coverings for women. In the other camp are those who see not only headship of men and submission of women, but also a command from Paul that head coverings for women are to be a custom of church practice throughout the ages.
Concerning the position of those in the first camp, it is unwise to explain away NT commands using the guise of cultural relativity. Cultural relativity is a very dubious principle upon which to operate. It can, in fact, be used to dismiss any or every part of the NT. Needless to say, we can’t have that!
But even if one wanted to make an exception to the rule that commands in Scripture cannot be considered culturally relative, there still is no basis for doing so in this passage. There is absolutely nothing in this passage to suggest that Paul sees a cultural limitation to his injunction about head coverings. On the contrary, every reason Paul gives for his injunction is arguably timeless and universal in scope. His reasons include the chain of headship (God-Christ-man-woman, v 3), the priority of creation (vv 8-9), the angels (v 10), and nature itself (v 14). None of these things is temporary or culturally limited, but rather timeless, and indicate that Paul’s injunction must be seen as timeless. Moreover, Paul calls this practice a “custom” of the church (v 16), and a “tradition” which he has handed down and to which he expects churches to hold (v 2).
Those of the second camp (i.e., those who see head coverings as a binding church practice) obviously enjoy the luxury of being able to argue the previous points. They also have the advantage of taking Paul’s words at face value and can apply the passage without compromising hermeneutic integrity. Theirs is the stronger position based upon the preponderance of evidence. However, four or five points of grammar in this passage force a look at a third position.
Before positing the third position it will be necessary to look at several key elements of Paul’s argument in this passage. First, it is notable that Paul takes one tone from vv 3-10, but from vv 11-16 takes quite another tone. Verse 11 seems to be the pivot point of the two tones. The key phrase in v 11 is “In the Lord, however.” In the passage immediately preceding this phrase Paul makes several observations that, after v 11, he seems to balance. For instance, in vv 8-9 Paul seems to be arguing that man is completely independent of woman and, indeed, that woman is completely dependent on man (“for man did not come from woman, but woman from man; neither was man created for woman, but woman for man”). Paul’s point seems to be two-fold: 1) man does not rely upon woman for his existence, and 2) woman does rely upon man for her existence, and, indeed, her existence is for the very purpose of benefiting man.
Yet, beginning with v 11, Paul seems to add balance to what he said in vv 8-9. Paul argues in v 11 that, yes, while it is true woman is not independent of man, “in the Lord” neither is “man independent of woman.” The statement in vv 8-9 is true in itself, but does not go quite far enough. Man and woman are interdependent; neither one can claim independence. Paul expands upon this in v 12. In essence he says, yes, it is true that woman was made from man, but “also the man is born of the woman”–hence, interdependence, and hence, vv 8-9 are balanced by vv 11-12.
One last balance seems to be between v 7 and v 12. In v 7 Paul seems to argue that man was made in the image of God but woman was not. Instead, she was made in the image of man. The phrase “image and glory” is what is technically referred to as a hendiadys (lit., “one through two”) and means simply that Paul uses two words to refer to one thing. So, when he says that man was created in the “image and glory of God” and that woman was created in the “glory of man,” he means the same thing in both instances (Paul uses only one word, “glory,” in the second phrase to represent the entire phrase “image and glory”). However, the idea that woman was made in the image of man (not untrue in itself, but misrepresentative of the fact that both man and woman were made in the image of God–see Ge 1:27) is balanced in v 12: “But everything comes from God.” If v 9 makes the point that woman has her source in man, v 12 places it in proper perspective by pointing out that “everything” (i.e., both man and woman) has it’s source in God.
So, why does Paul make statements in vv 7-10 that he later must balance in vv 11-12? Before answering this question it will be necessary to reconstruct the occasion of Paul’s response in this section of his letter. The best starting point is in v 16. There Paul gives us a clue as to what is going on. He says, “If anyone wants to be contentious about this, we have no other practice–nor do the churches of God.” It seems relatively clear from Paul’s words that someone (or, perhaps more likely, some group) was insisting that the church take a specific position on women’s head coverings. Most standard translations (including the NASB and the NIV) render Paul as saying, “we have no other practice. This would indicate that the “contentious” group was insisting that women should not wear head coverings. Paul then would be correcting this group by appealing to a universal church custom of head coverings for women. What is so surprising (and what is the very thing that caused me to rethink this passage) is that the Greek word translated “other” in v 16 (toioutos) never means “other” anywhere else; and, in fact, means only “such” (“we have no such custom”). Needless to say, this drastically changes the meaning of Paul’s words. If Paul is saying “we have no such custom of women wearing head coverings,” then obviously the “contentious” group was insisting that women should wear head coverings.
Moreover, when viewed this way, it becomes increasingly clear why Paul would make several points before v 11 only to counter them after v 11. It also explains why at the beginning of this passage Paul praises the Corinthians for not giving in to the pressure of the contentious group but, instead, for “holding to the teachings just as I passed them on to you” (v 2).
Based upon this information we may assume the following to be true of the Corinthian situation. The “contentious” group had been trying to get the rest of the Corinthians to adopt a custom of women covering their heads with some kind of garment when praying or prophesying. The Corinthians, uncertain as to what to do in this situation, include a section about this teaching in a general letter which they wrote to Paul (see 7:1 for evidence of this letter). In the letter they may have said something to this effect: “There are some Christians who have come to us and told us that we are supposed to have our women wear head garments during the meeting. We don’t recall you saying anything about this. So far we have not changed the way we have been doing things, but we would like to get your thoughts on this teaching.” To which Paul replies, “I praise you for remembering me in everything and for holding to the teachings just as I passed them on to you.” In other words, “I praise you for not changing the way I taught you to do things, especially in light of the fact that you were under pressure by this group to modify your meetings.”
Paul then begins to outline in vv 3-10 the building blocks upon which those in the “contentious” group have built their teaching that women need to wear garments as head coverings. The important thing to remember here is that Paul does not disagree with the building blocks used by those in the “contentious” group to develop their theology of garments as head coverings. On the contrary, he agrees that a woman does indeed need a head covering when praying or prophesying. Everything that Paul says through v 10 is something that Paul firmly believes. He believes that woman was created in the image of man; he believes that woman is dependent on man and that man was created independent on woman–he believes all of this to be true. But he does not believe it to be the whole truth. Yes, woman was, in a sense, created in the image of man (v 7) (it was from Adam that Eve was created), but ultimately she, too, was created in the image of God (v 12). Yes, woman is dependent upon man for her initial existence (v 9), but so is man dependent upon woman for his further existence (vv 11-12).
So, while Paul does not disagree with the theological foundation of those in the “contentious” group, neither does he think they have gone far enough in building their theology. At best they have a lopsided view of a woman’s status before God. Likewise, Paul does not disagree that, on the basis of male headship, women should have a “covering” on their heads when praying or prophesying. His disagreement is with the application of this principle (i.e., the type of covering).
All through this passage (vv 3-10) Paul has been insisting that a woman must have a “covering” on her head. The Greek word he uses here is katakaluptos. Here he is in agreement with those of the “contentious” group. They, too, have been insisting that a woman have a covering on her head. But then Paul shifts his tone in v 11: “In the Lord, however,” and from that point on begins to explain how this principle correctly applies to the church.
In vv 13-14 Paul asks the Corinthians two questions: 1) “Judge for yourselves: Is it proper for a woman to pray to God with her head uncovered?”; 2) “Does not the very nature of things teach you that . . . if a woman has long hair, it is her glory?” The two questions are to be answered as a set. The second question is intended to buttress the first. In other words, by answering the second question first, the answer to the first question should then be obvious. A wise sales manager might ask his sales team: “Is an increased sales effort something that we want to do away with” and then buttress that with: “Don’t we want to see an increase in our bonuses next month?” By answering the second question first (yes, we do want to see an increase in bonuses), the answer to the first question then becomes obvious (no, an increased sales effort is not something that we want to do away with).
Paul uses the same reasoning here. To answer the second question first: yes, a woman’s long hair is her glory (that is, it keeps her from the “shame” of being uncovered). This makes the answer to the first question obvious: no, it is not proper for a woman to pray to God with her head uncovered.
But here Paul is thinking about a specific kind of covering. Up until this verse Paul has consistently used the word katakaluptos (“covering”) to insist that a woman be covered while praying or prophesying. Paul agrees with the contentious group that a woman does need a covering. What he disagrees with is their application. The contentious group insisted that the covering be a garment (a veil or shawl), whereas Paul is arguing that, in the case of the church (“In the Lord, however,” v 11), the covering is the woman’s own hair. Long hair, Paul argues, is the glory of a woman (v 15). he further argues this point in the very next phrase: “For, long hair is given to her as a covering.” The word “as” here is anti, and means literally “instead of.” The word for “covering” in this verse is not the same as has been used by Paul up to this point. Everywhere else in this passage Paul has used katakaluptos, which is a very generic term for “covering.” Here Paul uses the word peribolaios, which means literally “that which is wrapped around [the head].”
In other words, Paul is saying that, yes, women do need coverings (katakaluptos) on their heads when praying or prophesying. But, “in the Lord” that covering is not a peribolaios (cloth wrapped around the head) but rather the woman’s own long hair. In fact, “in the Lord” (i.e., in the church), long hair is given to a woman “instead of” (not “as”) “that which is wrapped around the head.” Women in the church have a ready-made covering and are therefore not necessarily in violation of the principles expressed in vv 3-10. Overall then, 1 Co 11:2-16 is a very liberating passage. In it, women are freed from the bondage of wearing religious head garb.
On which side of this issue do I then fall? In practice I do not at all differ from those who see this passage as culturally relative and who therefore do not practice garment head coverings for women. Hermeneutically, I am more closely allied with those who see no cultural relativity in this passage and who believe Paul is here laying down a custom for the church of all ages and cultures. Although I disagree with it regarding the exegesis of this passage, this view is far more faithful to Paul’s intent than is the former view. Still, neither view seems to grapple with the literary structure of this passage (the point/counterpoint dialogue that pivots around v 11) or the points of grammar brought up in this chapter (the use of anti [“instead of”] in v 15, and the use of toioutos [“such”] in v 16). My reconstruction, though admittedly not without its own inherent weaknesses, goes much farther in unraveling a difficult passage about which there is much dispute. I hope that it will be of help to those who seek to follow apostolic tradition.
vineri
O analiză generală a cărţii Apocalipsa
O analiză generală a cărţii Apocalipsa
Cartea Apocalipsa revelează o unitate internă, organică. Ea ne familiarizează cu principiile comportamentului uman şi satanic şi a guvernării morale divine. Ea este o carte permanent actuală, tot aşa cum a fost în momentul scrierii, tot aşa cum a fost acum 1000 de ani. Cartea aceasta se aplică stărilor în care se găsesc bisericile din Europa, America, Asia sau orice alt continent, în oricare moment de timp între cele două veniri a Domnului.
Oriunde s-ar afla o biserică va fi un sfeşnic sau un purtător de lumină prin care se poate vedea lumina lui Cristos strălucind în întuneric (cap. 1-3). Oriunde se întâmplă lucrul acesta, lumea urăşte Biserica – întunericul refuză să fie cucerit de lumină. Urmează persecuţiile, încercări de tot felul (cap. 4-7). Totuşi, aceste încercări sunt controlate şi folosite pentru binele Bisericii. Tronul este întotdeauna în cer, nu pe pământ. Credincioşii sunt întotdeuna biruitori chiar şi atunci când ei vin din necazul cel mare.
Oriunde şi oricând ar fi persecutată Biserica, Domnul ascultă şi răspunde rugăciunilor copiilor Săi persecutaţi. El vede sângele sfinţilor martiri, iar trompetele judecăţii îi avertizează pe cei răi (cap. 8-11). Această luptă de la suprafaţă – dintre Biserică şi lume – indică întotdeauna o luptă mai profundă dintre Cristos şi diavol (balaur) (cap. 12-14). Pentru cei nepocăiţi, după trompetele judecăţii urmează întotdeauna potirele mâniei finale (cap. 15-16). Acest lucru a fost valabil ieri, este valabil astăzi şi va fi valabil şi mâine. Satana şi ajutoarele lui par a ieşi victorioase întotdeuna, dar în realitate sunt întotdeauna înfrânţi (cap. 17-19; 20-22).
Astfel interpretată Apocalipsa este simplă şi totuşi profundă. Ea ne prezintă adevărata filosofie a istoriei. Fără a fi un ‚buletin de ştiri divin‚ ea ne ajută să interpretăm evenimentele ştirilor auzite sau cele legate de istoria aflată în cărţi.
Cele 7 secţiuni paralele ale cărţii Apocalipsa
O citire atentă a cărţii arată clar că sunt şapte secţiuni care merg în paralel una cu cealaltă. Fiecare din ele acoperă întreaga perioadă dintre prima venire şi cea de-a doua venire a lui Cristos (perioada Evangheliei). Perioada este văzută când dintr-o perspectivă, când din alta.
Cartea prezintă imagini sau scene care se succed unele după altele, dar care dezvăluie toate aceeşi poveste. Este ca şi cum ai comuta cu telecomanda de pe un program TV pe altul iar ceea ce vezi, chiar dacă arată scene diferite, prezintă de fapt aceeaşi poveste.
I. Cristos în mijlocul sfeşnicelor (1:1-3:22)
Cele 7 sfeşnice reprezintă 7 biserici. Numărul 7 în Biblie reprezintă simbolic desăvârşirea, plinătatea. Avem aici întreaga Biserică în întreaga ei existenţă. Fiecare biserică prezentată aici este un model, o condiţie, o stare spirituală a Bisericii, nu o perioadă distinctă istorică. Stările acestea revin cu alternanţă în timpul existenţei Bisericii. Ca şi în vremea lui Ioan, poţi regăsi în prezent în acelaşi timp într-un loc anume, sau pe întregul pământ, toate cele şapte stări spirituale ale celor 7 biserici din Asia Mică.
II. Viziunea cerului şi a peceţilor (4:1-7:17)
Capitolul 4 îl descrie pe Cel care stă pe tron şi căruia i se aduce închinare de către creaturile aflate în jurul tronului. În mâna dreaptă a Domnului este o carte pecetluită cu 7 peceţi (5:1). Mielul ia cartea şi primeşte adorare. Din capitolul 6 vedem cum Mielul deschide rând pe rând cele 7 peceţi. Între a 6 şi a 7 pecete avem viziunea celor 144.000 care sunt pecetluiţi - reprezentarea poporului deplin a lui Dumnezeu format din oameni din toată lumea. Această secţiune acoperă de asemenea toată perioada de la prima venire la cea de-a doua venire a Domnului Isus Cristos. Prima referinţă cu privire la Cristos este cea în care El este înjunghiat iar acum domneşte în ceruri (5:5,6). Spre sfârşitul secţiunii avem judecata finală.
III. Cele şapte trompete (8:1-11:19)
Tema centrală este dată de cele 7 trompete care afectează lumea. În capitolele 10 şi 11 se arată ce se întâmplă cu Biserica (îngerul cu cartea, cei doi martori). La sfârşitul secţiunii avem din nou prezentată judecata finală.
IV. Persecuţia balaurului (12:1-14:20)
Femeia şi copilul de parte bărbătească sunt persecutaţi de balaur şi ajutoarele sale. Această perioadă acoperă din nou toată perioada evangheliei. Începe cu o trimitere clară la naşterea Mântuitorului (12:5). Agenţii balaurului sunt fiara care iese din mare (13:1), fiara care iese din pământ (13:11, 12) şi curva cea mare, Babilonul (14:8). Această secţiune se termină cu cea de-a doua venire a lui Cristos cu judecată (14:14, 16).
V. Cele şapte potire (15:1-16:21)
Această secţiune descrie potirele mâniei. Avem şi aici indicată clar judecata finală şi evenimentele care vor avea loc atunci (16:20).
VI. Căderea Babilonului (17:1-19:21)
Descrie căderea Babilonului şi pedeapsa dată fiarei şi profetului fals. Imaginea venirii lui Cristos (19:11 urm.).
VII. Marea împlinire (20:1-22:21)
Versetul 20:1 deschide o nouă secţiune şi introduce un nou subiect – condamnarea Diavolului. Comparaţie: în 12:9 ni se arată că în relaţie cu înălţarea şi încoronarea lui Cristos, Diavolul este aruncat pe pământ, în 20:2, 3 înainte ca el să fie aruncat în iazul cu foc el este legat timp de 1000 de ani. Cei 1000 de ani sunt urmaţi de o scurtă perioadă de timp în care Satana este dezlegat din închisoare (20:7). La cea de-a doua venire a lui Cristos urmează distrugerea finală a lui Satana (20:10, 11 urm.). La această revenire universul prezent este îndepărtat pentru a face loc cerului nou şi pământului nou (20:11 urm.).
Deşi cele şapte secţiuni merg în paralel, totuşi există o progresie – paralelism progresiv. Cu cât ne apropiem mai mult de sfârşitul cărţii, cu atât atenţia noastră este îndreptată spre judecata finală şi ceea ce se găseşte după ea. Cele şapte secţiuni sunt aranjate ca şi cum, într-o ordine anume, ele s-ar înălţa spre un punct culminant.
O privire atentă ne va descoperi acest lucru: în prima secţiune (cap. 1-3) avem doar anunţarea judecăţii (1:7), în a doua secţiune (cap. 4-7) judecata nu este doar anunţată, ci şi prezentată (6:12 urm.) dar fără a fi însă descrisă. Următoarea secţiune (cap. 8-11) prezintă judecata finală şi bucuria răscumpăraţilor (11:15 urm.). În aceste trei secţiuni (cap. 1-11) nu se trece peste anunţarea sau prezentarea judecăţii finale. Dar imediat ce intrăm în cea de-a doua mare diviziune a cărţii observăm o shimbare. În a patra secţiune (cap. 12-14) avem o descriere reală a judecăţii finale (14:14 urm.). Cu toate acestea este doar o reprezentare simbolică. Următoarea viziune (cap. 15-16) descriere turnarea mâniei finale a lui Dumnezeu, o descriere specială a judecăţii finale. Accentul pe cea de-a doua venire a lui Cristos cu judecată este chiar şi mai mare (19:11, 12) în secţiunea care descrie căderea Babilonului (cap. 17-19). Pe lângă descrierea judecăţii finale, în cea de-a şaptea secţiune (cap. 20-22) se renunţă la simbolismul viziunilor anterioare. Nimic nu mai este vag şi nedefinit, în această secţiune doar puţin mai rămâne îmbrăcat în simbolism (20:12 urm.). Este descrisă mult mai clar bucuria celor răscumpăraţi în cerul nou şi pământul nou faţă de cea surprinsă în 7:9 urm. Cartea şi-a atins gloriosul punct culminant.
Cele două diviziuni majore
Conform părerii multor comentatori, cele 7 secţiuni pot fi aşezate în două grupuri. Cap. 12: 1 (sau 11:15) pare a fi locul unde se încheie primul grup sau primele serii de viziuni şi de la care începe al doilea grup.
În prima grupă (cap. 1-11) vedem frământarea sau lupta din interiorul umanităţii dintre credincioşi şi necredincioşi. Lumea atacă Biserica dar ea este răzbunată, protejată şi victorioasă.
În cel de-al doilea grup de viziuni (cap. 12-22) vedem cum lupta de pe pământ are un context mult mai profund. Este manifestarea exterioară a atacului diavolului împotriva copilului de parte bărbătească. Balaurul îl atacă pe Cristos, şi îşi îndreaptă toată ura împotriva Bisericii. Ca ajutoare ale sale el ia pe cele două fiare şi pe marea prostituată. Toţi aceşti duşmani ai lui Cristos sunt în final înfrânţi. Această diviziune prezintă aceeaşi poveste ca şi prima.
Schema completă a cărţii Apocalipsa:
I. Lupta de pe pământ. Biserica persecutată de lume. (Apoc. 1-11).
1. Cristos în mijlocul celor 7 sfeşnice (1-3).
2. Cartea cu 7 peceţi (4-7).
3. Cele 7 trompete ale judecăţii (8-11).
II. Contextul spiritual mai profund. Cristos (şi Biserica) persecutată de balaur (Satana) şi ajutoarele sale. Cristos şi Biserica Sa sunt victorioşi (Apoc. 12-22).
4. Femeia şi copilul de parte bărbăteacă persecutaţi de balaur şi ajutoarele sale (cele două fiare şi prostituata cea mare) (12-14).
5. Cele 7 potire ale mâniei (15-16).
6. Căderea prostituatei cele mari şi a fiarelor (17-19).
7. Judecata balaurului urmată de cerul cel nou şi pământul cel nou, noul Ierusalim (20-22).
Simbolismul cărţii Apocalipsa
Interpretarea Scripturilor care conţin material profetic nu este o sarcină uşoară. De aceea este extrem de important să avem o înţelegere elementară a metodelor de interpretare şi a aspectelor legate de simboluri şi tipologii biblice. Ca şi în cazul altor Scripturi care conţin material profetic, legat de interpretarea cărţii Apocalipsa sunt două posibile erori:
Prima eroare este spiritualizarea textului – interpretarea alegorică. Aceasta înseamnă să vezi sensuri ascunse în fiecare simbol prezentat aici. Este cunoscută interpretarea spiritualizată a pildei Bunului Samaritean din Luca 10, care a început în perioada patristică şi a fost continuată în epoca Evului Mediu: omul care coboară din Ierusalim la Ierihon este Adam care a părăsit oraşul ceresc şi călătoreşte sub imboldul dorinţelor sale către pământ. El cade în mâinile hoţilor - Satana şi îngerii săi, care îl dezbracă de hainele dreptăţii originale şi-l lasă rănit pe jumătate mort (jumătate mort în păcatele şi greşelile sale). Preotul şi levitul reprezintă Legea şi jertfele care nu-l pot salva pe păcătos. Bunul samaritean este Cristos care-i îngrijeşte omului căzut rănile cu ulei - Duhul Sfânt, şi vin - sângele jertfei Sale. El îl aşează pe măgar - dreptatea Sa, şi îl duce la han - Biserica. A doua zi bunul Samaritean îi dă gazdei doi bănuţi - Cuvântul şi Sacramentele, pentru nevoile spirituale ale păcătosului. Apoi Samariteanul pleacă cu promisiunea de a se reîntoarce – Cea de-a doua venire.
Oricât de interesante ar fi aceste asocieri, această pildă nu a fost dată să înveţe astfel de lucruri, ea a dorit să ilustreze un singur adevăr (Luca 10:25-29; 36, 37): aproapele tău nu este cel care formal se prezintă ca aproape al tău, ci cel care face ceva pentru tine indiferent de ceea ce formal reprezintă (preotul şi levitul erau formal fraţii evreului pe când samariteanul formal era un străin). Legat de corecta interpretare a acestei pilde, întrebarea care trebuie pusă nu este ce reprezintă hoţii, măgarul, vinul, uleiul, etc., ca şi cum în spatele lor s-ar găsi sensuri spirituale ‚adânci’, ci care este ideea centrală comunicată de pildă?
Cartea Apocalipsa prezintă simboluri a căror semnificaţii sunt important de recunoscut, dar interpretarea lor nu o facem de o manieră abstractă, speculând şi făcând tot felul de asocieri, ci apelând la principiul „Scriptura se interpretează pe ea însăşi”. În locul alegorizării simbolurilor vom folosi principiul interpretării tipologice sau al interpretării simbolice.
Un tip (grecescul tupos - semn, imprimat, caracter) reprezintă marca, amprenta lăsată de un obiect care aminteşte de obiectul respectiv. Urma lăsată de un sigiliu pe ceară este tipul sigiliului, sigiliul fiind anti-tipul. Întipărirea urmei nu este realitatea, ci doar o ilustrare, o imagine a ei. De exemplu, Israelul este tipul iar Biserica este anti-tipul lui.
Prin hotărâre divină tipul poartă asemănarea anti-tipulului său (ex. Paştele evreiesc – jertfa lui Cristos).
Simbolurile sunt la rândul lor exemplificări ale unor realităţi. Vorbind despre lucrarea Duhului Sfânt care avea să fie turnat de Rusalii, Isus foloseşte imaginea apei care curge (Ioan 7:37-39 cf. cu Isa. 44:3; Ezec. 36:25-27). Astfel în Scriptură, apa este unul din simbolurile Duhului Sfânt.
Un simbol este un semn (gr. semeia) care stă mărturie pentru altceva. Minunile Domnului Isus sunt simboluri ale adevărului spiritual (Ioan 9:1-7).
Un tip prefigurează întotdeauna ceva viitor (Jertfirea lui Isaac de către tatăl său Avraam prefigura jertfirea Fiului de către Tatăl ceresc) în timp ce un simbol poate rămâne doar la semnificaţia prezentă a lucrului simbolizat. Un tip scriptural şi o profeţie predictivă sunt aceleaşi în substanţă, dar diferite în formă. La fel ca şi profeţia, tipul nu poate fi pe deplin cunoscut decât în lumina împlinirii sale (şederea în Egipt a lui Israel şi exodul care a urmat – fuga în Egipt a familiei sfinte cu pruncul Isus şi ispitirea Lui de după botez Mat. 2:14, 15; 4:1,2 sau odihna de Sabat – mântuirea realizată de Cristos Evr. 4:1-11).
Atât tipurile cât şi simbolurile stau mărturie pentru altceva, ele ilustrează şi anticipează realitatea (tip - anti-tip: înălţarea şarpelui de aramă – jertfirea şi înălţarea lui Cristos Ioan 3:14, 15; mana cerească – Cristos Ioan 6:26-33). Anumite evenimente şi fapte istorice din perioada Vechiului Testament stau mărturie, sau sunt simboluri pentru adevărurile spirituale ale perioadei Noului Testament (1 Cor. 10:1-11; Evr. 4:1-10). Interpretarea tipologică nu prezintă un sens mai adânc al naraţiunii, ci o interpretare diferită sau mai adâncă a aplicării aceluiaşi sens.
Tipurile Vechiului Testament au fost în acelaşi timp simboluri care au transmis contemporanilor lor adevăruri spirituale, iar pentru a putea descoperi semnificaţia lor tipologică trebuie înţeleasă înainte semnificaţia lor simbolică. Diferenţa dintre tip şi simbol este aceea că un simbol este un semn, în timp ce un tip este un tipar sau o imagine a ceva sau cuiva.
De asemenea trebuie ţinut cont de faptul că există o diferenţă între tip şi anti-tip. Primul reprezintă adevărul la stadiu de jos, celălalt la stadiul de sus. Trecerea de la tip la anti-tip este trecerea de la ceea ce este preponderent carnal, la ceea ce este pur spiritual, de la ceea ce este exterior la ceea ce este interior, de la prezent la viitor, de la pământesc la ceresc.
Tipurile şi simbolurile se interpretează în acelaşi fel ca şi pildele. Însă trebuie avut grijă a nu se privi un lucru care este în el însuşi rău ca un tip a ceea ce este bun şi curat. Trebuie să existe reciprocitate între lucruri şi tipuri (hainele în care Iacov s-a deghizat să-şi înşele tatăl nu reprezintă hainele neprihănirii cu care Cristos îşi împodobeşte sfinţii).
Nu putem înţelege corect semnificaţia simbolurilor cărţii Apocalipsa, simboluri luate din Vechiul Testament până când nu stabilim semnificaţia lor simbolică avută pentru israeliţii cărora iniţial le-au fost prezentate.
A doua eroare legată de interpretarea cărţii Apocalipsa este de a lua întotdeauna textul în sensul lui literal, direct. Chiar dacă există afirmaţii care trebuie luate în sensul lor direct, literal, cartea Apocalipsa vorbeşte adesea în limbaj simbolic. Contextul ne este de mare ajutor în a stabili când o afirmaţie trebuie luată simbolic, şi când ea trebuie luată literal. De exemplu, dacă în cap. 13 sunt constrâns să interpretez simbolic chipul celor două fiare, înţelegând că în cazul în primei fiare în aspectul monstruos (combinaţia de leopard, urs şi leu cu 10 coarne şi 7 capete) avem un simbol al cruzimii cu care lumea a persecutat Biserica în anumite vremuri sau locuri, iar în cazul celei de-a doua fiare, cea cu două coarne ca ale unui miel, avem reprezentarea simbolică a sistemului filosofic şi religios fals, de ce în acelaşi capitol unii încep să caute interpretări literale pentru semnul fiarei pus pe mână sau frunte sau numărul ei, 666?
Interpretul profeţiilor Apocalipsei trebuie să se străduiască să descopere idea fundamentală exprimată în descrierile simbolice. Insistenţa asupra detaliilor poate pierde din vedere adevărul central intenţionat de autor. Nu este esenţial să aflu ce reprezintă detaliile lăcustelor ieşite din Adânc (9:1-11) precum părul, dinţii, coada, etc., şi să pierd astfel unitatea şi ideea centrală a pasajului. Aceste detalii aparţin unei imagini la fel cum detalii precum uleiul, vinul, hanul, măgarul, etc. aparţin pildei bunului samaritean.
Prima întrebare care trebuie pusă este ‚Ce reprezintă imaginea ca întreg?’ iar a doua ‚Care este semnificaţia centrală a acestei imagini?’ Detaliile aparţin imaginii, simbolului. Ca şi în cazul pildelor, contextul ne ajută să explicăm semnificaţia imaginii, iar un studiu al tuturor detaliilor este de asemenea necesar pentru determinarea ideii centrale.
Înţelegând că trebuie să interpretez simbolul ca întreg şi detaliile lui în armonie cu întregul, se naşte întrebarea ‚Ce reprezintă simbolul?’ Se referă el la un eveniment istoric specific, la un detaliu cronologic, la o dată importantă? În legătură cu aceasta este bine să distingem între două feluri de simboluri. Sunt simboluri care descriu începutul sau sfârşitul evenimentelor noii perioade. Aceste evenimente, aşa cum devine evident din context, se referă în general la un eveniment specific. Astfel, de exemplu femeia învăluită în soare care naşte un fiu, un copil de parte bărbătească, se referă la Biserică care îi dă naştere lui Cristos, natura Sa umană (12:1-5). Cele două recolte (14:15 urm.) se referă la judecata finală.
Dar sunt şi alte simboluri care par să intervină între prima şi cea de-a doua venire a lui Cristos, simboluri precum sfeşnicele, peceţile, trompetele, potirele, etc. Oare se referă aceste simboluri la evenimente specifice, date sau persoane din istorie? Dacă ele reprezintă astfel de lucruri atunci nu le putem interpreta. Printre miile de evenimente, date şi persoane din istorie care par să facă trimitere la aceste simboluri, cine poate să spună cu precizie persoana sau data care-i corespunde? Putem avea mii de interpretări, dar niciuna sigură. Apocalipsa rămâne astfel o carte confuză şi închisă cititorului. Noi credem însă că ea nu este o carte închisă, ea este o revelaţie, o descoperire. De aceea credem că toate aceste simboluri precum peceţile, trompetele, potirele şi imaginile similare nu se referă la evenimente specifice sau date istorice, ci prezintă principii care operează de-a lungul istoriei lumii, în mod specific în perioada Evangheliei, adică între cele două veniri ale lui Cristos.
Priviţi sfera de cuprindere a acestor simboluri: o pătrime a pământului, o treime a pământului, marea, copacii, întreg pământul, etc. (cap. 6, 8, 9, 16). Acest lucru ar putea fi cu greu adevărat dacă fiecare pecete, trompetă sau potir se referă doar la un singur eveniment istoric, eveniment care să aibă loc la o dată anume, într-un loc anume. Aceste descrieri ale sferei în care operează simbolurile au sens doar dacă privim la aceste simboluri ca indicând o serie întreagă de evenimente care au loc de la începutul perioadei evangheliei până la sfârşitul ei. Aceste simboluri nu afectează doar un grup restrâns de oameni, ci mulţimi care nu pot fi numărate. De exemplu trompetele afectează întreaga umanitate. Ele nu se referă doar la câţiva oameni care trăiesc în Europa care au de a face cu Papa de la Roma („Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, ....” (Apocalipsa 9:20). Descrierea este mult mai generală decât aceasta, pentru că aceste simboluri par să-i afecteze nu doar pe toţi neregeneraţii dintr-o singură eră, ci şi pe cei din generaţiile anterioare. Observaţi „Fiindcă aceştia au vărsat sângele sfinţilor şi al prorocilor, le-ai dat şi Tu să bea sânge. Şi sunt vrednici.”” (Apocalipsa 16:6). Simbolurile se referă la o serie de evenimente care marchează comportamentul uman şi satanic şi guvernarea morală divină. Ele se referă la evenimente care se tot repetă din nou şi din nou, de aceea Apocalipsa este întotdeauna de actualitate.
De remarcat faptul că aceste simboluri vin în grupuri de şapte. Numărul 7 apare de 54 de ori. Cartea este adresată celor 7 biserici reprezentate de 7 sfeşnice. Sunt 7 stele simbolizând 7 îngeri ai bisericilor. Sunt 7 duhuri ale lui Dumnezeu reprezentate de 7 lămpi, sunt 7 peceţi şi un Miel cu 7 ochi şi 7 coarne. 7 îngeri sună din 7 trompete. Alţi 7 îngeri toarnă conţinutul celor 7 potire pline de 7 urgii. 7 voci de tunete. Fiara care iese din mare are 7 capete. Sunt 7 munţi, 7 regi, etc. Acest număr 7 reprezintă desăvârşirea şi se armonizează bine cu idea că simbolurile se referă la principiile comportamentului uman şi al guvernării divine care operează pe durata întregii perioade.
Să nu uităm că la fel ca şi celelalte Scripturi, Cartea Apocalipsa are un scop etic şi spiritual. Dacă aceste simboluri reprezintă evenimente izolate prezise în viitor, ele ar putea satisface curiozitatea oamenilor, dar la modul general ele nu ar zidi pe nimeni. Noi credem că această carte revelează principiile guvernării divine care operează constant în istorie, astfel, în orice epocă ne-am afla, putem vedea mâna lui Dumnezeu care prin Domnul Isus Cristos conduce la victorie. Aceasta este perspectiva care ne zideşte cu adevărat.
Pecetea lui Dumnezeu şi semnul fiarei
Pe lângă descoperirea semnificaţiei numărului fiarei şi identificarea ei în istorie, mulţi au manifestat un interes deosebit în legătură cu ceea ce reprezintă semnul fiarei şi primirea lui pe mâna dreaptă sau pe frunte (Apoc. 13:16-18). S-au făcut speculaţii că acest semn ar fi codul de bare de la identificarea mărfurilor, cipuri implantate sub piele sau coduri de identificare personală aşezate în paşapoarte. Aşa cum s-a menţionat anterior, atunci când ne găsim în faţa unei viziuni spirituale plină de simboluri este esenţial să determinăm ceea ce comunică ca principiu imaginea prezentată în acea viziune. Detaliile îmbogăţesc tabloul, comunică şi sugerează anumite aspecte importante, dar ele sunt prezente acolo doar pentru a ajuta la înţelegerea adevărului central. Din nefericire unii care abordează o interpretare concentrată pe detalii, ajung în final să ‚nu vadă pădurea din pricina copacilor’.
Tema pecetluirii, a însemnării, a marcării pentru identificarea oamenilor este o temă comună în cartea Apocalipsa. Vom vedea că atât oamenii care îi aparţin lui Dumnezeu, cât şi cei care aparţin diavolului sau agenţilor săi, sunt însemnaţi într-un anume fel, fiecare categorie cu un semn specific ei. Ca imagine generală, Apocalipsa pune în antiteză destinul celor care îi aparţin lui Dumnezeu şi celor care îi sunt duşmani. Primii, în ciuda persecuţiilor şi încercărilor prin care trec, prin harul şi bunătatea lui Dumnezeu vor fi în final feriţi de mânia viitoare, în timp ce ultimii, din pricina loialităţii lor faţă de diavol, devin obiectele mâniei lui Dumnezeu.
Prima menţionare a însemnării face referinţă la oamenii lui Dumnezeu şi o găsim în capitolul 7. În momentul în care cei patru îngeri din cele patru colţuri ale pământului se pregăteau să vatăme pământul şi marea, un înger care avea pecetea lui Dumnezeu îi opreşte: „zicând: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!”” (Apocalipsa 7:3).
În acest punct este foarte important de aflat cine sunt cei pecetluiţi pe frunte de Dumnezeu? Ioan spune că a auzit numărul celor pecetluiţi 144.000, câte 12.000 doate seminţiile lui Israel, adică 12 seminţii ale lui Israel luate de 12 ori şi înmulţit cu 1000 (referinţă la întreaga perioadă dintre cele două veniri – Apoc. 20:4, 5 vezi 2 Pet. 3:8). Cu siguranţă că pentru un evreu această cifră semnifică numărul deplin al poporului lui Israel. Pentru el, raportat la revelaţia Vechiului Testament, poporul lui Dumnezeu este format exclusiv din cele 12 seminţii ale lui Israel. Aşa cum spuneam atunci când vorbeam de tipologia Scripturii, Israel, printre altele, este un tip, o imagine a Bisericii, adevăratul popor al lui Dumnezeu. Biserica este formată din oameni din toate popoarele (Gal. 3:7, 9; 6:16; Rom. 9:6-8; 2 Cor. 6:14-18, 1 Pet. 2:9,10). Observaţi că după ce Ioan aude numărul celor pecetluiţi‚ 144.000 din toate seminţiile lui Israel’(Apoc. 7:4), el vede o mare mulţime de oameni ‚pe care nimeni nu putea să o numere, din orice neam, din orice seminţie, din orice popor şi orice limbă’ (Apoc. 7:9). În interpretarea tipologică aceasta reprezintă anti-tipul poporului Israel, adică Biserica adevăratul popor al lui Dumnezeu, aleşii lui din toate popoarele şi vremurile. Astfel cei 144.000 sunt simbolul întregului popor al lui Dumnezeu, un adevăr sau o realitate nou testamentală exprimată printr-un simbol sau tip vechi testamental. Expresia ,pe care nimeni nu o poate număra’ nu vine în contradicţie cu numărul precis auzit de Ioan, pentru că Domnul cunoaşte exact acest număr al poporului Lui (2 Tim. 2:19). Aşa cum vom vedea ulterior, există o Carte a vieţii în care sunt scrise toate numele celor răscumpăraţi (Apoc. 3:5; 13:8; 20:12, 15), dar raportat la capacitatea noastră umană de cunoaştere, până în ziua judecăţii finale numărul şi numele celor care compun poporul lui Dumnezeu sunt încă necunoscute.
În concluzie, din aceast pasaj am înţeles că până la sfârşitul perioadei evangheliei, până la cea de-a doua venire a Domnului Isus, Dumnezeu va păzi pământul de la distrugere totală până la pecetluirea tuturor copiilor Lui. Petru exprimă acelaşi adevăr astfel:
„Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi. Dar, preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi. Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.” (2 Petru 3:7-9).
Aceste versete nu spun că Dumnezeu nu vine cu judecata până când toţi oamenii, fără discriminare, nu se vor pocăi. O astfel de interpreatre este ilogică pentru că o astfel de situaţie este greu de imaginat că ar putea avea loc vreodată. Dimpotrivă, Petru spune că din pricina aleşilor săi, din toate vremurile şi din toate popoarele, care trebuie aduşi la pocăinţă, adică mântuiţi, Dumnezeu amână judecata pământului. Atunci când numărul deplin al poporului lui Dumnezeu va fi pecetluit de el, atunci judecata finală va fi declanşată.
Iuda în epistola sa prezintă aceeaşi idee a amânării judecăţii faţă de cei răi în vederea mântuirii tuturor aleşilor lui Dumnezeu, a celor care îi aparţin lui Isus Cristos. El foloseşte pentru aceasta imaginea vechi testamentară a izbăvirii lui Israel din robia egipteană:
„Vreau să vă aduc aminte, măcar că ştiţi o dată pentru totdeauna toate aceste lucruri, că Domnul, după ce a izbăvit pe poporul Său din ţara Egiptului, în urmă a nimicit pe cei ce n-au crezut.” (Iuda 5).
În cea de-a treia secţiune (cap. 8-11) avem prezenatate trompetele judecăţii, care indică o serie de evenimente, calamităţi şi catastrofe care se vor întâmpla pe parcursul întregii perioade dintre cele două veniri a Domnului Isus Cristos. Aşa cum s-a mai spus, ele nu simbolizează evenimente singulare şi separate, ci sunt evenimente catastrofice care se vor întâmpla în fiecare zi undeva pe glob până la revenirea Domnului Isus. Trompetele arată că în timp ce Dumnezeu trimite peste cei răi astfel de calamităţi ca judecată a Sa, El îi cheamă pe aceştia la pocăinţă. În final însă, toţi cei care nu manifestă pocăinţă în faţa cercetării lui Dumnezeu vor fi nimiciţi.
Pentru studiul nostru este important să remarcăm ce se întâmplă cu referinţă la cea de-a cincea şi cea de-a şasea trompetă (9:1-21).
Când cel de-al cincilea înger sună din trompetă, o stea cade din cer pe pământ. Este asemănător cu ceea ce Domnul spune în Luca: „... „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.” (Luca 10:18). Este condiţia prezentă a Satanei care răsculându-se împotriva lui Dumnezeu şi-a pierdut poziţia şi splendoarea pe care o avea în cer. În viziunea sa apostolul observă că prinţul întunericului primeşte cheia fântânii Adâncului, cu alte cuvinte puterea să deschidă Adâncul şi să-i elibereze pe demoni. Din fântână iese un fum care întunecă soarele şi văzduhul, iar din fum ies lăcuste cărora li se dă putere să vatăme. Este imaginea pământului umplut de amăgirea şi activitatea demonică în care lumina adevărului de abia se observă, şi în care totul este adus în ruină şi pustiire. Lăcustele care umplu pământul sunt un nou simbol al urgiei lui Dumnezeu care vine peste oamenii necredincioşi, şi care face trimitere la urgia care cândva a venit peste Egiptul împietrit (Ex. 10:4-15), sau a distrugerii recoltelor profeţită de Ioel (Ioel 1:7-12).
Toţi sunt ruinaţi şi distruşi de înşelăciunea şi activitatea demonică, singurii care scapă, prin protecţia divină, sunt cei pecetluiţi de Dumnezeu:
„Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu.” (Apocalipsa 9:4).
Acelaşi adevăr, în care cu excepţia celor aleşi toţi oamenii sunt amăgiţi de diavol, îl găsim prezentat de apostolul Pavel în 2 Tesaloniceni:
„Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel nelegiuit pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii, pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi. Noi însă, fraţi preaiubiţi de Domnul, trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului.” (2 Tesaloniceni 2:7-13)
Vedem că taina fărădelegii, lucrarea de amăgire va ţine până la venirea Domnului Isus, când El îl va nimici pe cel nelegiuit cu suflarea gurii Sale şi arătarea venirii Sale (Apoc. 1:13-16; 19:11-16; 19-21). Minunile, semnele, puterile mincinoase au scopul de a-i amăgi fără excepţie pe toţi cei care sunt pe calea pierzării, cei care nu au crezut Evanghelia:„Şi, dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.” (2 Corinteni 4:3-4).
Doar cei aleşi pentru mântuire, cărora Dumnezeu prin harul Său le-a deschis ochii să vadă adevărul, sunt cei care scapă de amăgirea demonică. Observaţi că ceea ce diferenţiază grupul celor înşelaţi de grupul celor care cred adevărul este discernământul spiritual pe care îl au cei credincioşi. Acest discernământ nu are de a face cu vreo capacitate intelectuală care ţine de puterea omenească, ci este rezulatul unei lucrări interioare realizată de Dumnezeu prin Duhul Sfânt (vezi Mat 16:13-17 cf. Ioan 6:44, 45; 1 Cor. 1:21-29; 2:6-16).
Vorbind despre evenimentele viitoare care vor avea loc după înălţarea Sa la cer Domnul Isus avertizează: „Căci se vor scula cristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.” (Matei 24:24). El nu spune că şi unii din cei aleşi vor fi înşelaţi, ci atât de puternice şi înşelătoare vor fi acţiunile acestor cristoşi şi profeţi mincinoşi care au în spate lor puterile demonice, încât, fără un discernământ spiritual special, fără un ajutor divin specific, nimeni nu ar putea să reziste înşelăciunii (1 Pet. 1:5; Iuda 1).
Această pecetluire este cea mai preţioasă acţiune de pe pământ. Scriptura vorbeşte despre pecete dintr-o perspectivă întreită. În primul rând, o pecete (un sigiliu) protejează împotriva falsificării. Astfel, mormântul Domnului Isus a fost sigilat punându-i-se o gardă (Mat. 27:66; cf. Apoc. 5:1). (În acelaşi mod se sigilează cititoarele de apă, curent, etc.) În al doilea rând, un sigiliu marchează proprietatea. În Cântarea Cântărilor se spune: „Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe braţul tău; căci dragostea este tare ca moartea, şi gelozia este neînduplecată ca Locuinţa morţilor; jarul ei este jar de foc, o flacără a Domnului.” (Cântarea cântărilor 8:6) (observaţi unde se cere a fi pusă pecetea!). În al treilea rând, un sigiliu certifică adevăratul caracter. Decretul distrugerii iudeilor a fost sigilat de regele Xerxes (Est. 3:12). (În acelaşi fel documentele poartă ştampile şi/sau semnături care le dau autenticitate, banii poartă elemente de recunoaştere a originalităţii lor.)
Tot astfel un copil al lui Dumnezeu este sigilat întreit. Tatăl l-a pecetluit, pentru că cel credincios se bucură de protecţia Tatălui toată viaţa (Col. 1:12, 13; Rom. 8: 28-39). Fiul l-a pecetluit prin faptul că l-a răscumpărat cu preţiosul Lui sânge şi l-a făcut proprietatea Lui (1 Cor. 6:19, 20). Duhul Sfânt l-a pecetluit (Efes. 1:13; 4:30), pentru că El certifică că cel credincios este copil al lui Dumnezeu (Rom. 8: 9-16). În schimb orice om care se naşte în păcat şi fărădelege poartă chipul, pecetea, caracterul diavolului. „Voi faceţi faptele tatălui vostru.” Ei I-au zis: „Noi nu suntem copii născuţi din curvie; avem un singur Tată: pe Dumnezeu.” Isus le-a zis: „Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-aţi iubi şi pe Mine, căci Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu: n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis. Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Pentru că nu puteţi asculta Cuvântul Meu. Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” (Ioan 8:41-44).
De remarcat faptul că în cazul Duhului Sfânt ni se spune că pecetluirea reprezintă aşezarea şi locuirea Lui în interiorul celui credincios, nu prezenţa unui semn vizibil în exterior. Există semne ale locuirii Duhului Sfânt în viaţa unui om, aceste semne sunt roadele sau roada Duhului Sfânt (Gal. 5:22-24; Efes. 5:8, 9). Marca acestui sigiliu divin în viaţa unui om poartă chipul Celui care şi-a pus amprenta (Col. 3:1-10). Acest adevăr este în acord cu ceea ce ni se spune în limbaj simbolic în Apoc. 14:1: „Apoi m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe muntele Sionului; şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său.” (vezi şi Apoc. 3:12). În versetele următoare aflăm că cei 144.000 erau virgini, adică nu erau întinaţi, adică, prin explicarea simbolului erau curăţiţi, spălaţi şi sfinţiţi prin lucrarea Duhului Sfânt în viaţa lor (Tit. 2:11-14; 3:5 cf. Ezec. 36:25-27). Ei erau ‚cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi Miel, adică ei erau cei puşi deoparte şi feriţi de judecata finală simbolizată printr-un seceriş (Mat. 9:37; 13:20; Luca 10:2; Ioan 4:35). Acelaşi simbolism îl găsim şi mai departe în Apoc. 14:14 urm. În Vechiul Testament tot ce era primul rod trebuia să-i fie închinat Domnului (Ex. 23:19; Num. 18:22 vezi Iac. 1:18), restul rămânea la dispoziţia israelitului. Tot astfel, aici avem contrastul dintre primele roade ale lui Dumnezeu, pe de o parte, şi ceilalţi oameni rămaşi, pe de cealaltă parte. Aici nu îi avem pe cei 144.000 versus ceilalţi credincioşi, ci pe cei aleşi versus ceilalţi oameni aflaţi în necredinţă şi amăgire. Cei care au ‚Numele Tatălui şi al Mielului scris pe frunţile lor’ contrastează cu toţi ceilalţi ‚mici şi mari, bogaţi şi săraci, liberi şi sclavi’care primesc semnul fiarei pe ‚mâna dreaptă sau pe frunte’ (Apoc. 13:16-18). De remarcat faptul că semnul fiarei aşezat peste cei necredincioşi reprezintă numele sau numărul numelui fiarei, la fel cum semnul, pecetea lui Dumnezeu aşezată pe cei credincioşi este Numele lui Dumnezeu.
Prin diverse calcule şi asocieri de-a lungul vremii s-au făcut multe speculaţii legate de 666, numărul fiarei, prin care au fost identificaţi pe rând Nero (în perioada apostolică), Papa (în timpul Reformei şi ulterior în cercurile mileniste), Napoleon, Hitler, Stalin, etc. Aşa cum precizam, simbolurile acestea nu fac referinţă la o dată, eveniment sau personaj anume, ci la o serie de evenimente şi personaje care tot reapar în perioada dintre cele două veniri a Domnului Isus. Aşa cum spunea Ioan în vremea sa „Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Antihrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă.” (1 Ioan 2:18 vezi şi 4:1; 2 Ioan 1:7), tot astfel putem spune că pe parcursul întregii perioade pâna la venirea Domnului s-au ridicat şi se vor ridica anticrişti şi profeţi mincinoşi care îi vor amăgi pe alţii.
Fiara aceasta care se ridică din pământ are ‚două coarne ca ale unui miel şi vorbeşte ca un balaur’ (13:12). Aşa cum s-a mai spus, lucrarea fiarei a doua este o lucrare de amăgire prin semne mari (coboară foc din cer) cu scopul de a-i înşela pe toţi cei ‚ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului care a fost înjunghiat’ (17:8 cf. 13:8). Doar cei aleşi nu acceptă minciunile Satanei, cu alte cuvinte doar ei sunt fără vină înaintea lui Cristos (Ex. 12:5; Lev. 1:3; Mat. 5:48; Efes. 5:25-27). Ceilalţi oameni ajung să i se închine fiarei, în timp ce cei credincioşi suferă martiraj.
În concluzie la ceea ce tocmai s-a spus, toţi credincioşii fără excepţie sunt pecetluiţi cu Numele lui Dumnezeu şi Numele Mielului. În mod asemănător toţi cei necredincioşi, toţi cei care se împietresc în păcat şi necredinţă, sunt marcaţi cu un semn al fiarei. Toţi cei care nu poartă pecetea lui Dumnezeu, o viaţă transformată ‚în dreptatea şi în sfinţenia adevărului’ (Efes. 4:24), şi care poartă pecetea celui rău, o inimă împietrită, o minte întunecată, o viaţă trăită în neascultare de Dumnezeu, vor fi obiectele mâniei divine (Col. 3:6).
În ziua judecăţii finale unii oameni vor avea pretenţia de a intra în Împărăţia cerurilor doar pentru că exterior au chemat Numele Domnului, şi aparent au făcut lucrări extraordinare pentru Dumnezeu: au profeţit, au scos demoni şi au făcut multe minuni în Numele Său. Roadele lor însă, viaţa trăită în neascultare de cuvintele Domnului Isus, îi va exclude din prezenţa lui Dumnezeu (Mat. 7:15-27).
De remarcat faptul că până în momentul pecetluirii lor, toţi copiii lui Dumnezeu au fost din fire ‚copii ai mâniei ca şi ceilalţi’ (Efes. 2:1-3). Doar harul şi dragostea lui Dumnezeu faţă de ei le-a schimbat destinul aducându-i împreună cu Cristos de la moarte la viaţă, de la condamnare veşnică la moştenirea binecuvântărilor cereşti (Efes. 2:4-10). Nu meritele lor, nu ‚faptele lor făcute în neprihănire’, nu ‚deciziile lor pentru Cristos’, ci doar îndurarea lui Dumnezeu i-a adus în această stare de har. „El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui,” (Coloseni 1:13).
Astăzi sunt oameni înspăimântaţi de perspectiva că dacă vor accepta un cod de bare pe un produs, sau un cip în paşaport sau un implant în mână sau pe frunte vor aparţine Satanei. Această înţelegere a modului cum pot să aparţin lui Dumnezeu sau Satanei este una firească, care plasează problema în domeniul fizic. Aşa cum am văzut, toată discuţia pe această temă trebuie purtată pe tărâm spiritual. „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.” (Efeseni 6:12). Nu ne va da dreptul de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu o etichetă, un semn exterior aşezat undeva pe trup, cum tot astfel nu ne va exclude din ea un altul aşezat tot în domeniul fizic, material. „Dar nu carnea ne face pe noi plăcuţi lui Dumnezeu: nu câştigăm nimic dacă mâncăm din ea şi nu pierdem nimic dacă nu mâncăm.” (1 Corinteni 8:8).
Ceea ce se întâmplă cu noi pe plan spiritual este tot ce contează. Ceea ce se produce la nivelul minţii şi inimii noastre determină destinul nostru final. „Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă.” (Ioan 6:63).
Pentru ca cineva să aibă garanţia că la judecată nu va fi nimicit, trebuie să aibă garanţia pecetluirii sale de către Dumnezeu. Nu există un alt mod de a avea această siguranţă decât în relaţie cu Isus Cristos, Cel rânduit de Dumnezeu să fie pe de o parte Mântuitorul poporului Său iar pe de alta Judecătorul întregului pământ. Prin Cuvintele Sale El a spus cândva „Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl, care L-a trimis. Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” (Ioan 5:22-24) şi „Pe cel ce va birui îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou.”” (Apocalipsa 3:12).
Singura garanţie a scăpării de sub mânia viitoare a lui Dumnezeu şi a primirii binecuvântărilor cereşti o oferă existenţa unei vieţi noi dăruită de El (Apoc. 20:11-15). Doar pecetea Duhului Său aşezată în această viaţă nouă, doar călăuzirea şi iluminarea minţii realizată de acest Duh aşezat în cel credincios îl poate face să evite înşelăciunea satanică.
Faptul că cineva în mod naiv vrea să evite primirea unui semn exterior crezând că astfel va evita mânia lui Dumnezeu, nu constituie decât o altă ‚fumigenă’ demonică prin care oamenii fireşti şi ignoranţi în ce priveşte adevărul Scripturii sunt îndreptaţi într-o direcţie falsă.
Ca şi în vremea în care Ioan Botezătorul pregătea calea Domnului chemând oamenii la pocăinţă şi botezându-i în apele Iordanului, şi astăzi sunt unii care cred că ceva material săvârşit în exterior îi va scăpa de mânia viitoare. „Dar când a văzut pe mulţi din farisei şi din saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţa voastră. Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: „Avem ca tată pe Avraam!” Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam.” (Matei 3:7-9). Omului firesc îi este teamă ca nu cumva să nu ardă în iad dar nu-i teamă să păcătuiască (Augustin)!
Singura dovadă infailibilă prezentă a apartenenţei cuiva la poporul lui Dumnezeu o reprezintă roada Duhului Sfânt, semnul primirii vieţii veşnice. La fel, în ziua judecăţii aceeaşi roadă va fi singurul semn după care Dumnezeu îi va separa pe ai Săi de oamenii a căror roadă a fost cea a firii pământeşti robită de păcat şi controlată de Satana.
Ne rugăm Domnului ca toate aceste curiozităţi sau temeri legate de înţelegerea cărţii Apocalipsa să fie folosite de Duhul lui Dumnezeu, pentru ca printr-o corectă înţelegere a adevărului Său, să-i aducă pe oamenii morţi în păcat la viaţă, iar pe cei credincioşi să-i facă plini de nădejde şi statornici. Nu vrem ca prin interpretări eronate date acestor simboluri Satana să-i ţină pe oameni pierduţi în nădejdi false departe de Împărăţia cerurilor, iar pe cei credincioşi să-i sperie şi să-i ţină în ignoranţă cu privire la nădejdea care o au în Cristos. Amin!
Cartea Apocalipsa revelează o unitate internă, organică. Ea ne familiarizează cu principiile comportamentului uman şi satanic şi a guvernării morale divine. Ea este o carte permanent actuală, tot aşa cum a fost în momentul scrierii, tot aşa cum a fost acum 1000 de ani. Cartea aceasta se aplică stărilor în care se găsesc bisericile din Europa, America, Asia sau orice alt continent, în oricare moment de timp între cele două veniri a Domnului.
Oriunde s-ar afla o biserică va fi un sfeşnic sau un purtător de lumină prin care se poate vedea lumina lui Cristos strălucind în întuneric (cap. 1-3). Oriunde se întâmplă lucrul acesta, lumea urăşte Biserica – întunericul refuză să fie cucerit de lumină. Urmează persecuţiile, încercări de tot felul (cap. 4-7). Totuşi, aceste încercări sunt controlate şi folosite pentru binele Bisericii. Tronul este întotdeauna în cer, nu pe pământ. Credincioşii sunt întotdeuna biruitori chiar şi atunci când ei vin din necazul cel mare.
Oriunde şi oricând ar fi persecutată Biserica, Domnul ascultă şi răspunde rugăciunilor copiilor Săi persecutaţi. El vede sângele sfinţilor martiri, iar trompetele judecăţii îi avertizează pe cei răi (cap. 8-11). Această luptă de la suprafaţă – dintre Biserică şi lume – indică întotdeauna o luptă mai profundă dintre Cristos şi diavol (balaur) (cap. 12-14). Pentru cei nepocăiţi, după trompetele judecăţii urmează întotdeauna potirele mâniei finale (cap. 15-16). Acest lucru a fost valabil ieri, este valabil astăzi şi va fi valabil şi mâine. Satana şi ajutoarele lui par a ieşi victorioase întotdeuna, dar în realitate sunt întotdeauna înfrânţi (cap. 17-19; 20-22).
Astfel interpretată Apocalipsa este simplă şi totuşi profundă. Ea ne prezintă adevărata filosofie a istoriei. Fără a fi un ‚buletin de ştiri divin‚ ea ne ajută să interpretăm evenimentele ştirilor auzite sau cele legate de istoria aflată în cărţi.
Cele 7 secţiuni paralele ale cărţii Apocalipsa
O citire atentă a cărţii arată clar că sunt şapte secţiuni care merg în paralel una cu cealaltă. Fiecare din ele acoperă întreaga perioadă dintre prima venire şi cea de-a doua venire a lui Cristos (perioada Evangheliei). Perioada este văzută când dintr-o perspectivă, când din alta.
Cartea prezintă imagini sau scene care se succed unele după altele, dar care dezvăluie toate aceeşi poveste. Este ca şi cum ai comuta cu telecomanda de pe un program TV pe altul iar ceea ce vezi, chiar dacă arată scene diferite, prezintă de fapt aceeaşi poveste.
I. Cristos în mijlocul sfeşnicelor (1:1-3:22)
Cele 7 sfeşnice reprezintă 7 biserici. Numărul 7 în Biblie reprezintă simbolic desăvârşirea, plinătatea. Avem aici întreaga Biserică în întreaga ei existenţă. Fiecare biserică prezentată aici este un model, o condiţie, o stare spirituală a Bisericii, nu o perioadă distinctă istorică. Stările acestea revin cu alternanţă în timpul existenţei Bisericii. Ca şi în vremea lui Ioan, poţi regăsi în prezent în acelaşi timp într-un loc anume, sau pe întregul pământ, toate cele şapte stări spirituale ale celor 7 biserici din Asia Mică.
II. Viziunea cerului şi a peceţilor (4:1-7:17)
Capitolul 4 îl descrie pe Cel care stă pe tron şi căruia i se aduce închinare de către creaturile aflate în jurul tronului. În mâna dreaptă a Domnului este o carte pecetluită cu 7 peceţi (5:1). Mielul ia cartea şi primeşte adorare. Din capitolul 6 vedem cum Mielul deschide rând pe rând cele 7 peceţi. Între a 6 şi a 7 pecete avem viziunea celor 144.000 care sunt pecetluiţi - reprezentarea poporului deplin a lui Dumnezeu format din oameni din toată lumea. Această secţiune acoperă de asemenea toată perioada de la prima venire la cea de-a doua venire a Domnului Isus Cristos. Prima referinţă cu privire la Cristos este cea în care El este înjunghiat iar acum domneşte în ceruri (5:5,6). Spre sfârşitul secţiunii avem judecata finală.
III. Cele şapte trompete (8:1-11:19)
Tema centrală este dată de cele 7 trompete care afectează lumea. În capitolele 10 şi 11 se arată ce se întâmplă cu Biserica (îngerul cu cartea, cei doi martori). La sfârşitul secţiunii avem din nou prezentată judecata finală.
IV. Persecuţia balaurului (12:1-14:20)
Femeia şi copilul de parte bărbătească sunt persecutaţi de balaur şi ajutoarele sale. Această perioadă acoperă din nou toată perioada evangheliei. Începe cu o trimitere clară la naşterea Mântuitorului (12:5). Agenţii balaurului sunt fiara care iese din mare (13:1), fiara care iese din pământ (13:11, 12) şi curva cea mare, Babilonul (14:8). Această secţiune se termină cu cea de-a doua venire a lui Cristos cu judecată (14:14, 16).
V. Cele şapte potire (15:1-16:21)
Această secţiune descrie potirele mâniei. Avem şi aici indicată clar judecata finală şi evenimentele care vor avea loc atunci (16:20).
VI. Căderea Babilonului (17:1-19:21)
Descrie căderea Babilonului şi pedeapsa dată fiarei şi profetului fals. Imaginea venirii lui Cristos (19:11 urm.).
VII. Marea împlinire (20:1-22:21)
Versetul 20:1 deschide o nouă secţiune şi introduce un nou subiect – condamnarea Diavolului. Comparaţie: în 12:9 ni se arată că în relaţie cu înălţarea şi încoronarea lui Cristos, Diavolul este aruncat pe pământ, în 20:2, 3 înainte ca el să fie aruncat în iazul cu foc el este legat timp de 1000 de ani. Cei 1000 de ani sunt urmaţi de o scurtă perioadă de timp în care Satana este dezlegat din închisoare (20:7). La cea de-a doua venire a lui Cristos urmează distrugerea finală a lui Satana (20:10, 11 urm.). La această revenire universul prezent este îndepărtat pentru a face loc cerului nou şi pământului nou (20:11 urm.).
Deşi cele şapte secţiuni merg în paralel, totuşi există o progresie – paralelism progresiv. Cu cât ne apropiem mai mult de sfârşitul cărţii, cu atât atenţia noastră este îndreptată spre judecata finală şi ceea ce se găseşte după ea. Cele şapte secţiuni sunt aranjate ca şi cum, într-o ordine anume, ele s-ar înălţa spre un punct culminant.
O privire atentă ne va descoperi acest lucru: în prima secţiune (cap. 1-3) avem doar anunţarea judecăţii (1:7), în a doua secţiune (cap. 4-7) judecata nu este doar anunţată, ci şi prezentată (6:12 urm.) dar fără a fi însă descrisă. Următoarea secţiune (cap. 8-11) prezintă judecata finală şi bucuria răscumpăraţilor (11:15 urm.). În aceste trei secţiuni (cap. 1-11) nu se trece peste anunţarea sau prezentarea judecăţii finale. Dar imediat ce intrăm în cea de-a doua mare diviziune a cărţii observăm o shimbare. În a patra secţiune (cap. 12-14) avem o descriere reală a judecăţii finale (14:14 urm.). Cu toate acestea este doar o reprezentare simbolică. Următoarea viziune (cap. 15-16) descriere turnarea mâniei finale a lui Dumnezeu, o descriere specială a judecăţii finale. Accentul pe cea de-a doua venire a lui Cristos cu judecată este chiar şi mai mare (19:11, 12) în secţiunea care descrie căderea Babilonului (cap. 17-19). Pe lângă descrierea judecăţii finale, în cea de-a şaptea secţiune (cap. 20-22) se renunţă la simbolismul viziunilor anterioare. Nimic nu mai este vag şi nedefinit, în această secţiune doar puţin mai rămâne îmbrăcat în simbolism (20:12 urm.). Este descrisă mult mai clar bucuria celor răscumpăraţi în cerul nou şi pământul nou faţă de cea surprinsă în 7:9 urm. Cartea şi-a atins gloriosul punct culminant.
Cele două diviziuni majore
Conform părerii multor comentatori, cele 7 secţiuni pot fi aşezate în două grupuri. Cap. 12: 1 (sau 11:15) pare a fi locul unde se încheie primul grup sau primele serii de viziuni şi de la care începe al doilea grup.
În prima grupă (cap. 1-11) vedem frământarea sau lupta din interiorul umanităţii dintre credincioşi şi necredincioşi. Lumea atacă Biserica dar ea este răzbunată, protejată şi victorioasă.
În cel de-al doilea grup de viziuni (cap. 12-22) vedem cum lupta de pe pământ are un context mult mai profund. Este manifestarea exterioară a atacului diavolului împotriva copilului de parte bărbătească. Balaurul îl atacă pe Cristos, şi îşi îndreaptă toată ura împotriva Bisericii. Ca ajutoare ale sale el ia pe cele două fiare şi pe marea prostituată. Toţi aceşti duşmani ai lui Cristos sunt în final înfrânţi. Această diviziune prezintă aceeaşi poveste ca şi prima.
Schema completă a cărţii Apocalipsa:
I. Lupta de pe pământ. Biserica persecutată de lume. (Apoc. 1-11).
1. Cristos în mijlocul celor 7 sfeşnice (1-3).
2. Cartea cu 7 peceţi (4-7).
3. Cele 7 trompete ale judecăţii (8-11).
II. Contextul spiritual mai profund. Cristos (şi Biserica) persecutată de balaur (Satana) şi ajutoarele sale. Cristos şi Biserica Sa sunt victorioşi (Apoc. 12-22).
4. Femeia şi copilul de parte bărbăteacă persecutaţi de balaur şi ajutoarele sale (cele două fiare şi prostituata cea mare) (12-14).
5. Cele 7 potire ale mâniei (15-16).
6. Căderea prostituatei cele mari şi a fiarelor (17-19).
7. Judecata balaurului urmată de cerul cel nou şi pământul cel nou, noul Ierusalim (20-22).
Simbolismul cărţii Apocalipsa
Interpretarea Scripturilor care conţin material profetic nu este o sarcină uşoară. De aceea este extrem de important să avem o înţelegere elementară a metodelor de interpretare şi a aspectelor legate de simboluri şi tipologii biblice. Ca şi în cazul altor Scripturi care conţin material profetic, legat de interpretarea cărţii Apocalipsa sunt două posibile erori:
Prima eroare este spiritualizarea textului – interpretarea alegorică. Aceasta înseamnă să vezi sensuri ascunse în fiecare simbol prezentat aici. Este cunoscută interpretarea spiritualizată a pildei Bunului Samaritean din Luca 10, care a început în perioada patristică şi a fost continuată în epoca Evului Mediu: omul care coboară din Ierusalim la Ierihon este Adam care a părăsit oraşul ceresc şi călătoreşte sub imboldul dorinţelor sale către pământ. El cade în mâinile hoţilor - Satana şi îngerii săi, care îl dezbracă de hainele dreptăţii originale şi-l lasă rănit pe jumătate mort (jumătate mort în păcatele şi greşelile sale). Preotul şi levitul reprezintă Legea şi jertfele care nu-l pot salva pe păcătos. Bunul samaritean este Cristos care-i îngrijeşte omului căzut rănile cu ulei - Duhul Sfânt, şi vin - sângele jertfei Sale. El îl aşează pe măgar - dreptatea Sa, şi îl duce la han - Biserica. A doua zi bunul Samaritean îi dă gazdei doi bănuţi - Cuvântul şi Sacramentele, pentru nevoile spirituale ale păcătosului. Apoi Samariteanul pleacă cu promisiunea de a se reîntoarce – Cea de-a doua venire.
Oricât de interesante ar fi aceste asocieri, această pildă nu a fost dată să înveţe astfel de lucruri, ea a dorit să ilustreze un singur adevăr (Luca 10:25-29; 36, 37): aproapele tău nu este cel care formal se prezintă ca aproape al tău, ci cel care face ceva pentru tine indiferent de ceea ce formal reprezintă (preotul şi levitul erau formal fraţii evreului pe când samariteanul formal era un străin). Legat de corecta interpretare a acestei pilde, întrebarea care trebuie pusă nu este ce reprezintă hoţii, măgarul, vinul, uleiul, etc., ca şi cum în spatele lor s-ar găsi sensuri spirituale ‚adânci’, ci care este ideea centrală comunicată de pildă?
Cartea Apocalipsa prezintă simboluri a căror semnificaţii sunt important de recunoscut, dar interpretarea lor nu o facem de o manieră abstractă, speculând şi făcând tot felul de asocieri, ci apelând la principiul „Scriptura se interpretează pe ea însăşi”. În locul alegorizării simbolurilor vom folosi principiul interpretării tipologice sau al interpretării simbolice.
Un tip (grecescul tupos - semn, imprimat, caracter) reprezintă marca, amprenta lăsată de un obiect care aminteşte de obiectul respectiv. Urma lăsată de un sigiliu pe ceară este tipul sigiliului, sigiliul fiind anti-tipul. Întipărirea urmei nu este realitatea, ci doar o ilustrare, o imagine a ei. De exemplu, Israelul este tipul iar Biserica este anti-tipul lui.
Prin hotărâre divină tipul poartă asemănarea anti-tipulului său (ex. Paştele evreiesc – jertfa lui Cristos).
Simbolurile sunt la rândul lor exemplificări ale unor realităţi. Vorbind despre lucrarea Duhului Sfânt care avea să fie turnat de Rusalii, Isus foloseşte imaginea apei care curge (Ioan 7:37-39 cf. cu Isa. 44:3; Ezec. 36:25-27). Astfel în Scriptură, apa este unul din simbolurile Duhului Sfânt.
Un simbol este un semn (gr. semeia) care stă mărturie pentru altceva. Minunile Domnului Isus sunt simboluri ale adevărului spiritual (Ioan 9:1-7).
Un tip prefigurează întotdeauna ceva viitor (Jertfirea lui Isaac de către tatăl său Avraam prefigura jertfirea Fiului de către Tatăl ceresc) în timp ce un simbol poate rămâne doar la semnificaţia prezentă a lucrului simbolizat. Un tip scriptural şi o profeţie predictivă sunt aceleaşi în substanţă, dar diferite în formă. La fel ca şi profeţia, tipul nu poate fi pe deplin cunoscut decât în lumina împlinirii sale (şederea în Egipt a lui Israel şi exodul care a urmat – fuga în Egipt a familiei sfinte cu pruncul Isus şi ispitirea Lui de după botez Mat. 2:14, 15; 4:1,2 sau odihna de Sabat – mântuirea realizată de Cristos Evr. 4:1-11).
Atât tipurile cât şi simbolurile stau mărturie pentru altceva, ele ilustrează şi anticipează realitatea (tip - anti-tip: înălţarea şarpelui de aramă – jertfirea şi înălţarea lui Cristos Ioan 3:14, 15; mana cerească – Cristos Ioan 6:26-33). Anumite evenimente şi fapte istorice din perioada Vechiului Testament stau mărturie, sau sunt simboluri pentru adevărurile spirituale ale perioadei Noului Testament (1 Cor. 10:1-11; Evr. 4:1-10). Interpretarea tipologică nu prezintă un sens mai adânc al naraţiunii, ci o interpretare diferită sau mai adâncă a aplicării aceluiaşi sens.
Tipurile Vechiului Testament au fost în acelaşi timp simboluri care au transmis contemporanilor lor adevăruri spirituale, iar pentru a putea descoperi semnificaţia lor tipologică trebuie înţeleasă înainte semnificaţia lor simbolică. Diferenţa dintre tip şi simbol este aceea că un simbol este un semn, în timp ce un tip este un tipar sau o imagine a ceva sau cuiva.
De asemenea trebuie ţinut cont de faptul că există o diferenţă între tip şi anti-tip. Primul reprezintă adevărul la stadiu de jos, celălalt la stadiul de sus. Trecerea de la tip la anti-tip este trecerea de la ceea ce este preponderent carnal, la ceea ce este pur spiritual, de la ceea ce este exterior la ceea ce este interior, de la prezent la viitor, de la pământesc la ceresc.
Tipurile şi simbolurile se interpretează în acelaşi fel ca şi pildele. Însă trebuie avut grijă a nu se privi un lucru care este în el însuşi rău ca un tip a ceea ce este bun şi curat. Trebuie să existe reciprocitate între lucruri şi tipuri (hainele în care Iacov s-a deghizat să-şi înşele tatăl nu reprezintă hainele neprihănirii cu care Cristos îşi împodobeşte sfinţii).
Nu putem înţelege corect semnificaţia simbolurilor cărţii Apocalipsa, simboluri luate din Vechiul Testament până când nu stabilim semnificaţia lor simbolică avută pentru israeliţii cărora iniţial le-au fost prezentate.
A doua eroare legată de interpretarea cărţii Apocalipsa este de a lua întotdeauna textul în sensul lui literal, direct. Chiar dacă există afirmaţii care trebuie luate în sensul lor direct, literal, cartea Apocalipsa vorbeşte adesea în limbaj simbolic. Contextul ne este de mare ajutor în a stabili când o afirmaţie trebuie luată simbolic, şi când ea trebuie luată literal. De exemplu, dacă în cap. 13 sunt constrâns să interpretez simbolic chipul celor două fiare, înţelegând că în cazul în primei fiare în aspectul monstruos (combinaţia de leopard, urs şi leu cu 10 coarne şi 7 capete) avem un simbol al cruzimii cu care lumea a persecutat Biserica în anumite vremuri sau locuri, iar în cazul celei de-a doua fiare, cea cu două coarne ca ale unui miel, avem reprezentarea simbolică a sistemului filosofic şi religios fals, de ce în acelaşi capitol unii încep să caute interpretări literale pentru semnul fiarei pus pe mână sau frunte sau numărul ei, 666?
Interpretul profeţiilor Apocalipsei trebuie să se străduiască să descopere idea fundamentală exprimată în descrierile simbolice. Insistenţa asupra detaliilor poate pierde din vedere adevărul central intenţionat de autor. Nu este esenţial să aflu ce reprezintă detaliile lăcustelor ieşite din Adânc (9:1-11) precum părul, dinţii, coada, etc., şi să pierd astfel unitatea şi ideea centrală a pasajului. Aceste detalii aparţin unei imagini la fel cum detalii precum uleiul, vinul, hanul, măgarul, etc. aparţin pildei bunului samaritean.
Prima întrebare care trebuie pusă este ‚Ce reprezintă imaginea ca întreg?’ iar a doua ‚Care este semnificaţia centrală a acestei imagini?’ Detaliile aparţin imaginii, simbolului. Ca şi în cazul pildelor, contextul ne ajută să explicăm semnificaţia imaginii, iar un studiu al tuturor detaliilor este de asemenea necesar pentru determinarea ideii centrale.
Înţelegând că trebuie să interpretez simbolul ca întreg şi detaliile lui în armonie cu întregul, se naşte întrebarea ‚Ce reprezintă simbolul?’ Se referă el la un eveniment istoric specific, la un detaliu cronologic, la o dată importantă? În legătură cu aceasta este bine să distingem între două feluri de simboluri. Sunt simboluri care descriu începutul sau sfârşitul evenimentelor noii perioade. Aceste evenimente, aşa cum devine evident din context, se referă în general la un eveniment specific. Astfel, de exemplu femeia învăluită în soare care naşte un fiu, un copil de parte bărbătească, se referă la Biserică care îi dă naştere lui Cristos, natura Sa umană (12:1-5). Cele două recolte (14:15 urm.) se referă la judecata finală.
Dar sunt şi alte simboluri care par să intervină între prima şi cea de-a doua venire a lui Cristos, simboluri precum sfeşnicele, peceţile, trompetele, potirele, etc. Oare se referă aceste simboluri la evenimente specifice, date sau persoane din istorie? Dacă ele reprezintă astfel de lucruri atunci nu le putem interpreta. Printre miile de evenimente, date şi persoane din istorie care par să facă trimitere la aceste simboluri, cine poate să spună cu precizie persoana sau data care-i corespunde? Putem avea mii de interpretări, dar niciuna sigură. Apocalipsa rămâne astfel o carte confuză şi închisă cititorului. Noi credem însă că ea nu este o carte închisă, ea este o revelaţie, o descoperire. De aceea credem că toate aceste simboluri precum peceţile, trompetele, potirele şi imaginile similare nu se referă la evenimente specifice sau date istorice, ci prezintă principii care operează de-a lungul istoriei lumii, în mod specific în perioada Evangheliei, adică între cele două veniri ale lui Cristos.
Priviţi sfera de cuprindere a acestor simboluri: o pătrime a pământului, o treime a pământului, marea, copacii, întreg pământul, etc. (cap. 6, 8, 9, 16). Acest lucru ar putea fi cu greu adevărat dacă fiecare pecete, trompetă sau potir se referă doar la un singur eveniment istoric, eveniment care să aibă loc la o dată anume, într-un loc anume. Aceste descrieri ale sferei în care operează simbolurile au sens doar dacă privim la aceste simboluri ca indicând o serie întreagă de evenimente care au loc de la începutul perioadei evangheliei până la sfârşitul ei. Aceste simboluri nu afectează doar un grup restrâns de oameni, ci mulţimi care nu pot fi numărate. De exemplu trompetele afectează întreaga umanitate. Ele nu se referă doar la câţiva oameni care trăiesc în Europa care au de a face cu Papa de la Roma („Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, ....” (Apocalipsa 9:20). Descrierea este mult mai generală decât aceasta, pentru că aceste simboluri par să-i afecteze nu doar pe toţi neregeneraţii dintr-o singură eră, ci şi pe cei din generaţiile anterioare. Observaţi „Fiindcă aceştia au vărsat sângele sfinţilor şi al prorocilor, le-ai dat şi Tu să bea sânge. Şi sunt vrednici.”” (Apocalipsa 16:6). Simbolurile se referă la o serie de evenimente care marchează comportamentul uman şi satanic şi guvernarea morală divină. Ele se referă la evenimente care se tot repetă din nou şi din nou, de aceea Apocalipsa este întotdeauna de actualitate.
De remarcat faptul că aceste simboluri vin în grupuri de şapte. Numărul 7 apare de 54 de ori. Cartea este adresată celor 7 biserici reprezentate de 7 sfeşnice. Sunt 7 stele simbolizând 7 îngeri ai bisericilor. Sunt 7 duhuri ale lui Dumnezeu reprezentate de 7 lămpi, sunt 7 peceţi şi un Miel cu 7 ochi şi 7 coarne. 7 îngeri sună din 7 trompete. Alţi 7 îngeri toarnă conţinutul celor 7 potire pline de 7 urgii. 7 voci de tunete. Fiara care iese din mare are 7 capete. Sunt 7 munţi, 7 regi, etc. Acest număr 7 reprezintă desăvârşirea şi se armonizează bine cu idea că simbolurile se referă la principiile comportamentului uman şi al guvernării divine care operează pe durata întregii perioade.
Să nu uităm că la fel ca şi celelalte Scripturi, Cartea Apocalipsa are un scop etic şi spiritual. Dacă aceste simboluri reprezintă evenimente izolate prezise în viitor, ele ar putea satisface curiozitatea oamenilor, dar la modul general ele nu ar zidi pe nimeni. Noi credem că această carte revelează principiile guvernării divine care operează constant în istorie, astfel, în orice epocă ne-am afla, putem vedea mâna lui Dumnezeu care prin Domnul Isus Cristos conduce la victorie. Aceasta este perspectiva care ne zideşte cu adevărat.
Pecetea lui Dumnezeu şi semnul fiarei
Pe lângă descoperirea semnificaţiei numărului fiarei şi identificarea ei în istorie, mulţi au manifestat un interes deosebit în legătură cu ceea ce reprezintă semnul fiarei şi primirea lui pe mâna dreaptă sau pe frunte (Apoc. 13:16-18). S-au făcut speculaţii că acest semn ar fi codul de bare de la identificarea mărfurilor, cipuri implantate sub piele sau coduri de identificare personală aşezate în paşapoarte. Aşa cum s-a menţionat anterior, atunci când ne găsim în faţa unei viziuni spirituale plină de simboluri este esenţial să determinăm ceea ce comunică ca principiu imaginea prezentată în acea viziune. Detaliile îmbogăţesc tabloul, comunică şi sugerează anumite aspecte importante, dar ele sunt prezente acolo doar pentru a ajuta la înţelegerea adevărului central. Din nefericire unii care abordează o interpretare concentrată pe detalii, ajung în final să ‚nu vadă pădurea din pricina copacilor’.
Tema pecetluirii, a însemnării, a marcării pentru identificarea oamenilor este o temă comună în cartea Apocalipsa. Vom vedea că atât oamenii care îi aparţin lui Dumnezeu, cât şi cei care aparţin diavolului sau agenţilor săi, sunt însemnaţi într-un anume fel, fiecare categorie cu un semn specific ei. Ca imagine generală, Apocalipsa pune în antiteză destinul celor care îi aparţin lui Dumnezeu şi celor care îi sunt duşmani. Primii, în ciuda persecuţiilor şi încercărilor prin care trec, prin harul şi bunătatea lui Dumnezeu vor fi în final feriţi de mânia viitoare, în timp ce ultimii, din pricina loialităţii lor faţă de diavol, devin obiectele mâniei lui Dumnezeu.
Prima menţionare a însemnării face referinţă la oamenii lui Dumnezeu şi o găsim în capitolul 7. În momentul în care cei patru îngeri din cele patru colţuri ale pământului se pregăteau să vatăme pământul şi marea, un înger care avea pecetea lui Dumnezeu îi opreşte: „zicând: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!”” (Apocalipsa 7:3).
În acest punct este foarte important de aflat cine sunt cei pecetluiţi pe frunte de Dumnezeu? Ioan spune că a auzit numărul celor pecetluiţi 144.000, câte 12.000 doate seminţiile lui Israel, adică 12 seminţii ale lui Israel luate de 12 ori şi înmulţit cu 1000 (referinţă la întreaga perioadă dintre cele două veniri – Apoc. 20:4, 5 vezi 2 Pet. 3:8). Cu siguranţă că pentru un evreu această cifră semnifică numărul deplin al poporului lui Israel. Pentru el, raportat la revelaţia Vechiului Testament, poporul lui Dumnezeu este format exclusiv din cele 12 seminţii ale lui Israel. Aşa cum spuneam atunci când vorbeam de tipologia Scripturii, Israel, printre altele, este un tip, o imagine a Bisericii, adevăratul popor al lui Dumnezeu. Biserica este formată din oameni din toate popoarele (Gal. 3:7, 9; 6:16; Rom. 9:6-8; 2 Cor. 6:14-18, 1 Pet. 2:9,10). Observaţi că după ce Ioan aude numărul celor pecetluiţi‚ 144.000 din toate seminţiile lui Israel’(Apoc. 7:4), el vede o mare mulţime de oameni ‚pe care nimeni nu putea să o numere, din orice neam, din orice seminţie, din orice popor şi orice limbă’ (Apoc. 7:9). În interpretarea tipologică aceasta reprezintă anti-tipul poporului Israel, adică Biserica adevăratul popor al lui Dumnezeu, aleşii lui din toate popoarele şi vremurile. Astfel cei 144.000 sunt simbolul întregului popor al lui Dumnezeu, un adevăr sau o realitate nou testamentală exprimată printr-un simbol sau tip vechi testamental. Expresia ,pe care nimeni nu o poate număra’ nu vine în contradicţie cu numărul precis auzit de Ioan, pentru că Domnul cunoaşte exact acest număr al poporului Lui (2 Tim. 2:19). Aşa cum vom vedea ulterior, există o Carte a vieţii în care sunt scrise toate numele celor răscumpăraţi (Apoc. 3:5; 13:8; 20:12, 15), dar raportat la capacitatea noastră umană de cunoaştere, până în ziua judecăţii finale numărul şi numele celor care compun poporul lui Dumnezeu sunt încă necunoscute.
În concluzie, din aceast pasaj am înţeles că până la sfârşitul perioadei evangheliei, până la cea de-a doua venire a Domnului Isus, Dumnezeu va păzi pământul de la distrugere totală până la pecetluirea tuturor copiilor Lui. Petru exprimă acelaşi adevăr astfel:
„Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi. Dar, preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi. Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.” (2 Petru 3:7-9).
Aceste versete nu spun că Dumnezeu nu vine cu judecata până când toţi oamenii, fără discriminare, nu se vor pocăi. O astfel de interpreatre este ilogică pentru că o astfel de situaţie este greu de imaginat că ar putea avea loc vreodată. Dimpotrivă, Petru spune că din pricina aleşilor săi, din toate vremurile şi din toate popoarele, care trebuie aduşi la pocăinţă, adică mântuiţi, Dumnezeu amână judecata pământului. Atunci când numărul deplin al poporului lui Dumnezeu va fi pecetluit de el, atunci judecata finală va fi declanşată.
Iuda în epistola sa prezintă aceeaşi idee a amânării judecăţii faţă de cei răi în vederea mântuirii tuturor aleşilor lui Dumnezeu, a celor care îi aparţin lui Isus Cristos. El foloseşte pentru aceasta imaginea vechi testamentară a izbăvirii lui Israel din robia egipteană:
„Vreau să vă aduc aminte, măcar că ştiţi o dată pentru totdeauna toate aceste lucruri, că Domnul, după ce a izbăvit pe poporul Său din ţara Egiptului, în urmă a nimicit pe cei ce n-au crezut.” (Iuda 5).
În cea de-a treia secţiune (cap. 8-11) avem prezenatate trompetele judecăţii, care indică o serie de evenimente, calamităţi şi catastrofe care se vor întâmpla pe parcursul întregii perioade dintre cele două veniri a Domnului Isus Cristos. Aşa cum s-a mai spus, ele nu simbolizează evenimente singulare şi separate, ci sunt evenimente catastrofice care se vor întâmpla în fiecare zi undeva pe glob până la revenirea Domnului Isus. Trompetele arată că în timp ce Dumnezeu trimite peste cei răi astfel de calamităţi ca judecată a Sa, El îi cheamă pe aceştia la pocăinţă. În final însă, toţi cei care nu manifestă pocăinţă în faţa cercetării lui Dumnezeu vor fi nimiciţi.
Pentru studiul nostru este important să remarcăm ce se întâmplă cu referinţă la cea de-a cincea şi cea de-a şasea trompetă (9:1-21).
Când cel de-al cincilea înger sună din trompetă, o stea cade din cer pe pământ. Este asemănător cu ceea ce Domnul spune în Luca: „... „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.” (Luca 10:18). Este condiţia prezentă a Satanei care răsculându-se împotriva lui Dumnezeu şi-a pierdut poziţia şi splendoarea pe care o avea în cer. În viziunea sa apostolul observă că prinţul întunericului primeşte cheia fântânii Adâncului, cu alte cuvinte puterea să deschidă Adâncul şi să-i elibereze pe demoni. Din fântână iese un fum care întunecă soarele şi văzduhul, iar din fum ies lăcuste cărora li se dă putere să vatăme. Este imaginea pământului umplut de amăgirea şi activitatea demonică în care lumina adevărului de abia se observă, şi în care totul este adus în ruină şi pustiire. Lăcustele care umplu pământul sunt un nou simbol al urgiei lui Dumnezeu care vine peste oamenii necredincioşi, şi care face trimitere la urgia care cândva a venit peste Egiptul împietrit (Ex. 10:4-15), sau a distrugerii recoltelor profeţită de Ioel (Ioel 1:7-12).
Toţi sunt ruinaţi şi distruşi de înşelăciunea şi activitatea demonică, singurii care scapă, prin protecţia divină, sunt cei pecetluiţi de Dumnezeu:
„Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu.” (Apocalipsa 9:4).
Acelaşi adevăr, în care cu excepţia celor aleşi toţi oamenii sunt amăgiţi de diavol, îl găsim prezentat de apostolul Pavel în 2 Tesaloniceni:
„Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel nelegiuit pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii, pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi. Noi însă, fraţi preaiubiţi de Domnul, trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului.” (2 Tesaloniceni 2:7-13)
Vedem că taina fărădelegii, lucrarea de amăgire va ţine până la venirea Domnului Isus, când El îl va nimici pe cel nelegiuit cu suflarea gurii Sale şi arătarea venirii Sale (Apoc. 1:13-16; 19:11-16; 19-21). Minunile, semnele, puterile mincinoase au scopul de a-i amăgi fără excepţie pe toţi cei care sunt pe calea pierzării, cei care nu au crezut Evanghelia:„Şi, dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.” (2 Corinteni 4:3-4).
Doar cei aleşi pentru mântuire, cărora Dumnezeu prin harul Său le-a deschis ochii să vadă adevărul, sunt cei care scapă de amăgirea demonică. Observaţi că ceea ce diferenţiază grupul celor înşelaţi de grupul celor care cred adevărul este discernământul spiritual pe care îl au cei credincioşi. Acest discernământ nu are de a face cu vreo capacitate intelectuală care ţine de puterea omenească, ci este rezulatul unei lucrări interioare realizată de Dumnezeu prin Duhul Sfânt (vezi Mat 16:13-17 cf. Ioan 6:44, 45; 1 Cor. 1:21-29; 2:6-16).
Vorbind despre evenimentele viitoare care vor avea loc după înălţarea Sa la cer Domnul Isus avertizează: „Căci se vor scula cristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.” (Matei 24:24). El nu spune că şi unii din cei aleşi vor fi înşelaţi, ci atât de puternice şi înşelătoare vor fi acţiunile acestor cristoşi şi profeţi mincinoşi care au în spate lor puterile demonice, încât, fără un discernământ spiritual special, fără un ajutor divin specific, nimeni nu ar putea să reziste înşelăciunii (1 Pet. 1:5; Iuda 1).
Această pecetluire este cea mai preţioasă acţiune de pe pământ. Scriptura vorbeşte despre pecete dintr-o perspectivă întreită. În primul rând, o pecete (un sigiliu) protejează împotriva falsificării. Astfel, mormântul Domnului Isus a fost sigilat punându-i-se o gardă (Mat. 27:66; cf. Apoc. 5:1). (În acelaşi mod se sigilează cititoarele de apă, curent, etc.) În al doilea rând, un sigiliu marchează proprietatea. În Cântarea Cântărilor se spune: „Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe braţul tău; căci dragostea este tare ca moartea, şi gelozia este neînduplecată ca Locuinţa morţilor; jarul ei este jar de foc, o flacără a Domnului.” (Cântarea cântărilor 8:6) (observaţi unde se cere a fi pusă pecetea!). În al treilea rând, un sigiliu certifică adevăratul caracter. Decretul distrugerii iudeilor a fost sigilat de regele Xerxes (Est. 3:12). (În acelaşi fel documentele poartă ştampile şi/sau semnături care le dau autenticitate, banii poartă elemente de recunoaştere a originalităţii lor.)
Tot astfel un copil al lui Dumnezeu este sigilat întreit. Tatăl l-a pecetluit, pentru că cel credincios se bucură de protecţia Tatălui toată viaţa (Col. 1:12, 13; Rom. 8: 28-39). Fiul l-a pecetluit prin faptul că l-a răscumpărat cu preţiosul Lui sânge şi l-a făcut proprietatea Lui (1 Cor. 6:19, 20). Duhul Sfânt l-a pecetluit (Efes. 1:13; 4:30), pentru că El certifică că cel credincios este copil al lui Dumnezeu (Rom. 8: 9-16). În schimb orice om care se naşte în păcat şi fărădelege poartă chipul, pecetea, caracterul diavolului. „Voi faceţi faptele tatălui vostru.” Ei I-au zis: „Noi nu suntem copii născuţi din curvie; avem un singur Tată: pe Dumnezeu.” Isus le-a zis: „Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-aţi iubi şi pe Mine, căci Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu: n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis. Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Pentru că nu puteţi asculta Cuvântul Meu. Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” (Ioan 8:41-44).
De remarcat faptul că în cazul Duhului Sfânt ni se spune că pecetluirea reprezintă aşezarea şi locuirea Lui în interiorul celui credincios, nu prezenţa unui semn vizibil în exterior. Există semne ale locuirii Duhului Sfânt în viaţa unui om, aceste semne sunt roadele sau roada Duhului Sfânt (Gal. 5:22-24; Efes. 5:8, 9). Marca acestui sigiliu divin în viaţa unui om poartă chipul Celui care şi-a pus amprenta (Col. 3:1-10). Acest adevăr este în acord cu ceea ce ni se spune în limbaj simbolic în Apoc. 14:1: „Apoi m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe muntele Sionului; şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său.” (vezi şi Apoc. 3:12). În versetele următoare aflăm că cei 144.000 erau virgini, adică nu erau întinaţi, adică, prin explicarea simbolului erau curăţiţi, spălaţi şi sfinţiţi prin lucrarea Duhului Sfânt în viaţa lor (Tit. 2:11-14; 3:5 cf. Ezec. 36:25-27). Ei erau ‚cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi Miel, adică ei erau cei puşi deoparte şi feriţi de judecata finală simbolizată printr-un seceriş (Mat. 9:37; 13:20; Luca 10:2; Ioan 4:35). Acelaşi simbolism îl găsim şi mai departe în Apoc. 14:14 urm. În Vechiul Testament tot ce era primul rod trebuia să-i fie închinat Domnului (Ex. 23:19; Num. 18:22 vezi Iac. 1:18), restul rămânea la dispoziţia israelitului. Tot astfel, aici avem contrastul dintre primele roade ale lui Dumnezeu, pe de o parte, şi ceilalţi oameni rămaşi, pe de cealaltă parte. Aici nu îi avem pe cei 144.000 versus ceilalţi credincioşi, ci pe cei aleşi versus ceilalţi oameni aflaţi în necredinţă şi amăgire. Cei care au ‚Numele Tatălui şi al Mielului scris pe frunţile lor’ contrastează cu toţi ceilalţi ‚mici şi mari, bogaţi şi săraci, liberi şi sclavi’care primesc semnul fiarei pe ‚mâna dreaptă sau pe frunte’ (Apoc. 13:16-18). De remarcat faptul că semnul fiarei aşezat peste cei necredincioşi reprezintă numele sau numărul numelui fiarei, la fel cum semnul, pecetea lui Dumnezeu aşezată pe cei credincioşi este Numele lui Dumnezeu.
Prin diverse calcule şi asocieri de-a lungul vremii s-au făcut multe speculaţii legate de 666, numărul fiarei, prin care au fost identificaţi pe rând Nero (în perioada apostolică), Papa (în timpul Reformei şi ulterior în cercurile mileniste), Napoleon, Hitler, Stalin, etc. Aşa cum precizam, simbolurile acestea nu fac referinţă la o dată, eveniment sau personaj anume, ci la o serie de evenimente şi personaje care tot reapar în perioada dintre cele două veniri a Domnului Isus. Aşa cum spunea Ioan în vremea sa „Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Antihrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă.” (1 Ioan 2:18 vezi şi 4:1; 2 Ioan 1:7), tot astfel putem spune că pe parcursul întregii perioade pâna la venirea Domnului s-au ridicat şi se vor ridica anticrişti şi profeţi mincinoşi care îi vor amăgi pe alţii.
Fiara aceasta care se ridică din pământ are ‚două coarne ca ale unui miel şi vorbeşte ca un balaur’ (13:12). Aşa cum s-a mai spus, lucrarea fiarei a doua este o lucrare de amăgire prin semne mari (coboară foc din cer) cu scopul de a-i înşela pe toţi cei ‚ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului care a fost înjunghiat’ (17:8 cf. 13:8). Doar cei aleşi nu acceptă minciunile Satanei, cu alte cuvinte doar ei sunt fără vină înaintea lui Cristos (Ex. 12:5; Lev. 1:3; Mat. 5:48; Efes. 5:25-27). Ceilalţi oameni ajung să i se închine fiarei, în timp ce cei credincioşi suferă martiraj.
În concluzie la ceea ce tocmai s-a spus, toţi credincioşii fără excepţie sunt pecetluiţi cu Numele lui Dumnezeu şi Numele Mielului. În mod asemănător toţi cei necredincioşi, toţi cei care se împietresc în păcat şi necredinţă, sunt marcaţi cu un semn al fiarei. Toţi cei care nu poartă pecetea lui Dumnezeu, o viaţă transformată ‚în dreptatea şi în sfinţenia adevărului’ (Efes. 4:24), şi care poartă pecetea celui rău, o inimă împietrită, o minte întunecată, o viaţă trăită în neascultare de Dumnezeu, vor fi obiectele mâniei divine (Col. 3:6).
În ziua judecăţii finale unii oameni vor avea pretenţia de a intra în Împărăţia cerurilor doar pentru că exterior au chemat Numele Domnului, şi aparent au făcut lucrări extraordinare pentru Dumnezeu: au profeţit, au scos demoni şi au făcut multe minuni în Numele Său. Roadele lor însă, viaţa trăită în neascultare de cuvintele Domnului Isus, îi va exclude din prezenţa lui Dumnezeu (Mat. 7:15-27).
De remarcat faptul că până în momentul pecetluirii lor, toţi copiii lui Dumnezeu au fost din fire ‚copii ai mâniei ca şi ceilalţi’ (Efes. 2:1-3). Doar harul şi dragostea lui Dumnezeu faţă de ei le-a schimbat destinul aducându-i împreună cu Cristos de la moarte la viaţă, de la condamnare veşnică la moştenirea binecuvântărilor cereşti (Efes. 2:4-10). Nu meritele lor, nu ‚faptele lor făcute în neprihănire’, nu ‚deciziile lor pentru Cristos’, ci doar îndurarea lui Dumnezeu i-a adus în această stare de har. „El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui,” (Coloseni 1:13).
Astăzi sunt oameni înspăimântaţi de perspectiva că dacă vor accepta un cod de bare pe un produs, sau un cip în paşaport sau un implant în mână sau pe frunte vor aparţine Satanei. Această înţelegere a modului cum pot să aparţin lui Dumnezeu sau Satanei este una firească, care plasează problema în domeniul fizic. Aşa cum am văzut, toată discuţia pe această temă trebuie purtată pe tărâm spiritual. „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.” (Efeseni 6:12). Nu ne va da dreptul de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu o etichetă, un semn exterior aşezat undeva pe trup, cum tot astfel nu ne va exclude din ea un altul aşezat tot în domeniul fizic, material. „Dar nu carnea ne face pe noi plăcuţi lui Dumnezeu: nu câştigăm nimic dacă mâncăm din ea şi nu pierdem nimic dacă nu mâncăm.” (1 Corinteni 8:8).
Ceea ce se întâmplă cu noi pe plan spiritual este tot ce contează. Ceea ce se produce la nivelul minţii şi inimii noastre determină destinul nostru final. „Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă.” (Ioan 6:63).
Pentru ca cineva să aibă garanţia că la judecată nu va fi nimicit, trebuie să aibă garanţia pecetluirii sale de către Dumnezeu. Nu există un alt mod de a avea această siguranţă decât în relaţie cu Isus Cristos, Cel rânduit de Dumnezeu să fie pe de o parte Mântuitorul poporului Său iar pe de alta Judecătorul întregului pământ. Prin Cuvintele Sale El a spus cândva „Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl, care L-a trimis. Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” (Ioan 5:22-24) şi „Pe cel ce va birui îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou.”” (Apocalipsa 3:12).
Singura garanţie a scăpării de sub mânia viitoare a lui Dumnezeu şi a primirii binecuvântărilor cereşti o oferă existenţa unei vieţi noi dăruită de El (Apoc. 20:11-15). Doar pecetea Duhului Său aşezată în această viaţă nouă, doar călăuzirea şi iluminarea minţii realizată de acest Duh aşezat în cel credincios îl poate face să evite înşelăciunea satanică.
Faptul că cineva în mod naiv vrea să evite primirea unui semn exterior crezând că astfel va evita mânia lui Dumnezeu, nu constituie decât o altă ‚fumigenă’ demonică prin care oamenii fireşti şi ignoranţi în ce priveşte adevărul Scripturii sunt îndreptaţi într-o direcţie falsă.
Ca şi în vremea în care Ioan Botezătorul pregătea calea Domnului chemând oamenii la pocăinţă şi botezându-i în apele Iordanului, şi astăzi sunt unii care cred că ceva material săvârşit în exterior îi va scăpa de mânia viitoare. „Dar când a văzut pe mulţi din farisei şi din saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţa voastră. Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: „Avem ca tată pe Avraam!” Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam.” (Matei 3:7-9). Omului firesc îi este teamă ca nu cumva să nu ardă în iad dar nu-i teamă să păcătuiască (Augustin)!
Singura dovadă infailibilă prezentă a apartenenţei cuiva la poporul lui Dumnezeu o reprezintă roada Duhului Sfânt, semnul primirii vieţii veşnice. La fel, în ziua judecăţii aceeaşi roadă va fi singurul semn după care Dumnezeu îi va separa pe ai Săi de oamenii a căror roadă a fost cea a firii pământeşti robită de păcat şi controlată de Satana.
Ne rugăm Domnului ca toate aceste curiozităţi sau temeri legate de înţelegerea cărţii Apocalipsa să fie folosite de Duhul lui Dumnezeu, pentru ca printr-o corectă înţelegere a adevărului Său, să-i aducă pe oamenii morţi în păcat la viaţă, iar pe cei credincioşi să-i facă plini de nădejde şi statornici. Nu vrem ca prin interpretări eronate date acestor simboluri Satana să-i ţină pe oameni pierduţi în nădejdi false departe de Împărăţia cerurilor, iar pe cei credincioşi să-i sperie şi să-i ţină în ignoranţă cu privire la nădejdea care o au în Cristos. Amin!
credem că lumea are nevoie de oameni:
Răspândind adevărurile fundamentale biblice care să Te îndrume în viaţă.
Expunând învăţătura creştină care Te ajută să ajungi la o cunoaştere personală a lui Dumnezeu prin credinţă.
Formând o comunitate de creştini în care să afli dragostea lui Cristos.
Ocrotind valorile morale creştine spre gloria lui Dumnezeu şi binele Tău.
Relansând un model de închinare biblică care exprimă reverenţă înaintea lui Dumnezeu.
Modelând activitatea bisericească pentru a putea răspunde la nevoile spirituale ale societăţii din care faci parte şi Tu.
Accentuând pocăinţa faţă de Dumnezeu prin credinţa personală în Isus Cristos într-o generaţie care în goana după bunăstarea materială se cufundă tot mai mult în ateism şi imoralitate.
Reliefând dragostea creştină faţă de Dumnezeu şi de Tine, într-o vreme când egoismul îi îndepărtează pe oameni unii de alţii.
Evidenţiind adevărul revenirii pentru răsplată şi judecată a lui Isus Cristos ca Stăpân al lumii întregi.
credem că lumea are nevoie de oameni:
a) care nu pot fi cumpăraţi;
b) care îşi respectă cu stricteţe cuvântul;
c) care îşi pun conduita morală mai presus decât bogăţia materială;
d) care au opinii şi voinţă puternică;
e) care nu-şi pierd individualitatea în mulţime;
f) care sunt oneşti atât în lucrurile mici, cât şi în cele mari;
g) care nu fac compromisuri cu răul;
h) ale căror ambiţii nu se confundă cu propriile dorinţe egoiste;
i) care se poartă cu dreptate cu prietenii lor, indiferent prin ce situaţii trec aceştia;
j) care nu se ruşinează şi nu se tem să susţină adevărul, chiar şi atunci când acesta devine nepopular.
Expunând învăţătura creştină care Te ajută să ajungi la o cunoaştere personală a lui Dumnezeu prin credinţă.
Formând o comunitate de creştini în care să afli dragostea lui Cristos.
Ocrotind valorile morale creştine spre gloria lui Dumnezeu şi binele Tău.
Relansând un model de închinare biblică care exprimă reverenţă înaintea lui Dumnezeu.
Modelând activitatea bisericească pentru a putea răspunde la nevoile spirituale ale societăţii din care faci parte şi Tu.
Accentuând pocăinţa faţă de Dumnezeu prin credinţa personală în Isus Cristos într-o generaţie care în goana după bunăstarea materială se cufundă tot mai mult în ateism şi imoralitate.
Reliefând dragostea creştină faţă de Dumnezeu şi de Tine, într-o vreme când egoismul îi îndepărtează pe oameni unii de alţii.
Evidenţiind adevărul revenirii pentru răsplată şi judecată a lui Isus Cristos ca Stăpân al lumii întregi.
credem că lumea are nevoie de oameni:
a) care nu pot fi cumpăraţi;
b) care îşi respectă cu stricteţe cuvântul;
c) care îşi pun conduita morală mai presus decât bogăţia materială;
d) care au opinii şi voinţă puternică;
e) care nu-şi pierd individualitatea în mulţime;
f) care sunt oneşti atât în lucrurile mici, cât şi în cele mari;
g) care nu fac compromisuri cu răul;
h) ale căror ambiţii nu se confundă cu propriile dorinţe egoiste;
i) care se poartă cu dreptate cu prietenii lor, indiferent prin ce situaţii trec aceştia;
j) care nu se ruşinează şi nu se tem să susţină adevărul, chiar şi atunci când acesta devine nepopular.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)