Providenţa

Providenţa R. C. Sproul Unul dintre cele mai cunoscute pasaje din Noul Testament printre creştini este cel în care Pavel le scrie romanilor, în Romani 8:28, astfel: De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. Unul din lucrurile care îmi atrag imediat atenţia atunci când citesc acest verset este tăria convingerii pe care Apostolul o exprimă scriind aceste cuvinte. El nu spune „Sper din toată inima că până la urmă totul va fi bine” sau „Cred că lucrurile se vor rezolva după voia lui Dumnezeu”. El spune: „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.” El vorbeşte aici cu o siguranţă apostolică despre o idee care e atât de esenţială, atât de fundamentală pentru trăirea unei vieţi creştine încât eu cred că putem primi o mare mângâiere din acest pasaj. Dar în acelaşi timp mă tem că în zilele noastre tăria convingerii exprimată aici de Pavel este într o mare măsură absentă din bisericile şi din comunităţile noastre creştine. Există o schimbare izbitoare în înţelegerea noastră culturală a modului în care vieţile noastre se raportează la guvernarea suverană a lui Dumnezeu. Unii dintre voi aţi avut posibilitatea să urmăriţi în ultimii ani un serial la televiziune, un mini serial despre Războiul Civil. Una dintre cele mai mişcătoare secvenţe ale acestui serial este cea în care povestitorul citeşte scrisorile care ne au rămas de la soldaţii din ambele tabere ale Războiului Dintre State. În timp ce scriau acasă celor dragi, soţiilor, mamelor şi taţilor lor, în ajunul unei bătălii, ei vorbeau despre îngrijorările, temerile şi neliniştile lor. Şi totuşi, în scrisorile lor ei spuneau frecvent: „Dar viaţa mea este în mâinile unei Providenţe bune şi binevoitoare. Lui îmi încredinţez trupul şi sufletul.” A fost o vreme în care oamenii se stabileau în această ţară şi şi alegeau ca nume pentru oraş „Providenţa”, la fel ca oraşul din Rhode Island. Dar cine ar face aşa ceva în cultura noastră de azi? Întregul concept al unei providenţe divine aproape că a dispărut din cultura noastră. Şi e tragic acest lucru. Cred că dacă există vreun mod în care gândirea lumească a intrat în comunităţile creştine, acela e concepţia celor din lume că tot ce se întâmplă aici se întâmplă în conformitate cu cauze naturale bine stabilite. Iar Dumnezeu, dacă există pe undeva şi face ceva, atunci e deasupra tuturor lucrurilor şi în afara lor, un simplu spectator din ceruri care priveşte în jos spre noi şi poate ne încurajează şi ne îmbărbătează, dar El nu are control direct asupra a ceea ce se întâmplă aici. Pe de altă parte, creştinii din Biserica de a lungul secolelor au avut din totdeauna un sentiment puternic că aceasta e lumea Tatălui nostru şi toate problemele oamenilor şi naţiunilor pământului sunt în cele din urmă în mâinile Lui. Aceasta e convingerea exprimată aici de Pavel în scrisoarea sa către romani, în Romani 8:28; o recunoaştere a providenţei divine. De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său Apoi el trece imediat din nou la secvenţa predestinării. Căci pe aceia, pe care i a cunoscut mai dinainte, i a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i a hotărât mai dinainte, i a şi chemat; şi pe aceia pe care i a chemat, i a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i a socotit neprihăniţi, i a şi proslăvit. Citesc aici continuarea acestui pasaj, ca să putem ajunge la concluzie. Pentru că Pavel spune apoi: Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Altfel spus, care ar trebui să fie răspunsul nostru în faţa suveranităţii lui Dumnezeu şi în faţa faptului că El Îşi îndeplineşte scopul divin în această lume şi în vieţile noastre? Care ar trebui să fie răspunsul nostru? Răspunsul lumii este: „Nu vreau să aud despre asta. Nu e drept. Nu mi place.” Şi altele asemenea. Iată răspunsul lui Pavel la propria sa întrebare, „Ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri?” Răspunsul lui este: Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile? Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela, care i socoteşte neprihăniţi! Cine i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi! Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? Iar apoi continuă şi spune: Totuşi, în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne a iubit. Deci, ce vom zice? Una dintre cele mai vechi devize ale bisericii din vechime, care a încercat să rezume esenţa relaţiei dintre Dumnezeu şi poporul Său, este expresia: Deus pro nobis, „Dumnezeu pentru noi”. La aceasta se rezumă doctrina providenţei. Este vorba despre Dumnezeu care e pentru poporul Său. „Ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri?”, întreabă Pavel. Ei bine, ar trebui să spunem: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? Şi cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” Să fie oare necazul? Strâmtorarea? Sabia? Să fie oare persecuţia? Suferinţa? Boala? Duşmănia oamenilor? Ar fi putut continua lista la nesfârşit. El vrea să spună aici că toate aceste suferinţe pe care trebuie să le îndurăm ca şi creştini în această lume, indiferent cât de intense ar fi, nu au puterea să rupă sau să reteze relaţia pe care o avem cu o Providenţă suverană, binevoitoare şi iubitoare. Când am vorbit cu ocazia prelegerii despre predestinaţie, în care am menţionat cartea mea, „Ales de Dumnezeu” („Chosen by God”), am spus că această doctrină e atât de dificilă încât necesită mult mai mult decât o singură prelegere. Aş putea spune acelaşi lucru despre providenţă. Am scris o carte intitulată „Mâna invizibilă” („The invisible hand”). Avem mai multe serii de studii care intră în mult mai multe detalii cu privire la providenţa lui Dumnezeu decât o pot face eu astăzi într o singură prelegere. Dar, ca o scurtă introducere, ca un rezumat al conceptului, haideţi să privim la cuvântul „providenţă”. E un cuvânt format dintr un prefix şi o rădăcină. Rădăcina vine din latină, videre, din care avem cuvântul „video”. Ne amintim de cuvintele lui Cezar, veni, vidi, vici, „Am venit, am văzut, am cucerit.” Aici, „am văzut” vine din latinescul videre. Deci, verbul videre înseamnă „a vedea”. De aceea numim televiziunea, „video”. Iar „pro” video sau „providenţă” înseamnă să vezi mai dinainte. O vedere anticipată. O anticipare. Cu toate acestea, încă facem distincţie în teologie între precunoaşterea lui Dumnezeu şi providenţa lui Dumnezeu. Pentru că, deşi din punct de vedere etimologic cuvântul providenţă înseamnă acelaşi lucru ca şi cuvântul precunoaştere, din punct de vedere teologic acest concept înseamnă mult mai mult decât ideea de precunoaştere. De fapt, cel mai apropiat de această rădăcină în limba noastră este cuvântul „provizie”. Din nou, vedeţi cum acest cuvânt „provizie” înseamnă în mod clar „a vedea mai dinainte”. Ce ne spune biblia despre responsabilitatea bărbatului într o familie? Dacă nu poartă cineva de grijă de cei din casa lui, este mai rău decât un necredincios. Deci, bărbatului îi este dată responsabilitatea să fie cel ce poartă de grijă. El face provizii. În alte cuvinte, el trebuie să ştie mai dinainte că familia sa va avea nevoie mâine de hrană, va avea nevoie de adăpost, va avea nevoie de toate lucrurile esenţiale pentru viaţă. Uneori înţelegem greşit învăţătura lui Isus din Predica de pe Munte, atunci când El spune: „Nu vă îngrijoraţi de nimic. Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu vă ce veţi mânca, sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu vă cu ce vă veţi îmbrăca.” Acolo Domnul nostru ne vorbeşte despre îngrijorare. Nu trebuie să ne temem. Nu trebuie să ne înfricoşăm sau să ne speriem. Trebuie să ne punem încrederea în Dumnezeu, pentru că El va împlini nevoile noastre. Şi, în acelaşi timp, acelaşi Dumnezeu în care trebuie să ne încredem, încredinţează această responsabilitate capului familiei, să fie cel prevăzător. Adică să se gândească la ziua de mâine şi să se asigure că există hrană şi îmbrăcăminte pentru familie. El e cel ce poartă de grijă. Întâlnim cuvântul pentru providenţă pentru prima dată în Vechiul Testament în capitolul 22 din Geneza, atunci când Avraam l a adus pe Isaac ca jertfă pe altar. Cunoaşteţi această povestire de profundă suferinţă existenţială în care Dumnezeu îl cheamă pe Avraam să şi ia fiul, pe singurul lui fiu, fiul pe care îl iubeşte, pe Isaac, să l ducă pe un munte îndepărtat şi acolo să l ofere ca jertfă lui Dumnezeu. Cunoaşteţi şi lupta din sufletul lui Avraam. În timp ce Avraam se îndreaptă împreună cu fiul său Isaac spre acel loc îndepărtat, Isaac face următoarea observaţie: „Văd lemnul şi toate lucrurile de care e nevoie pentru jertfă, dar unde e mielul?” Vă imaginaţi chinul conştiinţei lui Avraam atunci când fiul său îl priveşte şi îl întreabă: „Tată, unde e animalul pentru jertfă?” Avraam nu i răspunde: „Ei bine, tu eşti acela.” Îi spune în schimb: „Jehovah Jireh, Dumnezeu va purta de grijă.” În acest episod vedem pentru prima oară cum Biblia vorbeşte despre providenţa lui Dumnezeu. Se referă la modul în care Dumnezeu pregăteşte o provizie care să ne împlinească nevoile. Şi, evident, provizia supremă pe care El o face, în virtutea suveranităţii Sale divine, este Mielul suprem care va fi jertfit în locul nostru. Doctrina providenţei tratează mai multe aspecte diferite. În primul rând ea cuprinde aşa numita susţinere a creaţiei. În Vechiul Testament citim despre lucrarea de creaţie a lui Dumnezeu, unde ni se spune că „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul”, iar apoi continuă şi explică modul în care a creat toate lucrurile. Cuvântul ebraic folosit pentru „a crea”, bara, înseamnă mai mult decât ideea că El face ceva şi apoi se detaşează de creaţia Sa, lăsând o să se descurce singură. Dimpotrivă, acest cuvânt descrie ideea că Dumnezeu susţine lucrul pe care îl creează şi îl aduce la viaţă. El îl păstrează. De aceea, acest cuvânt îmi arată că nu sunt dependent de Dumnezeu doar pentru originea mea, pentru începutul meu, ci sunt total dependent de Dumnezeu pentru existenţa mea clipă de clipă. Vă amintiţi că atunci când am privit la doctrina despre Dumnezeu, am spus că poate atributul principal al lui Dumnezeu, şi care nu poate fi împărtăşit de către om, pentru că Îi aparţine doar lui Dumnezeu, este existenţa Sa intrinsecă. În alte cuvinte, numai Dumnezeu există prin Sine Însuşi. Numai Dumnezeu are înăuntrul Său puterea să existe. Vă amintiţi acest lucru. De asemenea, dacă vă întoarceţi şi mai mult în cursul nostru vă amintiţi cum am spus la început că teologia este sistematică. Iată unul din modurile în care vedem lucrul acesta. Atunci când vorbim despre puterea de creaţie a lui Dumnezeu şi despre faptul că El susţine ceea ce creează, Îşi păstrează în existenţă creaţia, acest lucru se leagă imediat de relaţia dintre doctrina providenţei şi doctrina existenţei intrinseci a lui Dumnezeu. În El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa. Întreaga idee a susţinerii este că Dumnezeu creează şi păstrează. Din nou, depindem de El nu doar pentru naşterea noastră sau pentru intrarea noastră în lume, ci şi pentru fiecare respiraţie în lumea aceasta. Depindem de Dumnezeu, Cel care ne susţine şi ne păstrează. Am vorbit acum câteva clipe despre modul în care cultura noastră a fost puternic influenţată de opinia păgână a lumii care spune că natura operează în conformitate cu legile ei stricte şi independente. Ca şi cum lumea sau universul ar fi o maşină impersonală care cumva a fost alcătuită din întâmplare. Există legea gravitaţiei, legea electromagnetismului, şi aşa mai departe. Iar toate aceste forţe interne fac toate lucrurile să funcţioneze. Există o infrastructură înglobată în univers care îl face să continue. Perspectiva biblică este că în primul rând nu poate exista un univers decât prin actul divin al creaţiei şi că atunci când Dumnezeu a creat universul El nu s a dat deoparte şi l a lăsat să funcţioneze de unul singur. Ceea ce noi numim legile naturii reflectă doar modul normal în care Dumnezeu susţine sau guvernează lumea naturală. Poate că cel mai păcătos concept care a pus stăpânire pe minţile oamenilor moderni este ideea că tot ce se întâmplă în acest univers are loc la voia întâmplării. Acesta e nivelul cel mai de jos al absurdităţii. Din nou, am scris o carte întreagă intitulată „Nici o şansă” („Not a chance”) în care am încercat să demasc imposibilitatea raţională şi ştiinţifică a încercării de atribuire a unei puteri acestui lucru numit şansă, sau întâmplare. Pentru că şansa e un simplu cuvânt care descrie posibilităţi matematice. Şansa nu e un lucru. Ea nu are vreo putere. Nu poate face nimic. Nu poate influenţa nimic pentru că nu este nimic. De asta am spus că e atât de diabolică pentru că am luat acest cuvânt „şansă”, care este gol de orice semnificaţie, şi l am folosit ca înlocuitor pentru conceptul de Dumnezeu. Biblia arată clar faptul că nimic nu are loc la întâmplare. Toate lucrurile sunt sub guvernarea suverană a lui Dumnezeu. Şi acest lucru e extrem de încurajator pentru creştinul care îl înţelege. Mă îngrijorez pentru ziua de mâine, iar acest lucru e un păcat. Mă îngrijorez din cauza sănătăţii mele, şi acest lucru e un păcat. Noi nu trebuie să ne îngrijorăm, nu trebuie să fim neliniştiţi, dar e firesc pentru noi să ne îngrijorăm din pricina lucrurilor care ne pot răni, din pricina vreunei pierderi suferite. Nu vrem să îi pierdem pe cei dragi, nu vrem să ne pierdem sănătatea, nu vrem să ne pierdem siguranţa, nu vrem să ne pierdem proprietăţile. Dar chiar dacă pierdem toate aceste lucruri, Biblia ne spune că Dumnezeu face ca toate lucrurile să fie spre binele nostru, chiar şi boala noastră, chiar şi pierderile pe care le suferim în această lume, toate sunt supuse providenţei lui Dumnezeu. Şi e o providenţă bună. Numai de am crede acest lucru... Dacă am putea să îl înţelegem... Dar ne e atât de greu pentru că nu putem privi în perspectivă. Simţim durerea acum. Simţim pierderea acum. Şi nu vedem sfârşitul de la început, aşa cum face Dumnezeu. Dumnezeu ne spune că suferinţele pe care trebuie să le îndurăm în această lume nu merită să fie comparate cu slava pe care El a pregătit o pentru poporul Său în ceruri. De aceea suntem încurajaţi de Pavel atunci când spune: „Ştim...” pentru că providenţa divină, pentru că Dumnezeu este în control, nu numai în controlul universului, a mecanismelor şi funcţionării lui, dar El este şi Domnul istoriei. Biblia ne spune cu privire la providenţa lui Dumnezeu: „El ridică împărăţii şi tot El le doboară.” Poziţia socială de care ne bucurăm în această viaţă are de a face, în ultimă instanţă, cu ceea ce Dumnezeu, în providenţa Sa, a pregătit pentru noi. Vieţile noastre sunt în mâinile Lui. Carierele noastre sunt în mâinile Lui. Prosperitatea sau smerirea noastră, toate aceste lucruri sunt guvernate de către El şi sunt conduse prin înţelepciunea şi prin bunătatea Sa. În final, poate cea mai dificilă parte cu privire la providenţă este ceea ce noi numim doctrina „convergenţei”. Într un sens, trebuie să spunem că tot ce se întâmplă în această lume, chiar şi păcatul nostru, este voia lui Dumnezeu. Imediat ce spunem aceasta am putea fi învinuiţi că Îl facem pe Dumnezeu autorul răului şi îl învinuim pe El pentru răutatea noastră. Dar acest lucru este ceva ce nu este permis să facem potrivit sfintelor scripturi. Dumnezeu nu este creatorul păcatului..Dar chiar şi păcatul meu este înfăptuit sub autoritatea suverană a lui Dumnezeu. Cel mai clar exemplu în sensul acesta se găseşte în textul Vechiul Testament, unde ni se arată cum Iosif a fost adânc rănit de către proprii lui fraţi care, în gelozia lor, s au ridicat şi au complotat împotriva lui apoi l au vândut unei caravane de negustori care se îndrepta spre Egipt. Cunoaşteţi continuarea povestirii, cum Iosif a fost cumpărat din piaţa de sclavi, apoi a fost acuzat pe nedrept de către nevasta lui Potifar şi aruncat în închisoare pentru mulţi, mulţi ani, suferind cumplit din pricina asta. Pe urmă a fost eliberat din închisoare din pricina capacităţilor sale deosebite şi, pentru că mâna lui Dumnezeu era peste el, a fost ridicat la nivelul de Prim Ministru peste tot Egiptul. Apoi a venit o mare foamete. Între timp, fiii lui Iacov sufereau acasă de foame. Aşa că Iacov şi a trimis fiii să se coboare în Egipt şi să vadă dacă pot cumpăra ceva de mâncare, ca să şi scape familiile de foamete. Când au ajuns acolo, pe cine altcineva întâlnesc dacă nu pe Iosif. Iosif nu le spune o vreme cine este. Cunoaşteţi relatarea. Dar în final totul iese la iveală. Iar fraţii lui îşi dau seama că vorbesc cu Primul Ministru al Egiptului, care nu e altcineva decât fratele lor căruia i au făcut atâta rău. Acum sunt îngroziţi că acesta se va răzbuna pe ei. Dar vă amintiţi răspunsul lui Iosif: „Voi aţi vrut să mi faceţi rău, dar Dumnezeu mi a făcut bine.” Acesta e marele mister al providenţei. Acela că există o convergenţă atunci când două râuri care curg separat se unesc într unul singur. Are loc acolo o confluenţă, o unire a două curente diferite. Iată unul aici. Şi încă unul aici. Amândouă se unesc acum într unul singur. În misterul providenţei divine, Dumnezeu îşi împlineşte voia chiar şi prin deciziile noastre intenţionate. Dumnezeu ne spune prin Iosif cu acea ocazie: „Voi aţi vrut să faceţi rău şi sunteţi răspunzători pentru ce aţi făcut, pentru că aceasta a fost intenţia voastră, aţi dorit un lucru rău. Dar chiar şi atunci, deasupra voinţelor voastre păcătoase a stat providenţa bună a lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu a lucrat prin răutatea voastră ca să facă bine poporului.” Din nou, vedem acelaşi lucru în cazul lui Iuda. Iuda a vrut să facă răul. Dar Dumnezeu a folosit păcatul lui Iuda ca să înfăptuiască mântuirea noastră. Tradus de Florin Vidu