Teologia Noului Legamant si Legea Mozaica O analiza teologica si exegetica Matei 5:17-20 Introducere Care este statutul Legii Mozaice odată cu venirea lui Isus Cristos? În ce fel a afectat-o El? În ce fel revelaţia pe care a adus-o Isus se raportează la cea adusă de Moise? Rămâne Legea lui Moise curtea finală de apel în probleme de etică? Care sunt implicaţiile ei în aspectele etice şi de comportament ale credinciosului nou testamental? În acest pasaj din Matei 5:17-20 afirmaţia lui Isus determină întreaga teologie a Legii sub Noul Testament. În acest pasaj, Isus în mod specific respinge orice conflict între El însuşi şi Moise şi afirmă entuziast relaţia Sa armonioasă cu cea a vechii revelaţii. Ceea ce trebuie determinat este natura exactă a acestei relaţii. Teologia Legământului are ca scop demonstrarea unităţii planului lui Dumnezeu în răscumpărarea omului. Este numită astfel nu din pricina unui accent pe legămintele biblico-istorice ca atare, ci din pricina unei ‚teologii’ anume a legămintelor: legământul răscumpărării, legământul faptelor şi legământul harului. Legământul harului este promis în Gen. 3:15 cu privire la venirea unui eliberator, iar toată istoria este o progresie a acestui legământ. Cu această accentuare a unităţii de scop a lui Dumnezeu există o tendinţă puternică în Teologia Legământului de a aduce vechiul în noul: Biserica este noul Israel, Legea VL este încă în vigoare în NL, ş.a.m.d. Teologia Dispensaţionalistă are ca scop demonstrarea diferitelor moduri în care Dumnezeu s-a ocupat de om. O ‚dispensaţie’ tratează diferitele administraţii ale adevărului divin. Odată cu venirea unei noi revelaţii vin noi responsabilităţi şi/sau priviLegii. Această schimbare produce o nouă ‚economie’ sau dispensaţie. Pentru dispensaţionalist Legea este un lucru care ţine de trecut şi nu este relevantă pentru credinciosul NL. Între aceste două sisteme se găseşte ceea ce numim Teologia Noului Legământ şi diferenţa dintre toate aceste sisteme apare în modul în care este înţeles pasajul din Mat. 5:17-20, crux interpretum fiind v.17: ‚Eu am venit să împlinesc Legea’. Observaţii A. Cristologia mateiană 1. Isus şi Moise Una din asocierile pe care le face Matei, deşi subtilă, este cea dintre Isus cu Moise şi cu Legea. Aluziile lui Matei la Moise abundă, atât în termenii naraţiunii cât şi ai învăţăturii. Naraţiunea perioadei de pruncie a lui Isus cu scăparea Lui (Mat. 2) este o reminiscenţă izbitoare cu cea a lui Moise (Exod 2). Detaliile fugii în Egipt şi uciderea pruncilor de către Irod sunt de asemenea semnificative. Mai târziu în Evanghelie Isus este prezentat cu grijă ca fiind Noul - şi mai marele – Moise (darea Legii pe un munte, zece minuni, oferirea pâinii în pustiu, etc.). Aceasta este o introducere subtilă a temei. De fapt afirmaţia din 2: 20 „...căci au murit cei care căutau să ia viaţa copilului.” este o reminiscenţă izbitoare a Ex. 4:19. Acesta este unul „precum Moise” despre care Moise a spus că va veni. Şi aceste dovezi continuă. Răspunsul lui Isus dat Satanei pe când era ispitit în pustie sunt toate din „pasajele lui Israel aflat în pustie” (Mat. 4:4, 7, 10; cf. Deut.8:3; 6:16; 10:20). Evenimentul din pustie urmează botezului în apă şi ţine 40 de zile şi precede darea Legii. Întreaga naraţiune în ambele cazuri (Exod şi Matei) merg în aceeaşi direcţie: copilăria, exodul prin Marea Roşie/botezul în Iordan, ispitirea în pustie, muntele, Legea. Ispitele sunt comune în ambele cazuri: foamea şi idolatria. Atât Moise cât şi Isus au postit 40 de zile pe munte (4:2; cf. Exo.24:18 and Deu.9:9). În Evanghelia lui Matei mai mult ca în celelalte evanghelii Isus se aseamănă cu Moise ca învăţător etic. Motivul Moise/Sinai este extins şi lucrul acesta nu este o coincidenţă, Matei încearcă să facă o asociere strânsă între Îsus Cristos şi Moise. 2. Superioritatea lui Isus Pentru Matei Moise nu este singurul punct istoric de referinţă. Mai sunt de asemenea Avram (1:1), David (1:1; 12:3-4), Josua (1:21), preoţii şi Templul (12:5-6), Iona (12:39-41), Solomon (12:42), şi Ilie (17:1-9). Ceea ce este izbitor la toate acestea nu este doar referinţa tipologică ci natura realizării tipului. În fiecare caz nu se trasează doar o paralelă: este o transcendenţă escatologică. Astfel, Isus nu este doar un alt mare Solomon, El este „mai mare decât Solomon” (pleion, 12:42). La fel, El este „mai mare decât Templul” (meizon, 12:6), şi „mai mare decât Iona” (pleion, 12:41). În mijlocul a toate acestea, implicaţia clară este că El este de asemenea Fiul mai mare a lui David (12:3-4); aceasta este exact ceea ce punctează Isus în 22:45. El este „Domnul Sabatului” (12:8). Isus nu este doar un fiu al lui Avram, El este prin excelenţă Fiul lui Avram, Cel în care promisiunile patriarhale îşi ating scopul (1:1). El nu este doar un reprezentant al lui Israel, El este adevăratul Israel (2:15, 16-18). Numele Său este „Iosua”, dar El este mai mare decât strămoşul său şi aduce o eliberare mai mare: „pentru că El va mântui pe poporul Său de păcatele sale” (1:21). Oricât de mari au fost Moise, Ilie, etc. ei nu merită o poziţie de egalitate cu Cristos. „De El să ascultaţi” a fost cuvântul din Ceruri (17:5). El este mai mare decât Moise şi mai mare decât Ilie, mai mare decât profeţii şi decât Legea însăşi. 3. Autoritatea lui Isus Strâns asociat cu aceasta este accentul pus de Matei pe autoritatea personală a lui Isus. Acest aspect este implicat în referinţele menţionate anterior făcute cu privire la David, Solomon, Moise, Iosua, etc. Oricare ar fi fost autoritatea acestor oameni, autoritatea lui Isus este mai mare. Dar este mai mult. Având pretudindeni prezent în mod clar motivul Sinai, cititorul poate vedea în Isus pe Dumnezeu Însuşi vorbind de pe munte. Afirmaţia de început a lui Isus (Am venit să împlinesc) şi emfaticul şi mult repetatul „Dar Eu vă spun vouă” este negreşit o pretenţie de autoritate. Acesta este efectul precis pe care l-a avut asupra ascultătorilor iniţiali (7:28-29). Concluzia predicii este aceea că „aceste cuvinte ale Mele” constituie standardul după care sunt judecaţi oamenii (7:24-27), iar „fărădeLegea” (anomia, 7:23) este neascultatea de cuvintele Lui. Pare evident faptul că Isus accentuează dreptul Său personal de a articula ceea ce este Legea lui Dumnezeu şi de cum trebuie ţinută aceasta. Marea Sa autoritate este în mod precis punctată în 12:8: „Căci Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului”. Aceasta înseamnă că El are autoritate asupra Legii înseşi, cu dreptul de a face cu ea ceea ce El consideră potrivit. De fapt, Isus (şi la fel Matei) transformă întreaga controversă legată de Sabat din capitolul 12 într-un manifest Cristologic care are intenţia de a accentua chiar acest aspect: Autoritatea Sa o depăşeşte chiar şi pe cea a Legii. Acelaşi punct este subliniat din nou pe Muntele Transfigurării (schimbării la faţă) (17:1-10). În cele din urmă, în manifestul Său misionar din Matei 28:18-20 Isus pretinde autoritate universală (v.18). Poruncile Lui trebuie învăţate de a fi păzite în această acţiune globală de ucenicizare (v.20). Toate acestea („Dar Eu vă spun vouă” , „Ascultaţi şi împliniţi aceste cuvinte ale Mele”, „De El să ascultaţi”) sunt negreşit o reminiscenţă a lui Deuteronom 18. Acolo Moise însuşi profeţeşte de Unul ca el dar mai mare care va veni, ca şi el, să dea Legea lui Dumnezeu. Autoritatea Sa este supremă şi Legea Sa obligatorie. 4. Concluzii Matei îl prezintă pe Isus ca fiind Noul Moise şi noul Legiuitor. Dar El este cu mult mai mare decât Moise şi chiar decât Legea lui Moise. El poartă autoritate supremă ca un drept moştenit. În acest context cristologic Isus este prezentat ca „împlinitorul” Legii. B. „Antitezele" (Mat.5:21-48) 1. Introducere Un factor important pentru a înţelege pretenţia lui Isus din 5:17-20 este chiar pasajul care urmează vv. 21-48. Este acceptat de toate părţile că aici Isus comentează într-un anumit sens Legea lui Moise. Care este acest sens? Care este abordarea pe care Isus i-o face lui Moise? În general, comentatorii aflaţi de ambele părţi ale gardului înţeleg că aici Isus corectează abuzurile şi neînţelegerile Legii care apăruseră în învăţătura rabinilor. Aici avem o motivaţie teologică: comentatorii reformaţi vor să protejeze împotriva oricărei schimbări a Legii. Astfel, „Aţi auzit că s-a spus” se referă la pervertirile rabinice ale Legii şi nu la Legea însăşi. Dispensaţionaliştii privesc Predica de pe Munte ca fiind doar Legea mozaică care va fi reinstituită în timpul Mileniului. Când Isus spune „Dar Eu vă spun”, El nu oferă ceva nou, ci doar expune (‚restaurează’) sensul originar al Legii lui Moise. Pentru alţii, tratamentul pe care Isus îl aplică Legii în Mat. 5:21-48 este o nouă aplicaţie a Legii lui Moise în acord cu legea iubirii. Este păstrat ce anume cere legea iubirii iar ceea ce rămâne din Legea lui Moise este abolit. 2. Survolare / Analiză În pasajul însuşi există puţine dovezi că pentru a expune adevărata semnificaţie a Legii Isus ar fi citat din tradiţia rabinică. La prima citire se pare că Isus face referinţă specifică la Moise, de fapt El îl citează. Dar în fiecare caz trebuie observat precis în fiecare antiteză ceea ce face Isus cu Legea. Doar Îl citează El pe Moise şi explică semnificaţiile latente aflate în Lege? Sau există un anume pas înainte? Sau este o abrogare? Ce face Isus cu Moise? 1. În prima antiteză (vv.21-22) Isus pleacă de la interdicţia crimei la interdicţia urii. La o examinare mai atentă este greu să fii de acord cu cei care văd aici doar o expunere a poruncii a şasea. Dar din moment ce presupunerea din afirmaţie este că rămâne interdicţia de a ucide, este dificil să construieşti un punct de vedere strict al discontinuităţii. La fel este greu să vezi aceasta doar ca o adâncire a interdicţiei de a ucide: este mai mult o avansare, o extensie a acesteia, pentru că nici o expunere corectă a poruncii a şasea nu poate ajunge în egală măsură la o interdicţie a urii. Este implicată o anume avansare: posibil extensie, dar cel mai probabil adăugare. 2. A doua antiteză (vv.27-28) pleacă de la interdicţia adulterului la interdicţia poftei. Situaţia de aici este în mod virtual paralelă cu cea din cazul precedent. Într-un sens este o avansare. 3. A treia antiteză (vv.31-32) este puţin diferită. În atenţie este Deuteronom 24, permisiunea lui Moise pentru divorţ. Dar Isus nici nu adânceşte nici nu extinde această învăţătură, şi nici nu-i dă ‚o interpretare corectă’. Din moment ce intenţia instrucţiunii lui Moise a fost să restricţioneze divorţul, aceasta ar putea fi văzut ca o altă avansare: Isus o restricţionează şi mai mult. Instrucţiunea lui Moise implică o permisiune de divorţ, iar Isus revocă clar această permisiune. Ceea ce Moise permite în mod clar, Isus interzice în mod expres. Aparent aceasta este o abrogare. 4. În a patra antiteză (vv.33-34) Isus pleacă de la prohibiţia sperjurului (Lev.19:12) la o prohibiţie a jurământului. Oricare ar fi aici semnificaţia hiperbolei, Isus interzice în mod expres ceea ce vechea lege permitea. Nu este aceasta o abrogare? Şi chiar dacă abrogarea este doar una formală, tot rămâne faptul că porunca Lui nu este doar o interpretare a Legii vechi. Poruncile lui Moise care reglementau juruinţele au avut intenţia să asigure onestitatea, şi aceasta este ceea ce realizează Isus. Dar prin asta El scoate din uz vechea lege. 5. În a cincea antiteză (vv.38-39) Isus pleacă de la lex talionis (legea talionului) la non-rezistenţă. Urmându-l pe Martin Luther, în general comentatorii văd în spatele acesteia un abuz al acestei lex de a apela la răzbunare personală, când de fapt intenţia ei este o procedură legală/judicială. Dar aceasta distruge paralela: Isus nu doar direcţionează răzbunarea noastră spre canale potrivite, El cheamă la ‚o disponibilitate de a suferi pierderi personale ca o caracteristică a virtuţii creştine."1 În exemplul care urmează (vv.39-42) avem din nou implicată o hiperbolă, dar definiţiile precise nu sunt aici necesare. Ceea ce este important este faptul că deşi Isus nu anulează această lex, El o restricţionează foarte sever. 6. În antiteza finală (vv.43-44) Isus pleacă de la iubirea aproapelui (Lev.19:18) la iubirea vrăjmaşului. Oricum ar înţelege cineva expresia „ură”, rămâne faptul că „iubirea vrăjmaşului” nu este un principiu evident în oricare expunere a lui Moise (în mod particular în lumina lui Deut. 23:3-6, etc.). Aceasta este în mod clar mai mult decât o simplă articulare a poruncii din Levitic 19:18. Este o avansare. Isus extinde cerinţa legii. 3. Concluzii Explicaţia obişnuită că Isus doar corectează punctele greşite de vedere asupra sensului originar al Legii nu se potriveşte cu dovezile găsite în text. Cu siguranţă aceasta este implicată în unele cazuri, dar în nici unul din ele această explicaţie nu este suficientă în ea însăşi. Mai degrabă, se pare că Isus 1) pretinde autoritate superioară celei lui Moise – aceasta păstrează tiparul mateian al „transcendenţei escatologice” observat anterior, împreună cu „ego-ul cristologic” găsit în însăşi antitezele („Dar Eu vă spun”). 2) El nu doar pretinde această autoritate ci o şi exercită purtând Legea lui Moise în orice direcţie i se pare Lui potrivită. În unele cazuri El lasă porunca intactă (#1 & 2). În unele cazuri El extinde învăţătura poruncii la sensul originar sau o avansează într-un alt mod (#1, 2, 3?, 6). Dar în unele cazuri El pare că anulează legislaţia originară (#3, 4) sau cel puţin o restricţionează (#5). Se pare că sunt atât elemente de continuitate cât şi de discontinuitate. În aceste cazuri, pentru aceasta nu poate fi o altă simplă explicaţie decât aceea că Isus a pretins şi a exercitat un prerogativ care în mod unic îi aparţine Lui. El este mai mare decât Moise mai mare decât Legea însăşi. III. Misiunea mesianică-- Matei 5:17 Matei îl prezintă pe Isus ca noul Moise, cu toate acestea mai mare şi cu autoritate superioară, iar atunci când Isus tratează Legea, El nu ezită să apară în felul acesta. Vom vedea ce implică acest lucru pentru Matei 5:17. A. Exegeză 1. O negare: "nu să stric/desfiinţez" Când Isus spune „Am venit” El face referinţă la Misiunea Sa mesianică. Aceasta se potriveşte bine cu Cristologia mateiană şi urmează în mod natural naraţiunii prunciei, vocii din cer la botezul Său, etc. fraza „Legea şi profeţii” se referă la Scriptură (VT) ca întreg. Verbele „a desfiinţa/distruge” şi „ a împlini” (katalusai, plerosai) sunt infinitive de intenţie, sau scop. Isus se adresează şi clarifică scopul misiunii Sale în relaţie cu Scripturile. Definiţia lui „a strica” oferită de lexicoane sunt aproape fără sfârşit, iar pentru această referinţă (5:17) definiţiile oferite în general de lexicografi şi comentatori deopotrivă sunt „abroga”, „aboli” sau „anula”. „Desfiinţa” stă în contrast cu „împlini”, şi chiar dacă contrastul nu este absolut (cf. 10:34) sensul puternic al scopului este evident. Mai mult, paralela din v. 18 vorbeşte de părţi ale Legii care trec (parelthe) şi la fel reflectă idea împlinirii unui scop intenţionat: Legea nu „va cădea la pământ”. Kataluo (a strica/desfiinţa) este folosit de cinci ori în Matei (5:17 (de două ori); 24:2; 26:61; 27:40) şi întotdeauna de Isus (ori când sunt citate cuvintele Lui). Celelalte referinţe (din afara cap. 5) se referă la „distrugerea” Templului, şi acest uzaj ilustrază bine înţelesul de aici. El nu a venit să „pună la pământ” sau să „dezasambleze” Legea în sensul distrugerii a ceea ce era ea ca intenţie. El nu a venit să facă ca ea să eşueze în scopul pentru care fusese proiectată. El nu o va invalida. Liddell şi Scott oferă câteva definiţii care s-ar putea potrivi: anula, dizolva, doborî, făcută inutilă. Probabil "răsturna" se potriveşte cel mai bine. Isus neagă că El a venit cu scopul de a tăia Legea. El nu va invalida Sripturile pe care le-a dat Dumnezeu, El le va permite să rămână şi scopul lor va continua să fie servit. O implicaţie Există o presupunere în cuvintele lui Isus care are implicaţii semnificative su privire la Persoana şi autoritatea Sa. „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc” ar fi o rostire fără sens dacă ar veni de la oricine altcineva, dar din partea lui Isus negarea presupune posibilitatea de a o putea face. Cuvintele Lui sunt încărcate cu implicaţiile autorităţii pe care El o avea ca Mesia. Aceasta se potriveşte foarte bine cu temele mai mari din Cristologia mateiană subliniate mai devreme. Este direct legată şi de afirmaţia lui Isus din Matei 12:8: „Fiul omului este Domn al Sabatului”. Aceasta este o oportunitate pentru Matei de a accentua că Isus este „mai mare decât Moise”, şi se găseşte într-un punct crucial. În ce mod precis Isus este mai mare decât Moise? Cum este evidenţiată această autoritate? A fost deja arătat în v. 21-48 că El ia Legea lui Moise în orice direcţie consideră El potrivit. Care este factorul de coeziune în toate aceste diverse direcţii? Cum poate fi explicat şi identificat tratamentul pe care El îl aplică Legii? Răspunsul la aceste întrebări se găseşte în următorul infinitiv, plerosai („împlini”), cuvântul cheie pentru întreaga discuţie. 2. O afirmaţie: "Ci să împlinesc" pleroo ("împlini") in uzanţa mateiană Cu tot accentul pe care Matei îl dă acestui cuvânt, răspunsul definiţiei devine mult simplificat. De o semnificaţie specifică sunt "citatetele împlinirii"2 în care „împlinirea” este a scopurilor lui Dumnezeu în istoria răscumpărării. În acestea Matei urmăreşte o naraţiune a câtorva momente din viaţa lui Isus, citează un pasaj anume din Vechiul Testament, şi declară că a fost „împlinit”. Fiecare din aceste „formule” anunţă clar că planurile lui Dumnezeu şi-au atins culmea în Isus. Sensul „împlinirii” este unul istorico-răscumpărător larg. Adesea sensul de „previziune/verificare” este cel proeminent (ex 21:4,5). Dar adesea conexiunea este mult mai subtilă (2:15, 17-18). „Felul tipologiei variază considerabil, cu toate acestea percepţia constantă este că VT a fost pentru Cristos calea pregătitoare, care L-a anitcipat, a arătat spre El, a condus la El."3 Din punctul de vedere al multor interpreţi, înţelegerea sensului „împlinirii” de către Matei este foarte elaborată. Câteodată pare a fi stânjenitor de ciudată. Cine s-ar fi aşteptat că chemarea pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui Israel să iasă din Egipt, a fost prefigurarea reîntoarcerii lui Isus din Egipt (Hos.11:1; Mat.2:15)? Dar aceasta este perspectiva lui Matei: el priveşte din când în când la istoria lui Israel şi într-un fel, o vede toată ca pe o tipologie prospectivă a lui Isus. Convingerea lui este că în Isus „converge toată diversitatea bogată a relaţiilor lui Dumnezeu cu poporul Său în cuvânt şi faptă. Aceasta este pentru Matei semnificaţia ‚împlinirii’."4 Aşa că a spune că Isus este noul Moise, cel mai mare fiu al lui David, etc., sau a spune că El deţine autoritatea supremă, este pe deplin adevărat – dar nu este suficient. El este mai mult. El este măsura deplină, scopul şi îndeplinirea scopului divin. Pe scurt, El este „împlinirea” istoriei răscumpărării. Acesta este perspectiva precisă care străbate Evanghelia lui Matei. Este pe deplin argumenatabil că toată motivaţia teologică pe care a avut-o Matei în scrierea Evangheliei poate fi însumată în acest unic cuvânt „împlinit” (pleroo, de 17 ori în Matei; teleo, de 3 ori). Pentru Matei Isus este împlinirea tuturor aşteptărilor cu privire la Fiul lui David şi Avraam, şi El este Acela care „împlineşte pe deplin” toate promisiunile făcute în istoria lui Israel. Isus este Împlinitorul, răspunsul şi scopul tuturor. În acest context ar fi surprinzător dacă capitolul 5 din Evanghelia după Matei ar fi diferit. Într-adevăr el nu este. Textul Predicii lui Isus, propoziţia de bază pe care El începe să o expună, este în mod precis acesta: El a venit „să împlinească”. Din uzanţa generală mateiană a cuvântului „împlinire” (pleroo), se pare că pretenţia lui Isus are intenţia de a fi înţeleasă într-un sens escatologic. Curios, singura paralelă a acestei afirmaţii găsită în Evanghelii este Luca 16:16-17, care arată clar în această direcţie. Din nou, Însuşi Isus specifică că Legea a avut o funcţiune profetică/de viitor. Ea îl anticipează pe El Cel care îi împlineşte aşteptările. Procedând astfel, Legea nu „cade” (pipto). Paralela se menţine chiar şi în detalii. Cristos a condus în final la realizarea escatologică „deplină” a Legii. Consideraţii Contextuale Indicatorii contextuali din Matei 5 merg alături aceloraşi linii. În primul rând, aşa cum s-a evidenţiat anterior, „a împlini” stă în contrast (alla) cu „a strica”, care are sensul invalidării sau distrugerii a ceea pentru care ceva a fost intenţionat. Legea nu va cade la pământ. Astfel, în acest context „a împlini” ar trebui să poarte semnificaţia escatologică corespunzătoare „aducerii la îndeplinire a scopului intenţionat şi ultim”, ceea ce este exact semnificaţia găsită pretutindeni în Matei. Versetul 18 ne mai furnizează încă trei indicatori care arată în aceeaşi direcţie. În primul rând, implicaţia lui „a trece” (parelthe) este aceea a eşecului de a atinge scopul intenţionat, „a cade la pământ” neîmplinit. Aici avem din nou un sens escatologic. Acelaşi lucru este de asemenea implicat în genetai, tradus „împlinit” în KJV şi „realizat” în NASB şi NIV. Ideea este simplu de „a avea loc” sau „a se întâmpla”. Isus vorbeşte în termenii atingerii scopurilor escatologice/’profetice’ ale Legii (cf. Luca 16:16). Cele două clauze „cât timp” (heos), sunt un indiciu al împlinirii escatologice. Versetul 20 arată de asemenea în direcţia împlinirii escatologice. Mai târziu vom da atenţie câtorva detalii, dar aici poate fi observat că „dreptatea (neprihănirea)” despre care vorbeşte Cristos şi pe care o cere El, este prezentată ca fiind adevărata experienţă a celor din Împărăţia Sa (cf. versetele 6 şi 10). Totuşi se presupune că această „dreptate” este chiar dreptatea aşteptată de profeţi, în mod particular de Isaia. Într-un sens escatologic aici este din nou indicată „împlinirea”. Punctul de referinţă a lui Isus În cele din urmă, ar trebui observat că modul în care Isus expune această propoziţie în vs. 21-48 împreună cu menţiunea specifică a aspectelor de ‚poruncă’ ale Legii din v. 19, presupune că este destul de clar că se are în vedere învăţătura Sa. Asta este în armonie cu accentul mateian în ceea ce „spune” Isus. 5 Funcţia parenetică a Legii şi profeţilor anticipa o „împlinire” pe care Isus pretinde că o dă aici în principiile pe care le expune. Vechiul punct de vedere reformat că „împlinirea” aflată în vedere este ascultarea activă a lui Isus faţă de stipulaţiile mozaice a ieşit din vogă în cea mai mare parte, şi pe drept. Strikland continuă o interpretare dispensaţionalistă când reduce semnificaţia „împlinirii” doar la împlinirea profeţiilor (în sensul de predicţie/verificare), 6 dar aceasta eşuează în a lua în consideraţie atât contextul imediat (care este Legea/Învăţătura lui Cristos) şi semnificaţia mai largă a lui pleroo („împlini”) analizată mai sus. Pasajul însuşi (până la sfârşitul Predicii) se concentrează pe acţiunile lui Isus nu doar pe apariţia ceea ce a fost prezis, ci pe învăţătura etică a lui Isus. Învăţătura lui Isus nu doar clarifică codul original. Este mai mult climacteric, este o transcendenţă escatologică. Învăţătura lui Isus aduce la îndeplinire ceea ce în ultimul rând intenţiona Legea lui Moise. Exprimă pe deplin şi în mod ideal „neprihănirea” anticipată la Sinai şi în profeţi. Legea veche nu a fost „deplină” în ea însăşi, ea privea înainte. Ea anticipa o „împlinire” care a venit la realizarea perfectă în învăţătura lui Cristos. Deşi ajunge la concluzii finale diferite decât cele oferite aici, Brevard Childs afirmă acelaşi punct: Adâncimea neînţelegerii [între Isus şi farisei] este subestimată atunci când comentatorii sugerează că Isus s-a opus doar tradiţiei fariseice a Legii, dar a lăsat intactă Legea lui Moise. Controversa nu este descrisă adecvat nici când se pretinde că Isus a vrut să se dispenseze de legea ceremonială a VT în timp ce i-a reţinut imperativele etice. Mai degrabă, problema atacată este pretenţia lui Isus de a fi noul interpret al voii aşa cum era revelată în Lege.7 B. Concluzie De aceea, în final atenţia se modifică puţin. „nu relaţia lui Isus cu Legea este chestionată ci mai degrabă relaţia ei cu El!” 8 Cum este afectată Legea lui Moise, acum că a venit Împlinitorul/Împlinirea ei? Răspuns: Isus a adus ceea ce anticipa Legea lui Moise, iar separat de interpretarea pe care El i-o dă, ea nu mai are aplicabilitate. Doar în El ea îşi găseşte deplina semnificaţie şi valabilitate continuă. În Cristos Legea şi-a atins acum scopul. Această înţelegere are câteva avantaje, printre care sunt următoarele: 1) nu cere un alt sens pentru „a împlini” decât cel găsit în mod consistent în Matei 2) păstrează contrastul cu „a distruge” 3) se potriveşte foarte bine cu contextul Cristologic mai larg din Matei 4) oferă o explicaţie specifică pentru motivul mateian „mai mare decât Moise” 5) acordă atenţie sporită accentului lui Matei pe istoria răscumpărării. Isus inaugurează o nouă era care afectează chiar şi Legea lui Moise – şi, de fapt, a fost anticipată de ea 6) pune la dispoziţie o explicaţie simplă pentru modul în care Isus mânuieşte Legea lui Moise în 5:21-48. 7) permite „avansul” care este atât inerent în cuvântul „împlini” şi expoziţia lui 5:21-48. 8) explică accentul frecvent pe învăţătura lui Isus peste tot în Evanghelia după Matei (eg., 7:24, 26). 9) păstrează continuitatea cu Moise care este implicată în fraza „nu să distrug ci să împlinesc”, nu este doar teologia „înlocuirii”. De asemenea permite o ‚întorsătură’ dramatică care este evidentă câteodată în 5:21-48, adesea la Pavel, şi care este cerută de ‚noutatea’ acestui veac." C. Obiecţii În general, înţelegerea obişnuită a fost aceea că „împlinirea” Legii de către Isus a fost o anumită clarificare de către El a sensului adevărat al acesteia. Dar orice noţiune de simplă reafirmare a Legii lui Moise ignoră contotaţiile istoriei răscumpărării din Matei a termenului „împlini” şi face ca 5:17 să nu se potrivească în Cristologia din Matei a lui „mai mare decât Moise”, lăsând neexplicat întregul motiv. Reduce „împlinirea” la o simplă continuitate. Dacă este susţinut (aşa cum se întâmplă la interpreţii reformaţi) că legile ceremoniale nu sunt „abrogate” ci mai degrabă „preluate” în lucrarea mai mare a lui Cristos pe care ele o anticipau, atunci este necesar să fie cerută o explicaţie diferită pentru ceea ce-a mai rămas din Legea lui Moise. Aceasta este în mod precis poziţia susţinută aici: că întreaga Lege a avut un sens de anticipare cu privire la asta, o anticipare care s-a epuizat şi realizat în Isus Cristos. Având paralelele între veacurile istoriei răscumpărării, întrebarea nu este atât de mult aceea a continuităţii/discontiuităţii ci a tipului/antitipului. Tipul face loc antitipului care îl transcende într-o anumită manieră. La fel este şi cu Legea. Isus spune că nu doar ceremonialul este „împlinit” în El, ci fiecare iotă sau frântură de slovă – înghiţit într-o realizare deplină şi finală. Toată Legea a fost preluată în Cristos, şi El i-a dat adevărata semnificaţie. El este Cel care explică care este această semnificaţie (prin învăţătura Sa personală şi prin scriitorii inspiraţi ai NT, cf. Ioan 16:12-13); semnificaţia nu este stabilită printr-o hermeneutică prestabilită. Tot aşa, El determină ce detalii rămân şi în ce sens. Legea lui Dumnezeu vine în Biserică prin mâinile lui Cristos, Domnul Legii. Există continuitate cu Moise, dar Moise nu mai este centrul atenţiei şi nici curtea finală de apel: această prerogativă aparţine Unuia mai mare decât Moise. Învăţătura lui Isus este cea care formează standardul ultim al dreptăţii şi Cel care cu autoritate supremă pronunţă care este voia lui Dumnezeu. El clarifică acea dreptate pe care Legea lui Moise o arăta doar ca umbră (cf. Col. 2:17). IV. Legea lui Cristos întărită - Matei 5:18-20 A. Exegeză Pentru Matei are o semnificaţie escatologică ceea ce are de spus Isus. Moise a ieşit afară şi a făcut loc Acestui Unul a cărui învăţătură formează standardul ultim de dreptate şi Care pronunţă cu autoritate ultimă care este voia lui Dumnezeu. El clarifică acea dreptate pe care Legea lui Moise doar o umbrea (cf. Col. 2:17). În versetul 18 Isus afirmă că pretenţia Lui se extinde asupra fiecărui detaliu al Legii – orice „iotă şi frântură din slovă”. În versetul 19 Isus duce gândul un pas mai departe (oun): dacă trebuie să rămână împlinirea Legii, o implicaţie este aceea că ea trebuie păzită şi învăţată cu credincioşie (poiese kai didaxe) – şi asta în fiecare detaliu al ei. Fiecare din „cele mai mici porunci” trebuie păzite cu grijă. Interpretarea versetului se deschide cu fraza „cele mai mici porunci”. La ce anume se referă aceasta? Avem la dispoziţie câteva opţiuni. Prima, expresia poate fi luată foarte literal să însemne că în acest veac Biserica trebuie să continue să păzească fiecare detaliu al Legii mozaice. Dar dat fiind învăţătura cuprinsă în Cartea Evrei, puţini creştini ar vrea să meargă atât de departe. În al doilea rând, expresia ar putea fi luată să însemne că Legea morală în general şi/sau decalogul în particular ar trebui să continue a fi păzită de-a lungul acestui veac. Aceasta este poziţia Reformată standard. Dar ar fi dificil să înţelegi „aceste cele mai mici porunci” ca o referinţă la acest aspect de „mai mare greutate” al Legii! Mai mult, aceasta introduce o diviziune literară a Legii care este străină pasajului: ceea ce se are în vedere este fiecare „iotă şi frântură de slovă” – nu doar cele 10 cuvinte. Ceea ce Isus ia ca exemplu/aplicaţie (v. 21-48) nu se potriveşte categoriei definite atât de bine. Ceea ce are de spus Isus este cu referinţă la fiecare ultim (hen / mia) detaliu (iota e keraia) al Legii. Robert Banks sugerează că expresia „aceste cele mai mici porunci” este o referinţă anticipatoare nu la Legea lui Moise ci la "Nova Lex" a lui Isus care a înlocuit Legea lui Moise şi care a urmat în v. 21-48. 9 Acest punct de vedere are câteva lucruri de spus în favoarea ei, cea că greutatea dată învăţăturii lui Isus ca fiind împlinirea culminantă a lui Moise şi sublinierea „Dar Eu vă spun” repetată pretutindeni în pasaj. Dar din punct de vedere exegetic pare forţat. Îi cere cititorului să cunoască mai dinainte ce se găseşte în v. 21-48. Mai mult, „Legea” din versetele 17-18 (chiar şi în perspectiva lui Bank) se referă la Legea lui Moise şi ar fi o schimbare surprinzătoare pentru ca „cele mai mici din aceste porunci”, afirmate în aceeaşi răsuflare, să fie ceva diferit. Cu toate acestea Banks, nu este departe de ţintă. Isus tocmai a subliniat că El este Împlinitorul Legii. El de asemenea subliniază că fiecare detaliu (iota şi keraia) a lui Moise trebuie să continue să fie păzit – o frază care are extensie puternică. Atunci întrebarea ar trebui să fie, în ce sens poate fi urmat fiecare detaliu al lui Moise? Răspuns: aşa cum este „împlinit” în Isus. Mai devreme a fost arătat că nu există o „unealtă” hermeneutică cu care interpretul poate selecta „noua” interpretare pe care Isus i-o dă lui Moise în vv. 21-48. Este suficient să spunem simplu că acesta este modul în care Domnul Legii o mânuieşte. Nu există un alt factor de coeziune în direcţiile diverse pe care o ia Legea. Cu siguranţă este Legea lui Moise. Dar este Legea lui Moise aşa cum a fost dată Bisericii de mâinile lui Cristos. De aceea El accentuează la sfârşit că „aceste cuvinte ale Mele” formează baza judecăţii (7:24-27). De aceea „fărădeLegea” (anomia) este definită prin neascultare faţă de cuvintele Sale (7:23-24). El nu pretinde că îl „ştampilează” pe Moise, şi nici expoziţia Lui (vv. 21-48) nu este doar similitudinea expoziţiei lui Moise. Mai degrabă este aseamănarea cu Unul „mai mare decât Moise” atribuind vechii legi noua şi escatologica ei semnificaţie. Aceasta este ceea ce El pretinde în versetul 17, aceasta este ceea ce El face în versetele 21-48. Aceasta este ceea ce El cere în versetul 19. Legea lui Moise nu este în mod simplu înlocuită, ea este împlinită. Dar în proces, Moise ia „locul din spate” al antitipului său. În mod virtual toţi interpreţii creştinii sunt de acord că aspectele ceremoniale ale Legii lui Moise sunt „date la o parte” prin faptul că ele găsesc o nouă semnificaţie (împlinire) în lucrarea lui Cristos. Ajungând la această „împlinire”, ele sunt purtate în noua şi finala realizare pe care ele o anticipase. Aceasta este ceea ce în mod precis este susţinut aici cu referinţă la „fiecare detaliu” al Legii, nu doar un singur aspect. Interpreţii vorbesc adesea (în atât de multe cuvinte) de împlinirea Legii ceremoniale, anularea/abrogarea Legii civile, şi continuitatea Legii morale. Dacă toată Legea poate fi privită ca fiind purtată în Cristos şi fiindu-i dată de către El o interpretare nouă şi autoritară, toate acestea sunt complet inutile. Aceasta fiind situaţia, „fiecare detaliu” al Legii (lui Moise!) poate fi ţinut de către un credincios nou testamental în precis aceeaşi manieră, adică, în modul în care a venit ea la el prin mâinile lui Cristos. În unele detalii ale Legii „împlinirea” va necesita extensie sau chiar adăugire (vv.21-22, 27-28). În unele detalii împlinirea va implica restricţie (vv.38-39) sau chiar abrogare (vv.31-32, 33-34). Sau unele detalii pot fi văzute acum ca servind doar ca ilustraţii a ceva mai măreţ (eg., jertfele, Sabatul). Dar indiferent: conducerea este preluată de Domnul Legii, şi El îi dă Legii semnificaţia ei escatologică. El este cel care determină ce detalii rămân şi în ce formă, şi doar în această formă Legea rămâne validă în acest veac Mesianic. Pentru credinciosul nou testamental, fiecare ultim detaliu al lui Moise este „făcut şi învăţat” în păzirea (ţinerea) împlinirii lui. În dezbaterile hermeneutice adesea se pune întrebarea dacă este corect să presupui că toate legile lui Moise rămân, atîta timp cât ele nu sunt în mod specific abolite, sau este corect să presupui că toate sunt abolite, atâta timp cât ele nu sunt în mod specific afirmate. Într-un sens întrebarea este irelevantă, pentru că întreg Vechiul Legământ a fost abolit (2 Cor. 3) şi nu doar anumite categorii ale Legii lui. Într-un alt sens întrebarea este greşită, pentru că pretenţia de aici a lui Cristos este că tot Moise trebuie să fie învăţat şi păzit în mod continuu – doar în forma pe care i-a dat-o El. Toată Legea rămâne, dar ea trebuie păzită aşa cum a fost interpretată de Isus. B. Antinomianism? Este acesta „antinomianism”? Pentru mulţi, respingerea lui Moise ca autoritate finală a fost considerată exact în acest fel. Cu toate acestea aşa cum Calvin a punctat în mod corect, „Omul care omite ceea ce sunt umbre, dar reţine efectele lor, nu calcă ceremoniile.” 10 Aceasta este ceea ce s-apropus aici, dar nu doar la aspectele ceremoniale, ci consistent la fiecare detaliu al Legii. „Aceste porunci” nu reflectă un sub-standard, o dreptate mult mai uşor de atins. Dimpotrivă, Legea care este împlinită acum în Cristos condensează cea mai înaltă dreptate, una care o depăşeşte chiar şi pe cea a „cărturarilor şi fariseilor” (v. 20). Aceşti oameni care reprezentau în vremea lor esenţa sfinţeniei, aveau în cel mai bun caz o dreptate care era inferioară celei descoperite de interpretarea autoritară a Legii făcută de Cristos. Cu adevărat aceasta este dreptatea lui Dumnezeu (v. 48). Scriitorii reformaţi sunt adesea forţaţi de hermeneutica lor să afirme ceea ce de altfel pare de negândit. Nu este neobişnuit să-i citeşti spunând că Isus „nu a dat un cod moral condensat şi definitiv” şi „nici un nou standard”, ci El doar a dat „o expoziţie clară afirmaţilor vechi”. Dar aceasta nu prinde esenţialul lui Isus. Nicăieri nu există vreo implicaţie că Isus a venit doar ca să „clarifice” sau să explice mai deplin Legea lui Moise. El nu a făcut nimic de genul acesta. El a venit să „împlinească” Legea, să-i dea „umplerea” finală. Învăţătura Sa este o „umplere deplină” avansată necesară care îl aştepta pe El pentru acest scop precis. În Isus este cu adevărat găsit un „cod defenitiv al moralităţii” deplin şi complet. Fără El Legea veche nu mai are nici un fel de relevanţă, şi „umplerea” pe care a dat-o El reflectă şi cere un grad de dreptate pe care Legea lui Moise doar îl anticipa. Astfel standardul nu a fost micşorat; a fost înălţat. Dragostea pentru aproape cerută sub Moise păleşte în comparaţie cu dragostea pentru duşman cerută de Domnul Isus! Acele legi vechi care interziceau crima sunt esenţiale, dar Legea lui Cristos adaugă la acestea interzicerea urii. Vechea Lege interzicea adulterul, Legea împlinită adaugă la aceasta prohibiţia poftei şi cere ca cei care le încalcă pe oricare din ele să fie „aruncaţi în gheenă” (v. 30). Erau reglementate jurămintele de vechea Lege? Legea împlinită le interzice şi cere onestitate totală şi absolută. Erau mijloace legale de exercitare a răzbunării sub vechea Lege? Legea împlinită sub grija providenţială a lui Dumnezeu cere răbdare. Şi tot astfel merg mai departe lucrurile: dreptatea vechii legi este adusă în Isus la împlinirea ei culminantă. Conform acestui lucru, Biserica nu este obligată în nici un fel să urmeze Legea veche în forma ei veche. Ei i se cere să urmeze Legea doar aşa cum vine la ea prin grila lui Isus Cristos, Domnul şi Împlinitorul Legii. Nu este permis niciunui sistem hermeneutic să dicteze în avans ce parte a lui Moise rămâne şi ce parte nu – ce părţi sunt „morale” şi care nu sunt. Doar Cristos singur are dreptul să facă aceste determinări. V. Rezumat şi Concluzie Matei lucrează pentru a-l prezenta pe Cristos ca fiind mai mare decât Moise. De asemenea el lucrează să arate transcendenţa escatologică răscumpărător-istorică pe care El a adus-o; acesta este un veac al avansului. Mai departe el lucrează pentru a sublinia autoritatea supremă pe care o prezintă Cristos. Ar fi foarte surprinzător dacă în mijlocul la toate acestea Isus doar ar reafirma Legea lui Moise. Tranziţia generală „plată” cerută de hermeneutica reformată nu se potriveşte schemei lucrurilor din Matei. Ceea ce prezintă Matei – ceea ce prezintă Isus – nu este o reratificare a Legii vechiului legământ, ci o lege împlinită pentru o nouă eră şi un popor al noului legământ. Pretutindeni accentul este luat de pe Moise şi plasat pe Cristos. Legea interpretată de El este cea care rămâne obligatorie. 1. Greg L. Bahnsen, Theonomy in Christian Ethics (Nutley, NJ: The Craig Press, 1979), 118. 2. 1:22; 2:15, 17, 23; 4:14; 8:17; 12:17; 13:35; 21:4; 27:9. De asemenea 26:54 and 56, care sunt virtual identice. 3. D. A. Carson, Matthew in The Expositor's Bible Commentary, vol. 8, ed. Frank E. Gaebelein (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1984), 28. 4. R. T. France, The Gospel According to Matthew in TNTC (1985; reprint, Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 1990), 41. 5. Cf. afirmaţiile repetate frecvent "Isus a spus"; 55 "Eu vă spun", semnificativ mai mult decât orice scriitor al Evangheliilor; „cuvintele mele”; discursurile etc. 6. Wayne G. Strickland, "The Inauguration of the Law of Christ With the Gospel" in The Law, The Gospel, and The Modern Christian (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1991) 258. 7. Brevard S. Childs, The New Testament as Canon: An Introduction (Philadelphia: Fortress Press, 1985, 71-72; subliniere adăugată. 8. Robert Banks, "Matthew's Understanding of the Law: Authenticity and Interpretation in Matthew 5:17-20," JBL 93 (1974): 242. 9. Jesus and the Law in the Synoptic Tradition (Cambridge: Cambridge University Press, 1975) 233. "Matthew's Understanding of the Law," 239. 10. John Calvin; cited in Bahnsen, Theonomy in Christian Ethics, 49