Partea lui Dumnezeu si partea omului in mantuire

Partea lui Dumnezeu si partea omului in mantuire John G. Reisinger Pentru ca omul să fie mântuit atât omul cât şi Dumnezeu trebuie să facă ceva. Hyper-Calvinismul neagă necesitatea acţiunii umane iar Arminianismul neagă adevărata natură a acţiunii divine. Biblia afirmă clar că în planul de mântuire sunt esenţiale atât acţiunea umană cât şi cea divină. Prin aceasta nu se spune, aşa cum o face arminianismul, „partea lui Dumnezeu este să procure gratis mântuire pentru toţi oamenii iar partea omului este să devină dornic să o accepte.” Asta nu este ceea ce noi am spus mai sus nici ceea ce Biblia învaţă. Pentru a înţelege ceea ce spune cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu şi de a încerca de a răspunde câtorva obiecţii de om de paie, vom aşeza subiectul punct cu punct. UNU: Pentru a fi mântuit omul trebuie să se pocăiască şi să creadă Evanghelia. Nimeni niciodată nu a fost iertat şi făcut copil a lui Dumnezeu dacă nu a vrut de bunăvoie să se întoarcă de la păcat la Cristos. Nu există nicăieri în Bilie vreun indiciu că oamenii pot fi mântuiţi fără pocăinţă şi credinţă, dimpotrivă,Cuvântul afirmă întotdeauna că aceste lucruri sunt esenţiale înainte ca o persoană să poată fi salvată. Singurul răspuns al Bibliei la întrebarea „Ce trebuie să fac pentru a fi mântuit?” este „Crede în Domnul Isus Cristos şi vei fi mântuit.” DOI: Orice om care se pocăieşte şi crede Evanghelia va fi mântuit. Fiecare suflet, fără excepţie, care răspunde poruncii Evangheliei de a veni la Cristos va fi primit şi iertat de Dumnezeu Tatăl Domnului Isus Cristos. Philip Bliss aşază acest adevăr pe muzică când spune: „Oricine vrea, pentru veşnicie trebuie să rămână … „ Dacă este ceva de care să fim absolut siguri, putem fi siguri că Cristos nu-şi va anula promisiunea de a-i primi pe „toţi cei care vin la El.” Precum spunea în vechime John Bunyan: „Veniţi şi fiţi bineveniţi” este cuvântul veşnic al Salvatorului adresat tuturor păcătoşilor. TREI: Pocăinţa şi credinţa sunt acţiuni libere ale oamenilor. Oamenii trebuie să renuţe la păcat şi să-l primească pe Cristos cu propria lor minte, inimă şi voinţă. Dumnezeu nu se va pocăi şi crede niciodată în locul cuiva – şi nici nu va voi. Întoarcerea de la păcat şi venirea cu credinţă la Cristos sunt acţiuni ale omului, şi orice om care răspunde chemării Evangheliei face lucrul acesta pentru că şi-l doreşte cu sinceritate. El vrea să fie iertat şi poate fi iertat doar prin pocăinţă şi credinţă. Nimeni, şi aici este inclus şi Dumnezeu, nu se poate întorce de la păcat în locul nostru. Noi trebuie să facem aceasta. Nimeni nu se poate încrede în Cristos în locul nostru, ci pentru a fi mântuiţi noi trebuie să ne încredem în El în mod personal, în deplină cunoştinţă şi cu întreaga voinţă. Acum poate cineva va spune: „Dar aceasta nu este învăţătura arminianină?” Prietene, aceasta este învăţătura Bibliei – şi o învaţă clar şi dogmatic. „Dar nu neagă calviniştii toate aceste trei puncte?” Din moment ce calviniştii se prezintă în sute de variante eu nu vorbesc despre ei şi nu încerc să-i apăr. Dacă cunoşti pe cineva care neagă aspectele menţionate anterior, atunci acea persoană, în ciuda etichetei pe care o poartă, neagă mesajul clar al Bibliei. Eu vorbesc doar despre mine, şi nu voi nega ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu învaţă atât de clar! „Dar dacă afirmi că omul trebuie să se pocăiască şi să creadă, iar aceasta este acţiunea sa proprie, nu cumva tu susţii doctrina libertăţii voinţei şi negi alegerea?” Nu, din moment ce este imposibil să facem astfel, noi nu am aprobat nici libertatea voinţei nici nu am dezaprobat alegerea. Noi doar am afirmat ce trebuie să facă un om pentru a fi mântuit. Să ne uităm acum la ceea ce spune Scriptura că poate sau că nu poate face un păcătos. PATRU: Aceeaşi Biblie care afirmă că omul trebuie să se pocăiască şi să creadă pentru a fi mântuit afirmă că din pricina naturii sale păcătoase omul este complet incapabil să se pocăiască şi să creadă. Toate cele trei facultăţi ale omului, mintea, inima şi voinţa, care trebuie să fie receptive la adevărul Evangheliei nu au nici abilitatea să primească acest adevăr, nici măcar dorinţa de a avea o astfel de abilitate. De fapt contrariul este adevărat. Întreaga fiinţă a omului nu este doar incapabilă să vină, sau să-şi dorească să vină, la Cristos, ci fiecare parte a naturii sale se opune în mod activ lui Cristos şi adevărului. Respingerea lui Isus Cristos ca Domn şi Mântuitor nu este o non-acţiune pasivă, ci o alegere deliberată voită. Este alegerea deliberată de a-i spune „Nu” lui Cristos şi „Da” eului şi păcatului. Nimeni nu este neutru cu privire la Dumnezeu şi autoritatea Sa. Necredinţa este un act deliberat al minţii, inimii şi voinţei tot atât de mult pe cât este credinţa. Aceasta este ceea ce Isus a vrut să spună în Ioan 5:40 când a rostit: „Şi nu vreţi (voi faceţi în mod deliberat o alegere) să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!“ Da, necredinţa este un act al voinţei. De fapt necredinţa este credinţă activă, dar din nefericire este credinţa în mine. A crede şi a predica punctul unu, doi şi trei, fără a predica punctul patru este o neînţelegere gravă a Evanghelie harului lui Dumnezeu. Este oferirea unui tablou fals despre păcătos şi adevărata sa nevoie. Arată doar jumătate din păcatul omului. Eşuează în a prezenta aspectul cel mai crucial al nevoii omului pierdut, adică lipsa sa de putere sau abilitate de a-şi învinge propria natură păcătoasă şi efectele ei. Evanghelia din care lipseşte acest aspect este doar jumătate de Evanghelie. Evanghelizarea modernă eşuează atât de lamentabil în acest punct. Se confundă responsabilitatea omului cu abilitatea sa, şi se presupune în mod fals că păcătosul are abilitatea morală să împlinească tot ceea ce i-a poruncit Dumnezeu. Textele Scripturii care vorbesc despre neputinţă sunt fie ignorate total, fie răstălmăcite grav prin pervertirea adevăratei Evanghelii a harului mântuitor al lui Dumnezeu. Vă rog să observaţi câteva texte ale Scripturii care afirmă în mod dogmatic câteva din lucrurile pe care nu le poate face omul pierdut: • Omul nu poate vedea – până este născut din nou. Ioan 3:3 • Omul nu poate înţelege – până i se dă o nouă natură. 1 Cor. 2:14. • Omul nu poate veni – până nu este chemat eficient prin Duhul Sfânt. Ioan 6:44,45 Nu avem spaţiu să mergem prin toate ‚neputinţeţe’, dar acestea trei sunt suficiente pentru a arăta că în mod absolut un păcătos nu poate veni la Cristos (observaţi că este ‚nu va veni’) până când Dumnezeu nu va face mai întâi ceva în natura păcătosului. Acest ceva este ceea ce Biblia numeşte regenerare, sau naştere din nou, şi este lucrarea exclusivă a lui Dumnezeu Duhul Sfânt. În regenerare omul nu are nici o parte. CINCI: Naşterea din nou, sau regenerarea, este dăruirea de către Dumnezeu a vieţii spirituale care ne face în stare să facem ceea ce trebuie să facem (să credem şi să ne pocăim), dar NU PUTEM din pricina robiei păcatului. Atunci când Biblia spune că omul este mort în păcat, spune că mintea, inima şi voinţa omului sunt toate moarte spiritual în păcat. Când Biblia vorbeşte despre robia nostră faţă de păcat vrea să spună că întreaga nostră fiinţă, incluzând voinţa noastră, este sub robia şi puterea păcatului. Noi avem cu adevărat nevoie ca Isus Cristos să moară şi să plătească pedeapsa pentru păcatele nostre, dar tot la fel avem nevoie disperată ca Duhul Sfânt să ne dăruiască prin regenerare o nouă natură. Fiul lui Dumnezeu ne-a eliberat din punct de vedere legal de pedeapsa păcatului, dar doar Duhul Sfânt poate să ne elibereze de puterea şi moartea depravării în păcat. Avem nevoie de iertare pentru a fi mântuiţi, şi prin moartea Sa Cristos procură pentru noi în mod desăvârşit iertare şi dreptate. Cu toate acestea noi avem nevoie de viaţă spirituală şi abilitate, iar Duhul Sfânt prin regenerare le procură pentru noi. Lucrarea de regenerare a Duhului Sfânt este aceea care ne face în stare să primim în mod mântuitor prin credinţă adevărată lucrarea de ispăşire a lui Cristos. Dumnezeu este un Dumnezeu trinitar, şi nici o persoană nu poate înţelege „cât de mare este această mântuire” până nu vede rolul distinct jucat şi partea necesară avută în acestă mântuire de fiecare Persoană binecuvântată a Dumnezeirii. Nimeni nu poate proclama „glorioasa Evanghelie a harului” şi să omită ca părţi esenţiale ale lucrării lui Dumnezeu în mântuirea păcătoşilor dragostea suverană electivă a Tatălui şi puterea regeneratoare a Duhului Sfânt. A spune că partea lui Dumnezeu în mântuire este doar procurarea iertării iar partea omului este aceea de a fi dispus să o accepte, înseamnă să ignori atât lucrarea de alegere a Tatălui cât şi lucrarea de regenerare a Duhului. Aceasta îl face pe om să fie nu doar partenerul deplin al lui Dumnezeu în lucrarea de mântuire, ci îl creditează pe om cu rolul decisiv în tranzacţie. Cât este de cumplit şi de ridicol să-i dai glorie lui Cristos pentru lucrarea Sa de pe cruce şi apoi să le dai păcătoşilor credit pentru lucrarea din veşnicie a Tatălui (alegerea) şi lucrarea Duhului de regenerare din inimile noastre (regenerarea). A spune: „Duhul Sfânt va săvârşi în tine lucrarea Sa miraculoasă de trezire la viaţă atâta timp cât tu îi dai posibilitatea să o facă”, îi aduce Duhului Suveran mare dezonoare. Este ca şi cum ai sta într-un cimitir şi le-ai spune morţilor: „Vă voi da viaţă şi vă voi scoate din morminte dacă voi doar faceţi primul pas al credinţei şi-mi cereţi să fac aceste lucruri.” Uimitor, ce negare a inabilităţii totale a păcătosului! Rădăcina erorii evangheliei arminiene a libertăţii voinţei este eşecul de a vedea că partea omului, pocăinţa şi credinţa, sunt roadele şi efectele lucrării lui Dumnezeu şi nu ingredientele esenţiale puse la dispoziţie de păcătos ca parte a omului în tranzacţie. Orice om care se întoarce la Cristos o face dorindu-şi aceasta, dar această voinţă este rezultatul direct al alegerii Tatălui şi chemării eficiente a Duhului Sfânt. A spune: „Dacă vei crede, Dumnezeu va răspunde credinţei tale cu Naşterea din Nou”, este o neînţelegere a adevăratei nevoi a omului şi o reprezentare greşită a lucrării esenţiale a lui Dumnezeu. ŞASE: Scripturile arată clar că pocăinţa şi credinţa sunt dovezile şi nu cauzele regenerării. Să presupunem că un om care a fost mort timp de 20 de ani te salută pe stradă în una din zile. Vei trage concluzia că acest om s-a săturat de a mai fi mort şi s-a hotărât să-i ceară unui doctor deosebit să facă o minune şi să-l aducă la viaţă? Sunt sigur că tu vei exclama cu uimire „Omule, dar ce s-a întâmplat cu tine? Cine te-a adus la viaţă?” Vei vedea că el este viu pentru că merge şi respiră, dar vei şti că acestea sunt dovezi ale unui miracol care a fost făcut faţă de el din afara lui şi nu rezultatul puterii sau voinţei sale. Tot la fel când un om mort spiritual începe să facă acţiuni spirituale precum pocăinţa şi credinţa, aceste roade spirituale arată că a avut loc minunea naşterii din nou. Vreau să ilustrez aceasta cu un exemplu biblic. Faptele apostolilor 16:14 este o dovadă clară a ceea ce s-a spus anterior. Apropo, din câte ştiu eu acesta este singurul loc în Noul Testament în care se foloseşte expresia „i-a deschis inima”, şi Biblia dă tot creditul pentru această deschidere puterii lui Dumnezeu şi nu voinţei omului. Evanghelizarea modernă face exact contrariul şi creditează puterea voinţei libere a omului pentru deschiderea inimii. Reţineţi că noi nu discutăm dacă omul trebuie să fie dornic să-şi deschidă inima. Am stabilit aceasta la punctele unu, doi şi trei. Noi ne uităm acum după sursa de putere care îl face pe om în stare să realizeze acest act spiritual. Arminianismul insistă că voinţa liberă a omului trebuie să furnizeze dorinţa sau puterea, iar Biblia spune că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu prin intermediul naşterii din nou furnizează această putere sau abilitate. Haideţi să examinăm textul din Scriptură care foloseşte expresia „i-a deschis inima” şi să vedem dacă este în acord cu punctele anterioare: „Una din ele, numită Lidia, vânzătoare de purpură, din cetatea Tiatira, era o femeie temătoare de Dumnezeu, şi asculta. Domnul i-a deschis inima, ca să ia aminte la cele ce spunea Pavel.“ (Faptele apostolilor 16:14) În primul rând observăm că Lidia a asculat într-adevăr la cuvintele lui Pavel. Ea a ascultat cu bucurie şi a crezut deliberat mesajul său. Aşa cum deja am văzut, ea a trebuit să facă aceasta pentru a beneficia de Evanghelie şi de a fi mântuită. Ascultarea şi credinţa Lidiei ilustrează punctele unu, doi şi trei şi respinge Hyper-Calvinismul (care spune că aleşii vor fi mântuiţi indiferent dacă ei aud şi cred sau nu aud şi cred Evanghelia). Lidia a ales să creadă, şi a făcut-o pentru că şi-a dorit-o din toată inima. Ea nu a făcut-o împotriva voinţei ei şi nici nu putea Dumnezeu asculta şi crede în locul ei. A fost răspunsul ei şi a fost răspunsul cel mai dorit de ea. Apoi, observăm ce a făcut Dumnezeu. Vedem aici demonstrat ce a trebuit să facă Dumnezeu mai înainte pentru ca Lidia să fie mântuită. (1) El a procurat o mântuire „prin har prin credinţă” care poate fi predicată. Evident lucrurile rostite de Pavel erau aspectele Evangheliei cu privire la moartea, îngroparea şi învierea Domnului Isus Cristos, şi faptul că acest Miel al lui Dumnezeu este provizia de har a lui Dumnezeu. (2) Dumnezeu a adus la Lidia mesajul harului Său. El a trimis un predicator să-i spună despre acest măreţ plan de mântuire. Dumnezeu a trecut prin multe probleme pentru a procura o astfel de Evanghelie – L-a dat pe singurul Său Fiu. A parcurs situaţii speciale pentru a procura un predicator precum Pavel – citeşte despre acesta în mărturia lui Pavel din Fapte 22. În acest punct arminianismul se depărtează de Biblie şi începe să aplice logica omenească adevărurilor anterioare. Ei eşuează în mod tragic să privească la restul textului biblic şi să vadă că Dumnezeu trebuie să mai facă şi altceva. (3) Dumnezeu trebuie să deschidă inima Lidiei (sau să-i dea viaţă spirituală) pentru ca ea să poată crede. Mintea ei naturală este orbită, inima ei naturală este în vrăjmăşie cu Dumnezeu, şi voinţa ei este în robia păcatului şi morţii spirituale. Doar puterea lui Dumnezeu o poate elibera din mormântul depravării spirituale. Dăruirea acestei vieţi şi puteri este doar lucrarea lui Dumnezeu. Observaţi că Biblia în mod explicit îi dă numai lui Dumnezeu tot creditul pentru deschiderea inimii Lidiei. Dacă nu vezi asta în acest text atunci pur şi simplu nu poţi citi: … Domnul i-a deschis inima … Observaţi cât de clar ne învaţă Duhul Sfânt despre relaţia dintre cauză şi efect în cazul convertirii Lidiei. Dumnezeu a fost Cel care i-a deschis inima Lidiei, aceasta este cauza, şi El a făcut asta pentru ca ea să poată asculta adevărurile predicate de Pavel, acesta este efectul. Acum aceasta este ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu! Nu vociferaţi din cauza teologiei moarte şi nu luaţi în derâdere numele lui Calvin, doar citiţi cuvintele Bibliei. Dacă încerci să negi că singurul motiv pentru care Lidia a înţeles şi crezut Evanghelia a fost dat de faptul că Dumnezeu i-a deschis inima în mod deliberat şi a făcut-o în stare să creadă, atunci tu te lupţi cu Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă încerci să faci din voinţa liberă a omului factorul determinant din acest text, în mod conştient tu corupi Cuvântul lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu nu doar procură mântuirea, ci puterea Lui ne dă abilitatea de a o dori şi a o primi. El lucrează în noi atât voinţa cât şi înfăptuirea. Naşterea din nou este lucrarea Lui de a voi, şi o spun din nou, această lucrare de regenerare este în totalitate lucrarea Duhului Sfânt. În momentul în care pierdem din vedere aceste distincţii dintre a fi mântuit prin credinţă (acţiunea omului) şi a fi născut din nou prin Duhul Sfânt (acţiunea lui Dumnezeu), noi ajungem la confuzie şi probleme. Vom fi convinşi că omul este capabil să facă ceea ce Biblia în mod accentuat afirmă că el nu este capabil să facă. Fiind astfel negată teologic necesitatea lucrării Duhului Sfânt, nu va trece mult până când ea va fi ignorată în practică. Aceasta este starea de plâns a evanghelizării moderne. Din moment ce ei sunt convinşi că naşterea din nou este în puterea şi abilitatea voinţei omului, metodologia lor umană a devenit mai importantă decât teologia Bibliei. Organizarea şi publicitatea au devenit absolut esenţiale succesului în timp ce lucrarea necesară a Duhului Sfânt este aproape uitată. Este adevărat că înainte de marile campanii de evanghelizare oamenilor li se cere cu luni înainte să promită că se vor ruga zilnic pentru călăuzirea Duhului Sfânt. Cu toate acestea unii oameni nu sunt siguri dacă promisiunea de a se ruga sau celălalt angajament (de a da bani) care este întotdeuna inclus (doar darul tău poate face posibilă această mare campanie) este lucrul cel mai important pentru succesul campaniei.