Teologia Noului Legamant si Legea Mozaica O analiza teologica si exegetica Matei 5:17-20 Introducere Care este statutul Legii Mozaice odată cu venirea lui Isus Cristos? În ce fel a afectat-o El? În ce fel revelaţia pe care a adus-o Isus se raportează la cea adusă de Moise? Rămâne Legea lui Moise curtea finală de apel în probleme de etică? Care sunt implicaţiile ei în aspectele etice şi de comportament ale credinciosului nou testamental? În acest pasaj din Matei 5:17-20 afirmaţia lui Isus determină întreaga teologie a Legii sub Noul Testament. În acest pasaj, Isus în mod specific respinge orice conflict între El însuşi şi Moise şi afirmă entuziast relaţia Sa armonioasă cu cea a vechii revelaţii. Ceea ce trebuie determinat este natura exactă a acestei relaţii. Teologia Legământului are ca scop demonstrarea unităţii planului lui Dumnezeu în răscumpărarea omului. Este numită astfel nu din pricina unui accent pe legămintele biblico-istorice ca atare, ci din pricina unei ‚teologii’ anume a legămintelor: legământul răscumpărării, legământul faptelor şi legământul harului. Legământul harului este promis în Gen. 3:15 cu privire la venirea unui eliberator, iar toată istoria este o progresie a acestui legământ. Cu această accentuare a unităţii de scop a lui Dumnezeu există o tendinţă puternică în Teologia Legământului de a aduce vechiul în noul: Biserica este noul Israel, Legea VL este încă în vigoare în NL, ş.a.m.d. Teologia Dispensaţionalistă are ca scop demonstrarea diferitelor moduri în care Dumnezeu s-a ocupat de om. O ‚dispensaţie’ tratează diferitele administraţii ale adevărului divin. Odată cu venirea unei noi revelaţii vin noi responsabilităţi şi/sau priviLegii. Această schimbare produce o nouă ‚economie’ sau dispensaţie. Pentru dispensaţionalist Legea este un lucru care ţine de trecut şi nu este relevantă pentru credinciosul NL. Între aceste două sisteme se găseşte ceea ce numim Teologia Noului Legământ şi diferenţa dintre toate aceste sisteme apare în modul în care este înţeles pasajul din Mat. 5:17-20, crux interpretum fiind v.17: ‚Eu am venit să împlinesc Legea’. Observaţii A. Cristologia mateiană 1. Isus şi Moise Una din asocierile pe care le face Matei, deşi subtilă, este cea dintre Isus cu Moise şi cu Legea. Aluziile lui Matei la Moise abundă, atât în termenii naraţiunii cât şi ai învăţăturii. Naraţiunea perioadei de pruncie a lui Isus cu scăparea Lui (Mat. 2) este o reminiscenţă izbitoare cu cea a lui Moise (Exod 2). Detaliile fugii în Egipt şi uciderea pruncilor de către Irod sunt de asemenea semnificative. Mai târziu în Evanghelie Isus este prezentat cu grijă ca fiind Noul - şi mai marele – Moise (darea Legii pe un munte, zece minuni, oferirea pâinii în pustiu, etc.). Aceasta este o introducere subtilă a temei. De fapt afirmaţia din 2: 20 „...căci au murit cei care căutau să ia viaţa copilului.” este o reminiscenţă izbitoare a Ex. 4:19. Acesta este unul „precum Moise” despre care Moise a spus că va veni. Şi aceste dovezi continuă. Răspunsul lui Isus dat Satanei pe când era ispitit în pustie sunt toate din „pasajele lui Israel aflat în pustie” (Mat. 4:4, 7, 10; cf. Deut.8:3; 6:16; 10:20). Evenimentul din pustie urmează botezului în apă şi ţine 40 de zile şi precede darea Legii. Întreaga naraţiune în ambele cazuri (Exod şi Matei) merg în aceeaşi direcţie: copilăria, exodul prin Marea Roşie/botezul în Iordan, ispitirea în pustie, muntele, Legea. Ispitele sunt comune în ambele cazuri: foamea şi idolatria. Atât Moise cât şi Isus au postit 40 de zile pe munte (4:2; cf. Exo.24:18 and Deu.9:9). În Evanghelia lui Matei mai mult ca în celelalte evanghelii Isus se aseamănă cu Moise ca învăţător etic. Motivul Moise/Sinai este extins şi lucrul acesta nu este o coincidenţă, Matei încearcă să facă o asociere strânsă între Îsus Cristos şi Moise. 2. Superioritatea lui Isus Pentru Matei Moise nu este singurul punct istoric de referinţă. Mai sunt de asemenea Avram (1:1), David (1:1; 12:3-4), Josua (1:21), preoţii şi Templul (12:5-6), Iona (12:39-41), Solomon (12:42), şi Ilie (17:1-9). Ceea ce este izbitor la toate acestea nu este doar referinţa tipologică ci natura realizării tipului. În fiecare caz nu se trasează doar o paralelă: este o transcendenţă escatologică. Astfel, Isus nu este doar un alt mare Solomon, El este „mai mare decât Solomon” (pleion, 12:42). La fel, El este „mai mare decât Templul” (meizon, 12:6), şi „mai mare decât Iona” (pleion, 12:41). În mijlocul a toate acestea, implicaţia clară este că El este de asemenea Fiul mai mare a lui David (12:3-4); aceasta este exact ceea ce punctează Isus în 22:45. El este „Domnul Sabatului” (12:8). Isus nu este doar un fiu al lui Avram, El este prin excelenţă Fiul lui Avram, Cel în care promisiunile patriarhale îşi ating scopul (1:1). El nu este doar un reprezentant al lui Israel, El este adevăratul Israel (2:15, 16-18). Numele Său este „Iosua”, dar El este mai mare decât strămoşul său şi aduce o eliberare mai mare: „pentru că El va mântui pe poporul Său de păcatele sale” (1:21). Oricât de mari au fost Moise, Ilie, etc. ei nu merită o poziţie de egalitate cu Cristos. „De El să ascultaţi” a fost cuvântul din Ceruri (17:5). El este mai mare decât Moise şi mai mare decât Ilie, mai mare decât profeţii şi decât Legea însăşi. 3. Autoritatea lui Isus Strâns asociat cu aceasta este accentul pus de Matei pe autoritatea personală a lui Isus. Acest aspect este implicat în referinţele menţionate anterior făcute cu privire la David, Solomon, Moise, Iosua, etc. Oricare ar fi fost autoritatea acestor oameni, autoritatea lui Isus este mai mare. Dar este mai mult. Având pretudindeni prezent în mod clar motivul Sinai, cititorul poate vedea în Isus pe Dumnezeu Însuşi vorbind de pe munte. Afirmaţia de început a lui Isus (Am venit să împlinesc) şi emfaticul şi mult repetatul „Dar Eu vă spun vouă” este negreşit o pretenţie de autoritate. Acesta este efectul precis pe care l-a avut asupra ascultătorilor iniţiali (7:28-29). Concluzia predicii este aceea că „aceste cuvinte ale Mele” constituie standardul după care sunt judecaţi oamenii (7:24-27), iar „fărădeLegea” (anomia, 7:23) este neascultatea de cuvintele Lui. Pare evident faptul că Isus accentuează dreptul Său personal de a articula ceea ce este Legea lui Dumnezeu şi de cum trebuie ţinută aceasta. Marea Sa autoritate este în mod precis punctată în 12:8: „Căci Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului”. Aceasta înseamnă că El are autoritate asupra Legii înseşi, cu dreptul de a face cu ea ceea ce El consideră potrivit. De fapt, Isus (şi la fel Matei) transformă întreaga controversă legată de Sabat din capitolul 12 într-un manifest Cristologic care are intenţia de a accentua chiar acest aspect: Autoritatea Sa o depăşeşte chiar şi pe cea a Legii. Acelaşi punct este subliniat din nou pe Muntele Transfigurării (schimbării la faţă) (17:1-10). În cele din urmă, în manifestul Său misionar din Matei 28:18-20 Isus pretinde autoritate universală (v.18). Poruncile Lui trebuie învăţate de a fi păzite în această acţiune globală de ucenicizare (v.20). Toate acestea („Dar Eu vă spun vouă” , „Ascultaţi şi împliniţi aceste cuvinte ale Mele”, „De El să ascultaţi”) sunt negreşit o reminiscenţă a lui Deuteronom 18. Acolo Moise însuşi profeţeşte de Unul ca el dar mai mare care va veni, ca şi el, să dea Legea lui Dumnezeu. Autoritatea Sa este supremă şi Legea Sa obligatorie. 4. Concluzii Matei îl prezintă pe Isus ca fiind Noul Moise şi noul Legiuitor. Dar El este cu mult mai mare decât Moise şi chiar decât Legea lui Moise. El poartă autoritate supremă ca un drept moştenit. În acest context cristologic Isus este prezentat ca „împlinitorul” Legii. B. „Antitezele" (Mat.5:21-48) 1. Introducere Un factor important pentru a înţelege pretenţia lui Isus din 5:17-20 este chiar pasajul care urmează vv. 21-48. Este acceptat de toate părţile că aici Isus comentează într-un anumit sens Legea lui Moise. Care este acest sens? Care este abordarea pe care Isus i-o face lui Moise? În general, comentatorii aflaţi de ambele părţi ale gardului înţeleg că aici Isus corectează abuzurile şi neînţelegerile Legii care apăruseră în învăţătura rabinilor. Aici avem o motivaţie teologică: comentatorii reformaţi vor să protejeze împotriva oricărei schimbări a Legii. Astfel, „Aţi auzit că s-a spus” se referă la pervertirile rabinice ale Legii şi nu la Legea însăşi. Dispensaţionaliştii privesc Predica de pe Munte ca fiind doar Legea mozaică care va fi reinstituită în timpul Mileniului. Când Isus spune „Dar Eu vă spun”, El nu oferă ceva nou, ci doar expune (‚restaurează’) sensul originar al Legii lui Moise. Pentru alţii, tratamentul pe care Isus îl aplică Legii în Mat. 5:21-48 este o nouă aplicaţie a Legii lui Moise în acord cu legea iubirii. Este păstrat ce anume cere legea iubirii iar ceea ce rămâne din Legea lui Moise este abolit. 2. Survolare / Analiză În pasajul însuşi există puţine dovezi că pentru a expune adevărata semnificaţie a Legii Isus ar fi citat din tradiţia rabinică. La prima citire se pare că Isus face referinţă specifică la Moise, de fapt El îl citează. Dar în fiecare caz trebuie observat precis în fiecare antiteză ceea ce face Isus cu Legea. Doar Îl citează El pe Moise şi explică semnificaţiile latente aflate în Lege? Sau există un anume pas înainte? Sau este o abrogare? Ce face Isus cu Moise? 1. În prima antiteză (vv.21-22) Isus pleacă de la interdicţia crimei la interdicţia urii. La o examinare mai atentă este greu să fii de acord cu cei care văd aici doar o expunere a poruncii a şasea. Dar din moment ce presupunerea din afirmaţie este că rămâne interdicţia de a ucide, este dificil să construieşti un punct de vedere strict al discontinuităţii. La fel este greu să vezi aceasta doar ca o adâncire a interdicţiei de a ucide: este mai mult o avansare, o extensie a acesteia, pentru că nici o expunere corectă a poruncii a şasea nu poate ajunge în egală măsură la o interdicţie a urii. Este implicată o anume avansare: posibil extensie, dar cel mai probabil adăugare. 2. A doua antiteză (vv.27-28) pleacă de la interdicţia adulterului la interdicţia poftei. Situaţia de aici este în mod virtual paralelă cu cea din cazul precedent. Într-un sens este o avansare. 3. A treia antiteză (vv.31-32) este puţin diferită. În atenţie este Deuteronom 24, permisiunea lui Moise pentru divorţ. Dar Isus nici nu adânceşte nici nu extinde această învăţătură, şi nici nu-i dă ‚o interpretare corectă’. Din moment ce intenţia instrucţiunii lui Moise a fost să restricţioneze divorţul, aceasta ar putea fi văzut ca o altă avansare: Isus o restricţionează şi mai mult. Instrucţiunea lui Moise implică o permisiune de divorţ, iar Isus revocă clar această permisiune. Ceea ce Moise permite în mod clar, Isus interzice în mod expres. Aparent aceasta este o abrogare. 4. În a patra antiteză (vv.33-34) Isus pleacă de la prohibiţia sperjurului (Lev.19:12) la o prohibiţie a jurământului. Oricare ar fi aici semnificaţia hiperbolei, Isus interzice în mod expres ceea ce vechea lege permitea. Nu este aceasta o abrogare? Şi chiar dacă abrogarea este doar una formală, tot rămâne faptul că porunca Lui nu este doar o interpretare a Legii vechi. Poruncile lui Moise care reglementau juruinţele au avut intenţia să asigure onestitatea, şi aceasta este ceea ce realizează Isus. Dar prin asta El scoate din uz vechea lege. 5. În a cincea antiteză (vv.38-39) Isus pleacă de la lex talionis (legea talionului) la non-rezistenţă. Urmându-l pe Martin Luther, în general comentatorii văd în spatele acesteia un abuz al acestei lex de a apela la răzbunare personală, când de fapt intenţia ei este o procedură legală/judicială. Dar aceasta distruge paralela: Isus nu doar direcţionează răzbunarea noastră spre canale potrivite, El cheamă la ‚o disponibilitate de a suferi pierderi personale ca o caracteristică a virtuţii creştine."1 În exemplul care urmează (vv.39-42) avem din nou implicată o hiperbolă, dar definiţiile precise nu sunt aici necesare. Ceea ce este important este faptul că deşi Isus nu anulează această lex, El o restricţionează foarte sever. 6. În antiteza finală (vv.43-44) Isus pleacă de la iubirea aproapelui (Lev.19:18) la iubirea vrăjmaşului. Oricum ar înţelege cineva expresia „ură”, rămâne faptul că „iubirea vrăjmaşului” nu este un principiu evident în oricare expunere a lui Moise (în mod particular în lumina lui Deut. 23:3-6, etc.). Aceasta este în mod clar mai mult decât o simplă articulare a poruncii din Levitic 19:18. Este o avansare. Isus extinde cerinţa legii. 3. Concluzii Explicaţia obişnuită că Isus doar corectează punctele greşite de vedere asupra sensului originar al Legii nu se potriveşte cu dovezile găsite în text. Cu siguranţă aceasta este implicată în unele cazuri, dar în nici unul din ele această explicaţie nu este suficientă în ea însăşi. Mai degrabă, se pare că Isus 1) pretinde autoritate superioară celei lui Moise – aceasta păstrează tiparul mateian al „transcendenţei escatologice” observat anterior, împreună cu „ego-ul cristologic” găsit în însăşi antitezele („Dar Eu vă spun”). 2) El nu doar pretinde această autoritate ci o şi exercită purtând Legea lui Moise în orice direcţie i se pare Lui potrivită. În unele cazuri El lasă porunca intactă (#1 & 2). În unele cazuri El extinde învăţătura poruncii la sensul originar sau o avansează într-un alt mod (#1, 2, 3?, 6). Dar în unele cazuri El pare că anulează legislaţia originară (#3, 4) sau cel puţin o restricţionează (#5). Se pare că sunt atât elemente de continuitate cât şi de discontinuitate. În aceste cazuri, pentru aceasta nu poate fi o altă simplă explicaţie decât aceea că Isus a pretins şi a exercitat un prerogativ care în mod unic îi aparţine Lui. El este mai mare decât Moise mai mare decât Legea însăşi. III. Misiunea mesianică-- Matei 5:17 Matei îl prezintă pe Isus ca noul Moise, cu toate acestea mai mare şi cu autoritate superioară, iar atunci când Isus tratează Legea, El nu ezită să apară în felul acesta. Vom vedea ce implică acest lucru pentru Matei 5:17. A. Exegeză 1. O negare: "nu să stric/desfiinţez" Când Isus spune „Am venit” El face referinţă la Misiunea Sa mesianică. Aceasta se potriveşte bine cu Cristologia mateiană şi urmează în mod natural naraţiunii prunciei, vocii din cer la botezul Său, etc. fraza „Legea şi profeţii” se referă la Scriptură (VT) ca întreg. Verbele „a desfiinţa/distruge” şi „ a împlini” (katalusai, plerosai) sunt infinitive de intenţie, sau scop. Isus se adresează şi clarifică scopul misiunii Sale în relaţie cu Scripturile. Definiţia lui „a strica” oferită de lexicoane sunt aproape fără sfârşit, iar pentru această referinţă (5:17) definiţiile oferite în general de lexicografi şi comentatori deopotrivă sunt „abroga”, „aboli” sau „anula”. „Desfiinţa” stă în contrast cu „împlini”, şi chiar dacă contrastul nu este absolut (cf. 10:34) sensul puternic al scopului este evident. Mai mult, paralela din v. 18 vorbeşte de părţi ale Legii care trec (parelthe) şi la fel reflectă idea împlinirii unui scop intenţionat: Legea nu „va cădea la pământ”. Kataluo (a strica/desfiinţa) este folosit de cinci ori în Matei (5:17 (de două ori); 24:2; 26:61; 27:40) şi întotdeauna de Isus (ori când sunt citate cuvintele Lui). Celelalte referinţe (din afara cap. 5) se referă la „distrugerea” Templului, şi acest uzaj ilustrază bine înţelesul de aici. El nu a venit să „pună la pământ” sau să „dezasambleze” Legea în sensul distrugerii a ceea ce era ea ca intenţie. El nu a venit să facă ca ea să eşueze în scopul pentru care fusese proiectată. El nu o va invalida. Liddell şi Scott oferă câteva definiţii care s-ar putea potrivi: anula, dizolva, doborî, făcută inutilă. Probabil "răsturna" se potriveşte cel mai bine. Isus neagă că El a venit cu scopul de a tăia Legea. El nu va invalida Sripturile pe care le-a dat Dumnezeu, El le va permite să rămână şi scopul lor va continua să fie servit. O implicaţie Există o presupunere în cuvintele lui Isus care are implicaţii semnificative su privire la Persoana şi autoritatea Sa. „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc” ar fi o rostire fără sens dacă ar veni de la oricine altcineva, dar din partea lui Isus negarea presupune posibilitatea de a o putea face. Cuvintele Lui sunt încărcate cu implicaţiile autorităţii pe care El o avea ca Mesia. Aceasta se potriveşte foarte bine cu temele mai mari din Cristologia mateiană subliniate mai devreme. Este direct legată şi de afirmaţia lui Isus din Matei 12:8: „Fiul omului este Domn al Sabatului”. Aceasta este o oportunitate pentru Matei de a accentua că Isus este „mai mare decât Moise”, şi se găseşte într-un punct crucial. În ce mod precis Isus este mai mare decât Moise? Cum este evidenţiată această autoritate? A fost deja arătat în v. 21-48 că El ia Legea lui Moise în orice direcţie consideră El potrivit. Care este factorul de coeziune în toate aceste diverse direcţii? Cum poate fi explicat şi identificat tratamentul pe care El îl aplică Legii? Răspunsul la aceste întrebări se găseşte în următorul infinitiv, plerosai („împlini”), cuvântul cheie pentru întreaga discuţie. 2. O afirmaţie: "Ci să împlinesc" pleroo ("împlini") in uzanţa mateiană Cu tot accentul pe care Matei îl dă acestui cuvânt, răspunsul definiţiei devine mult simplificat. De o semnificaţie specifică sunt "citatetele împlinirii"2 în care „împlinirea” este a scopurilor lui Dumnezeu în istoria răscumpărării. În acestea Matei urmăreşte o naraţiune a câtorva momente din viaţa lui Isus, citează un pasaj anume din Vechiul Testament, şi declară că a fost „împlinit”. Fiecare din aceste „formule” anunţă clar că planurile lui Dumnezeu şi-au atins culmea în Isus. Sensul „împlinirii” este unul istorico-răscumpărător larg. Adesea sensul de „previziune/verificare” este cel proeminent (ex 21:4,5). Dar adesea conexiunea este mult mai subtilă (2:15, 17-18). „Felul tipologiei variază considerabil, cu toate acestea percepţia constantă este că VT a fost pentru Cristos calea pregătitoare, care L-a anitcipat, a arătat spre El, a condus la El."3 Din punctul de vedere al multor interpreţi, înţelegerea sensului „împlinirii” de către Matei este foarte elaborată. Câteodată pare a fi stânjenitor de ciudată. Cine s-ar fi aşteptat că chemarea pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui Israel să iasă din Egipt, a fost prefigurarea reîntoarcerii lui Isus din Egipt (Hos.11:1; Mat.2:15)? Dar aceasta este perspectiva lui Matei: el priveşte din când în când la istoria lui Israel şi într-un fel, o vede toată ca pe o tipologie prospectivă a lui Isus. Convingerea lui este că în Isus „converge toată diversitatea bogată a relaţiilor lui Dumnezeu cu poporul Său în cuvânt şi faptă. Aceasta este pentru Matei semnificaţia ‚împlinirii’."4 Aşa că a spune că Isus este noul Moise, cel mai mare fiu al lui David, etc., sau a spune că El deţine autoritatea supremă, este pe deplin adevărat – dar nu este suficient. El este mai mult. El este măsura deplină, scopul şi îndeplinirea scopului divin. Pe scurt, El este „împlinirea” istoriei răscumpărării. Acesta este perspectiva precisă care străbate Evanghelia lui Matei. Este pe deplin argumenatabil că toată motivaţia teologică pe care a avut-o Matei în scrierea Evangheliei poate fi însumată în acest unic cuvânt „împlinit” (pleroo, de 17 ori în Matei; teleo, de 3 ori). Pentru Matei Isus este împlinirea tuturor aşteptărilor cu privire la Fiul lui David şi Avraam, şi El este Acela care „împlineşte pe deplin” toate promisiunile făcute în istoria lui Israel. Isus este Împlinitorul, răspunsul şi scopul tuturor. În acest context ar fi surprinzător dacă capitolul 5 din Evanghelia după Matei ar fi diferit. Într-adevăr el nu este. Textul Predicii lui Isus, propoziţia de bază pe care El începe să o expună, este în mod precis acesta: El a venit „să împlinească”. Din uzanţa generală mateiană a cuvântului „împlinire” (pleroo), se pare că pretenţia lui Isus are intenţia de a fi înţeleasă într-un sens escatologic. Curios, singura paralelă a acestei afirmaţii găsită în Evanghelii este Luca 16:16-17, care arată clar în această direcţie. Din nou, Însuşi Isus specifică că Legea a avut o funcţiune profetică/de viitor. Ea îl anticipează pe El Cel care îi împlineşte aşteptările. Procedând astfel, Legea nu „cade” (pipto). Paralela se menţine chiar şi în detalii. Cristos a condus în final la realizarea escatologică „deplină” a Legii. Consideraţii Contextuale Indicatorii contextuali din Matei 5 merg alături aceloraşi linii. În primul rând, aşa cum s-a evidenţiat anterior, „a împlini” stă în contrast (alla) cu „a strica”, care are sensul invalidării sau distrugerii a ceea pentru care ceva a fost intenţionat. Legea nu va cade la pământ. Astfel, în acest context „a împlini” ar trebui să poarte semnificaţia escatologică corespunzătoare „aducerii la îndeplinire a scopului intenţionat şi ultim”, ceea ce este exact semnificaţia găsită pretutindeni în Matei. Versetul 18 ne mai furnizează încă trei indicatori care arată în aceeaşi direcţie. În primul rând, implicaţia lui „a trece” (parelthe) este aceea a eşecului de a atinge scopul intenţionat, „a cade la pământ” neîmplinit. Aici avem din nou un sens escatologic. Acelaşi lucru este de asemenea implicat în genetai, tradus „împlinit” în KJV şi „realizat” în NASB şi NIV. Ideea este simplu de „a avea loc” sau „a se întâmpla”. Isus vorbeşte în termenii atingerii scopurilor escatologice/’profetice’ ale Legii (cf. Luca 16:16). Cele două clauze „cât timp” (heos), sunt un indiciu al împlinirii escatologice. Versetul 20 arată de asemenea în direcţia împlinirii escatologice. Mai târziu vom da atenţie câtorva detalii, dar aici poate fi observat că „dreptatea (neprihănirea)” despre care vorbeşte Cristos şi pe care o cere El, este prezentată ca fiind adevărata experienţă a celor din Împărăţia Sa (cf. versetele 6 şi 10). Totuşi se presupune că această „dreptate” este chiar dreptatea aşteptată de profeţi, în mod particular de Isaia. Într-un sens escatologic aici este din nou indicată „împlinirea”. Punctul de referinţă a lui Isus În cele din urmă, ar trebui observat că modul în care Isus expune această propoziţie în vs. 21-48 împreună cu menţiunea specifică a aspectelor de ‚poruncă’ ale Legii din v. 19, presupune că este destul de clar că se are în vedere învăţătura Sa. Asta este în armonie cu accentul mateian în ceea ce „spune” Isus. 5 Funcţia parenetică a Legii şi profeţilor anticipa o „împlinire” pe care Isus pretinde că o dă aici în principiile pe care le expune. Vechiul punct de vedere reformat că „împlinirea” aflată în vedere este ascultarea activă a lui Isus faţă de stipulaţiile mozaice a ieşit din vogă în cea mai mare parte, şi pe drept. Strikland continuă o interpretare dispensaţionalistă când reduce semnificaţia „împlinirii” doar la împlinirea profeţiilor (în sensul de predicţie/verificare), 6 dar aceasta eşuează în a lua în consideraţie atât contextul imediat (care este Legea/Învăţătura lui Cristos) şi semnificaţia mai largă a lui pleroo („împlini”) analizată mai sus. Pasajul însuşi (până la sfârşitul Predicii) se concentrează pe acţiunile lui Isus nu doar pe apariţia ceea ce a fost prezis, ci pe învăţătura etică a lui Isus. Învăţătura lui Isus nu doar clarifică codul original. Este mai mult climacteric, este o transcendenţă escatologică. Învăţătura lui Isus aduce la îndeplinire ceea ce în ultimul rând intenţiona Legea lui Moise. Exprimă pe deplin şi în mod ideal „neprihănirea” anticipată la Sinai şi în profeţi. Legea veche nu a fost „deplină” în ea însăşi, ea privea înainte. Ea anticipa o „împlinire” care a venit la realizarea perfectă în învăţătura lui Cristos. Deşi ajunge la concluzii finale diferite decât cele oferite aici, Brevard Childs afirmă acelaşi punct: Adâncimea neînţelegerii [între Isus şi farisei] este subestimată atunci când comentatorii sugerează că Isus s-a opus doar tradiţiei fariseice a Legii, dar a lăsat intactă Legea lui Moise. Controversa nu este descrisă adecvat nici când se pretinde că Isus a vrut să se dispenseze de legea ceremonială a VT în timp ce i-a reţinut imperativele etice. Mai degrabă, problema atacată este pretenţia lui Isus de a fi noul interpret al voii aşa cum era revelată în Lege.7 B. Concluzie De aceea, în final atenţia se modifică puţin. „nu relaţia lui Isus cu Legea este chestionată ci mai degrabă relaţia ei cu El!” 8 Cum este afectată Legea lui Moise, acum că a venit Împlinitorul/Împlinirea ei? Răspuns: Isus a adus ceea ce anticipa Legea lui Moise, iar separat de interpretarea pe care El i-o dă, ea nu mai are aplicabilitate. Doar în El ea îşi găseşte deplina semnificaţie şi valabilitate continuă. În Cristos Legea şi-a atins acum scopul. Această înţelegere are câteva avantaje, printre care sunt următoarele: 1) nu cere un alt sens pentru „a împlini” decât cel găsit în mod consistent în Matei 2) păstrează contrastul cu „a distruge” 3) se potriveşte foarte bine cu contextul Cristologic mai larg din Matei 4) oferă o explicaţie specifică pentru motivul mateian „mai mare decât Moise” 5) acordă atenţie sporită accentului lui Matei pe istoria răscumpărării. Isus inaugurează o nouă era care afectează chiar şi Legea lui Moise – şi, de fapt, a fost anticipată de ea 6) pune la dispoziţie o explicaţie simplă pentru modul în care Isus mânuieşte Legea lui Moise în 5:21-48. 7) permite „avansul” care este atât inerent în cuvântul „împlini” şi expoziţia lui 5:21-48. 8) explică accentul frecvent pe învăţătura lui Isus peste tot în Evanghelia după Matei (eg., 7:24, 26). 9) păstrează continuitatea cu Moise care este implicată în fraza „nu să distrug ci să împlinesc”, nu este doar teologia „înlocuirii”. De asemenea permite o ‚întorsătură’ dramatică care este evidentă câteodată în 5:21-48, adesea la Pavel, şi care este cerută de ‚noutatea’ acestui veac." C. Obiecţii În general, înţelegerea obişnuită a fost aceea că „împlinirea” Legii de către Isus a fost o anumită clarificare de către El a sensului adevărat al acesteia. Dar orice noţiune de simplă reafirmare a Legii lui Moise ignoră contotaţiile istoriei răscumpărării din Matei a termenului „împlini” şi face ca 5:17 să nu se potrivească în Cristologia din Matei a lui „mai mare decât Moise”, lăsând neexplicat întregul motiv. Reduce „împlinirea” la o simplă continuitate. Dacă este susţinut (aşa cum se întâmplă la interpreţii reformaţi) că legile ceremoniale nu sunt „abrogate” ci mai degrabă „preluate” în lucrarea mai mare a lui Cristos pe care ele o anticipau, atunci este necesar să fie cerută o explicaţie diferită pentru ceea ce-a mai rămas din Legea lui Moise. Aceasta este în mod precis poziţia susţinută aici: că întreaga Lege a avut un sens de anticipare cu privire la asta, o anticipare care s-a epuizat şi realizat în Isus Cristos. Având paralelele între veacurile istoriei răscumpărării, întrebarea nu este atât de mult aceea a continuităţii/discontiuităţii ci a tipului/antitipului. Tipul face loc antitipului care îl transcende într-o anumită manieră. La fel este şi cu Legea. Isus spune că nu doar ceremonialul este „împlinit” în El, ci fiecare iotă sau frântură de slovă – înghiţit într-o realizare deplină şi finală. Toată Legea a fost preluată în Cristos, şi El i-a dat adevărata semnificaţie. El este Cel care explică care este această semnificaţie (prin învăţătura Sa personală şi prin scriitorii inspiraţi ai NT, cf. Ioan 16:12-13); semnificaţia nu este stabilită printr-o hermeneutică prestabilită. Tot aşa, El determină ce detalii rămân şi în ce sens. Legea lui Dumnezeu vine în Biserică prin mâinile lui Cristos, Domnul Legii. Există continuitate cu Moise, dar Moise nu mai este centrul atenţiei şi nici curtea finală de apel: această prerogativă aparţine Unuia mai mare decât Moise. Învăţătura lui Isus este cea care formează standardul ultim al dreptăţii şi Cel care cu autoritate supremă pronunţă care este voia lui Dumnezeu. El clarifică acea dreptate pe care Legea lui Moise o arăta doar ca umbră (cf. Col. 2:17). IV. Legea lui Cristos întărită - Matei 5:18-20 A. Exegeză Pentru Matei are o semnificaţie escatologică ceea ce are de spus Isus. Moise a ieşit afară şi a făcut loc Acestui Unul a cărui învăţătură formează standardul ultim de dreptate şi Care pronunţă cu autoritate ultimă care este voia lui Dumnezeu. El clarifică acea dreptate pe care Legea lui Moise doar o umbrea (cf. Col. 2:17). În versetul 18 Isus afirmă că pretenţia Lui se extinde asupra fiecărui detaliu al Legii – orice „iotă şi frântură din slovă”. În versetul 19 Isus duce gândul un pas mai departe (oun): dacă trebuie să rămână împlinirea Legii, o implicaţie este aceea că ea trebuie păzită şi învăţată cu credincioşie (poiese kai didaxe) – şi asta în fiecare detaliu al ei. Fiecare din „cele mai mici porunci” trebuie păzite cu grijă. Interpretarea versetului se deschide cu fraza „cele mai mici porunci”. La ce anume se referă aceasta? Avem la dispoziţie câteva opţiuni. Prima, expresia poate fi luată foarte literal să însemne că în acest veac Biserica trebuie să continue să păzească fiecare detaliu al Legii mozaice. Dar dat fiind învăţătura cuprinsă în Cartea Evrei, puţini creştini ar vrea să meargă atât de departe. În al doilea rând, expresia ar putea fi luată să însemne că Legea morală în general şi/sau decalogul în particular ar trebui să continue a fi păzită de-a lungul acestui veac. Aceasta este poziţia Reformată standard. Dar ar fi dificil să înţelegi „aceste cele mai mici porunci” ca o referinţă la acest aspect de „mai mare greutate” al Legii! Mai mult, aceasta introduce o diviziune literară a Legii care este străină pasajului: ceea ce se are în vedere este fiecare „iotă şi frântură de slovă” – nu doar cele 10 cuvinte. Ceea ce Isus ia ca exemplu/aplicaţie (v. 21-48) nu se potriveşte categoriei definite atât de bine. Ceea ce are de spus Isus este cu referinţă la fiecare ultim (hen / mia) detaliu (iota e keraia) al Legii. Robert Banks sugerează că expresia „aceste cele mai mici porunci” este o referinţă anticipatoare nu la Legea lui Moise ci la "Nova Lex" a lui Isus care a înlocuit Legea lui Moise şi care a urmat în v. 21-48. 9 Acest punct de vedere are câteva lucruri de spus în favoarea ei, cea că greutatea dată învăţăturii lui Isus ca fiind împlinirea culminantă a lui Moise şi sublinierea „Dar Eu vă spun” repetată pretutindeni în pasaj. Dar din punct de vedere exegetic pare forţat. Îi cere cititorului să cunoască mai dinainte ce se găseşte în v. 21-48. Mai mult, „Legea” din versetele 17-18 (chiar şi în perspectiva lui Bank) se referă la Legea lui Moise şi ar fi o schimbare surprinzătoare pentru ca „cele mai mici din aceste porunci”, afirmate în aceeaşi răsuflare, să fie ceva diferit. Cu toate acestea Banks, nu este departe de ţintă. Isus tocmai a subliniat că El este Împlinitorul Legii. El de asemenea subliniază că fiecare detaliu (iota şi keraia) a lui Moise trebuie să continue să fie păzit – o frază care are extensie puternică. Atunci întrebarea ar trebui să fie, în ce sens poate fi urmat fiecare detaliu al lui Moise? Răspuns: aşa cum este „împlinit” în Isus. Mai devreme a fost arătat că nu există o „unealtă” hermeneutică cu care interpretul poate selecta „noua” interpretare pe care Isus i-o dă lui Moise în vv. 21-48. Este suficient să spunem simplu că acesta este modul în care Domnul Legii o mânuieşte. Nu există un alt factor de coeziune în direcţiile diverse pe care o ia Legea. Cu siguranţă este Legea lui Moise. Dar este Legea lui Moise aşa cum a fost dată Bisericii de mâinile lui Cristos. De aceea El accentuează la sfârşit că „aceste cuvinte ale Mele” formează baza judecăţii (7:24-27). De aceea „fărădeLegea” (anomia) este definită prin neascultare faţă de cuvintele Sale (7:23-24). El nu pretinde că îl „ştampilează” pe Moise, şi nici expoziţia Lui (vv. 21-48) nu este doar similitudinea expoziţiei lui Moise. Mai degrabă este aseamănarea cu Unul „mai mare decât Moise” atribuind vechii legi noua şi escatologica ei semnificaţie. Aceasta este ceea ce El pretinde în versetul 17, aceasta este ceea ce El face în versetele 21-48. Aceasta este ceea ce El cere în versetul 19. Legea lui Moise nu este în mod simplu înlocuită, ea este împlinită. Dar în proces, Moise ia „locul din spate” al antitipului său. În mod virtual toţi interpreţii creştinii sunt de acord că aspectele ceremoniale ale Legii lui Moise sunt „date la o parte” prin faptul că ele găsesc o nouă semnificaţie (împlinire) în lucrarea lui Cristos. Ajungând la această „împlinire”, ele sunt purtate în noua şi finala realizare pe care ele o anticipase. Aceasta este ceea ce în mod precis este susţinut aici cu referinţă la „fiecare detaliu” al Legii, nu doar un singur aspect. Interpreţii vorbesc adesea (în atât de multe cuvinte) de împlinirea Legii ceremoniale, anularea/abrogarea Legii civile, şi continuitatea Legii morale. Dacă toată Legea poate fi privită ca fiind purtată în Cristos şi fiindu-i dată de către El o interpretare nouă şi autoritară, toate acestea sunt complet inutile. Aceasta fiind situaţia, „fiecare detaliu” al Legii (lui Moise!) poate fi ţinut de către un credincios nou testamental în precis aceeaşi manieră, adică, în modul în care a venit ea la el prin mâinile lui Cristos. În unele detalii ale Legii „împlinirea” va necesita extensie sau chiar adăugire (vv.21-22, 27-28). În unele detalii împlinirea va implica restricţie (vv.38-39) sau chiar abrogare (vv.31-32, 33-34). Sau unele detalii pot fi văzute acum ca servind doar ca ilustraţii a ceva mai măreţ (eg., jertfele, Sabatul). Dar indiferent: conducerea este preluată de Domnul Legii, şi El îi dă Legii semnificaţia ei escatologică. El este cel care determină ce detalii rămân şi în ce formă, şi doar în această formă Legea rămâne validă în acest veac Mesianic. Pentru credinciosul nou testamental, fiecare ultim detaliu al lui Moise este „făcut şi învăţat” în păzirea (ţinerea) împlinirii lui. În dezbaterile hermeneutice adesea se pune întrebarea dacă este corect să presupui că toate legile lui Moise rămân, atîta timp cât ele nu sunt în mod specific abolite, sau este corect să presupui că toate sunt abolite, atâta timp cât ele nu sunt în mod specific afirmate. Într-un sens întrebarea este irelevantă, pentru că întreg Vechiul Legământ a fost abolit (2 Cor. 3) şi nu doar anumite categorii ale Legii lui. Într-un alt sens întrebarea este greşită, pentru că pretenţia de aici a lui Cristos este că tot Moise trebuie să fie învăţat şi păzit în mod continuu – doar în forma pe care i-a dat-o El. Toată Legea rămâne, dar ea trebuie păzită aşa cum a fost interpretată de Isus. B. Antinomianism? Este acesta „antinomianism”? Pentru mulţi, respingerea lui Moise ca autoritate finală a fost considerată exact în acest fel. Cu toate acestea aşa cum Calvin a punctat în mod corect, „Omul care omite ceea ce sunt umbre, dar reţine efectele lor, nu calcă ceremoniile.” 10 Aceasta este ceea ce s-apropus aici, dar nu doar la aspectele ceremoniale, ci consistent la fiecare detaliu al Legii. „Aceste porunci” nu reflectă un sub-standard, o dreptate mult mai uşor de atins. Dimpotrivă, Legea care este împlinită acum în Cristos condensează cea mai înaltă dreptate, una care o depăşeşte chiar şi pe cea a „cărturarilor şi fariseilor” (v. 20). Aceşti oameni care reprezentau în vremea lor esenţa sfinţeniei, aveau în cel mai bun caz o dreptate care era inferioară celei descoperite de interpretarea autoritară a Legii făcută de Cristos. Cu adevărat aceasta este dreptatea lui Dumnezeu (v. 48). Scriitorii reformaţi sunt adesea forţaţi de hermeneutica lor să afirme ceea ce de altfel pare de negândit. Nu este neobişnuit să-i citeşti spunând că Isus „nu a dat un cod moral condensat şi definitiv” şi „nici un nou standard”, ci El doar a dat „o expoziţie clară afirmaţilor vechi”. Dar aceasta nu prinde esenţialul lui Isus. Nicăieri nu există vreo implicaţie că Isus a venit doar ca să „clarifice” sau să explice mai deplin Legea lui Moise. El nu a făcut nimic de genul acesta. El a venit să „împlinească” Legea, să-i dea „umplerea” finală. Învăţătura Sa este o „umplere deplină” avansată necesară care îl aştepta pe El pentru acest scop precis. În Isus este cu adevărat găsit un „cod defenitiv al moralităţii” deplin şi complet. Fără El Legea veche nu mai are nici un fel de relevanţă, şi „umplerea” pe care a dat-o El reflectă şi cere un grad de dreptate pe care Legea lui Moise doar îl anticipa. Astfel standardul nu a fost micşorat; a fost înălţat. Dragostea pentru aproape cerută sub Moise păleşte în comparaţie cu dragostea pentru duşman cerută de Domnul Isus! Acele legi vechi care interziceau crima sunt esenţiale, dar Legea lui Cristos adaugă la acestea interzicerea urii. Vechea Lege interzicea adulterul, Legea împlinită adaugă la aceasta prohibiţia poftei şi cere ca cei care le încalcă pe oricare din ele să fie „aruncaţi în gheenă” (v. 30). Erau reglementate jurămintele de vechea Lege? Legea împlinită le interzice şi cere onestitate totală şi absolută. Erau mijloace legale de exercitare a răzbunării sub vechea Lege? Legea împlinită sub grija providenţială a lui Dumnezeu cere răbdare. Şi tot astfel merg mai departe lucrurile: dreptatea vechii legi este adusă în Isus la împlinirea ei culminantă. Conform acestui lucru, Biserica nu este obligată în nici un fel să urmeze Legea veche în forma ei veche. Ei i se cere să urmeze Legea doar aşa cum vine la ea prin grila lui Isus Cristos, Domnul şi Împlinitorul Legii. Nu este permis niciunui sistem hermeneutic să dicteze în avans ce parte a lui Moise rămâne şi ce parte nu – ce părţi sunt „morale” şi care nu sunt. Doar Cristos singur are dreptul să facă aceste determinări. V. Rezumat şi Concluzie Matei lucrează pentru a-l prezenta pe Cristos ca fiind mai mare decât Moise. De asemenea el lucrează să arate transcendenţa escatologică răscumpărător-istorică pe care El a adus-o; acesta este un veac al avansului. Mai departe el lucrează pentru a sublinia autoritatea supremă pe care o prezintă Cristos. Ar fi foarte surprinzător dacă în mijlocul la toate acestea Isus doar ar reafirma Legea lui Moise. Tranziţia generală „plată” cerută de hermeneutica reformată nu se potriveşte schemei lucrurilor din Matei. Ceea ce prezintă Matei – ceea ce prezintă Isus – nu este o reratificare a Legii vechiului legământ, ci o lege împlinită pentru o nouă eră şi un popor al noului legământ. Pretutindeni accentul este luat de pe Moise şi plasat pe Cristos. Legea interpretată de El este cea care rămâne obligatorie. 1. Greg L. Bahnsen, Theonomy in Christian Ethics (Nutley, NJ: The Craig Press, 1979), 118. 2. 1:22; 2:15, 17, 23; 4:14; 8:17; 12:17; 13:35; 21:4; 27:9. De asemenea 26:54 and 56, care sunt virtual identice. 3. D. A. Carson, Matthew in The Expositor's Bible Commentary, vol. 8, ed. Frank E. Gaebelein (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1984), 28. 4. R. T. France, The Gospel According to Matthew in TNTC (1985; reprint, Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 1990), 41. 5. Cf. afirmaţiile repetate frecvent "Isus a spus"; 55 "Eu vă spun", semnificativ mai mult decât orice scriitor al Evangheliilor; „cuvintele mele”; discursurile etc. 6. Wayne G. Strickland, "The Inauguration of the Law of Christ With the Gospel" in The Law, The Gospel, and The Modern Christian (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1991) 258. 7. Brevard S. Childs, The New Testament as Canon: An Introduction (Philadelphia: Fortress Press, 1985, 71-72; subliniere adăugată. 8. Robert Banks, "Matthew's Understanding of the Law: Authenticity and Interpretation in Matthew 5:17-20," JBL 93 (1974): 242. 9. Jesus and the Law in the Synoptic Tradition (Cambridge: Cambridge University Press, 1975) 233. "Matthew's Understanding of the Law," 239. 10. John Calvin; cited in Bahnsen, Theonomy in Christian Ethics, 49

Ce este Teologia Noului Legământ Teologia Noului Legământ (TNL) este o înţelegere biblică a desfăşurării planului de mântuire a lui Dumnezeu. Punctul central al acestei abordări este lucrarea şi persoana Domnului Isus Cristos cu accent pe ceea ce Dumnezeu a realizat şi împlinit pentru cei aleşi. Aşa cum este evidenţiat în Efes. 1:7-10, Domnul Isus este marea temă atât a Noului cât şi a Vechiului Testament care unifică întreaga Biblie: „Pavel, apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu, către sfinţii care sunt în Efes şi credincioşii în Hristos Isus: Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos. Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui. În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său, pe care l-a răspândit din belşug peste noi, prin orice fel de înţelepciune şi de pricepere; căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri, şi cele de pe pământ.“ Prima premiză a TNL este că Noul Legământ mediat de Cristos este un legământ NOU, care înlocuieşte complet Vechiul Legământ: „Dar acum Hristos a căpătat o slujbă cu atât mai înaltă cu cât legământul al cărui mijlocitor este El, e mai bun, căci este aşezat pe făgăduinţe mai bune. În adevăr, dacă legământul dintâi ar fi fost fără cusur, n-ar mai fi fost vorba să fie înlocuit cu un al doilea. Căci ca o mustrare a zis Dumnezeu lui Israel: „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou; nu ca legământul, pe care l-am făcut cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână, ca să-i scot din ţara Egiptului. Pentru că n-au rămas în legământul Meu, şi nici Mie nu Mi-a păsat de ei, zice Domnul. Dar iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu. Şi nu vor mai învăţa fiecare pe vecinul sau pe fratele său, zicând: „Cunoaşte pe Domnul!” Căci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare dintre ei. Pentru că le voi ierta nelegiuirile, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor”. Prin faptul că zice: „Un nou legământ”, a mărturisit că cel dintâi este vechi; iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de pieire.“ (Evrei 8:6-13). Vechiul Legământ a fost un legământ pe care Dumnezeu l-a stabilit doar cu vechea naţiunea a lui Israel. Termenii acestui legământ sunt Cele Zece Porunci sau Tablele Legii: „Domnul a zis lui Moise: „Scrie-ţi cuvintele acestea, căci pe temeiul acestor cuvinte închei legământ cu tine şi cu Israel!” Moise a stat acolo cu Domnul patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. N-a mâncat deloc pâine, şi n-a băut deloc apă. Şi Domnul a scris pe table cuvintele legământului, cele zece porunci.“ (Exodul 34:27-28) „Moise a chemat pe tot Israelul, şi i-a zis: „Ascultă, Israele, legile şi poruncile pe care vi le spun astăzi în auzul vostru. Învăţaţi-le, şi împliniţi-le cu scumpătate. Domnul, Dumnezeul nostru, a încheiat cu noi un legământ la Horeb. Nu cu părinţii noştri a încheiat Domnul legământul acesta, ci cu noi, care suntem toţi vii astăzi aici.“ (Deuteronomul 5:1-3). Astfel, Cele Zece Porunci au fost doar esenţa Vechiului (sau primului) Legământ şi NU esenţa a toată legea lui Dumnezeu din orice vreme. Ca esenţă a Vechiului Legământ, Cele Zece Porunci funcţionează ca reprezentant al acestuia. Vechiul Legământ a fost un legământ legal (contractual), condiţional făcut cu Israel, care impunea ascultare desăvârşită pentru a oferi binecuvântările promise: „Moise s-a suit la Dumnezeu. Si Domnul l-a chemat de pe munte, zicând: „Aşa să vorbeşti casei lui Iacov, şi să spui copiilor lui Israel: „Aţi văzut ce am făcut Egiptului, şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine. Acum, dacă veţi asculta glasul meu, şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel.”“ (Exodul 19:3-6). Vechiului Legământ a funcţionat în primul rând ca o slujbă aducătoare de moarte: „care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viaţa. Acum, dacă slujba aducătoare de moarte, scrisă şi săpată în pietre, era cu atâta slavă încât fiii lui Israel nu puteau să-şi pironească ochii asupra feţei lui Moise, din pricina strălucirii feţei lui, măcar că strălucirea aceasta era trecătoare, cum n-ar fi cu slavă mai degrabă slujba Duhului? Dacă slujba aducătoare de osândă, a fost slăvită, cu cât mai mult o întrece în slavă slujba aducătoare de neprihănire?“ (2 Corinteni 3:6-9). Vechiul Legământ a fost din punct de vedere istoric legat de o perioadă de timp şi a fost un Pedagog căruia israeliţii erau obligaţă să se supună pe deplin până când avea să apară sămânţa promisă lui Avram (Isus Cristos). „Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă. După ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta.“ (Galateni 3:24-25) Noul Legământ este un legământ nou şi mai bun. Isus Cristos este Mijlocitorul Noului Legământ, legământ care este aşezat pe promisiuni mai bune: „Dar acum Hristos a căpătat o slujbă cu atât mai înaltă cu cât legământul al cărui mijlocitor este El, e mai bun, căci este aşezat pe făgăduinţe mai bune.“ (Evrei 8:6) Noul Legământ este constituit doar din membri regeneraţi (născuţi din nou), din moment ce Cristos a murit doar pentru poporul Său (cei aleşi), oameni care primesc beneficiile complete ale lucrării Sale de reconciliere (Evr. 8:10-12; Evr. 7:25). Isus Cristos a păzit desăvârşit cerinţele Vechiului Legământ şi a dobândit pentru poporul Său toate binecuvântările: „Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea. Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: „Ava”, adică: „Tată!” Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor, prin Dumnezeu.“ (Galateni 4:4-7) „Căci toţi cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sunt sub blestem; pentru că este scris: „Blestemat este oricine nu stăruie în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă.” Şi că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este învederat, căci „cel neprihănit prin credinţă va trăi.” Însă Legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: „Cine va face aceste lucruri, va trăi prin ele”. Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, – fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn” – pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Hristos Isus, aşa ca, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit.“ (Galateni 3:10-14) Din moment ce Isus este Mijlocitorul Noului Legământ, El este noul Legislator şi Domn al Bisericii: „Dacă, dar, desăvârşirea ar fi fost cu putinţă prin preoţia Leviţilor, – căci sub preoţia aceasta a primit poporul Legea – ce nevoie mai era să se ridice un alt preot „după rânduiala lui Melhisedec”, şi nu după rânduiala lui Aaron? Pentru că, odată schimbată preoţia, trebuia numaidecât să aibă loc şi o schimbare a Legii.“ (Evrei 7:11-12) „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin proroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor, şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte,“ (Evrei 1:1-3) Astfel, toţi creştinii sunt sub autoritatea Noului Legământ care este guvernat de Scripturile Noului Testament: „Aşadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos.“ (Efeseni 2:19-20) Vechiul Legământ a fost împlinit pe deplin în Cristos şi îndepărtat. În perioada Noului Legământ Legea lui Dumnezeu este încă valabilă pentru credincioşi, dar standardele de dreptate ale lui Dumnezeu sunt conţinute de Legea lui Cristos, nu de Legea lui Moise. Problema nu este dacă credincioşii nou testamentali sunt sau nu sub lege, ci sub care lege se găsesc ei în această perioadă de timp: „Cu Iudeii, m-am făcut ca un Iudeu, ca să câştig pe Iudei; cu cei ce sunt sub Lege, m-am făcut ca şi când aş fi fost sub Lege (măcar că nu sunt sub Lege), ca să câştig pe cei ce sunt sub Lege; cu cei ce sunt fără Lege, m-am făcut ca şi cum aş fi fost fără lege (măcar că nu sunt fără o lege a lui Dumnezeu, ci sunt sub legea lui Hristos), ca să câştig pe cei fără lege.“ (1 Corinteni 9:20-21) „Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel Legea lui Hristos.“ (Galateni 6:2) Aşa cum s-a văzut anterior, TNL diferă de Teologia Legământului şi Dispensaţionalismul istoric. Cu privire la Teologia Legământului, punctul de vedere al TNL afirmă că „Legământul Faptelor” şi „Legământul Harului” nu pot fi găsite în Scriptură. Suntem de acord cu faptul că Dumnezeu a avut un scop plin de har atunci când l-a pus pe Israel sub lege şi legământ. Oricum, aceasta nu transformă Vechiul Legământ într-un legământ al harului. Scriptura indică că scopul Legii mozaice a fost să aducă celor care erau sub Vechiul Legământ o convingere profundă a păcatului: „Atunci pentru ce este Legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină „Sămânţa”, căreia îi fusese făcută făgăduinţa; şi a fost dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor.“ (Galateni 3:19) „Dar aducerea aminte a păcatelor este înnoită din an în an, tocmai prin aceste jertfe; căci este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele.“ (Evrei 10:3-4) TNL priveşte naţiunea Israel ca o imagine a poporului lui Dumnezeu dar nu a adevăratului popor al lui Dumnezeu: „În adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe, care se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie.“ (Evrei 10:1) „Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au fost sub nor, toţi au trecut prin mare, toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise; toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească, şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos. Totuşi cei mai mulţi dintre ei, n-au fost plăcuţi lui Dumnezeu, căci au pierit în pustie. Şi aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde, pentru ca să nu poftim după lucruri rele, cum au poftit ei.“ (1 Corinteni 10:1-6) „Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în Numele Domnului Isus Hristos, şi prin Duhul Dumnezeului nostru.“ (1 Corinteni 6:11) Astfel, naţiunea Israel este în principal un popor necredincios al lui Dumnezeu care este respins de Dumnezeu ca naţiune a legământului: „Pe când intra Isus în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, care-L ruga şi-I zicea: „Doamne, robul meu zace în casă slăbănog, şi se chinuieşte cumplit.” Isus i-a zis: „Am să vin şi să-l tămăduiesc.” „Doamne”, a răspuns sutaşul, „nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu; ci zi numai un cuvânt, şi robul meu va fi tămăduit. Căci şi eu sunt om sub stăpânire; am sub mine ostaşi, şi zic unuia: „Du-te!” şi se duce; altuia: „Vino!” şi vine; şi robului meu: „Fă cutare lucru!” şi-l face. Când a auzit Isus aceste vorbe, S-a mirat, şi a zis celor ce veneau după El: „Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare. Dar vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus, şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”“ (Matei 8:5-12) În timp ce rămăşiţa poporului Israel au fost credincioşi adevăraţi, credincioşii perioadei Noului Legământ sunt acum adevăratul popor al lui Dumnezeu, din moment ce Cristos i-a cumpărat pe toţi cei aflaţi în Noul Legământ: „Apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu. Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Căci este scris în Scriptură: „Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; şi cine se încrede în El, nu va fi dat de ruşine.” Cinstea aceasta este dar pentru voi care aţi crezut! Dar pentru cei necredincioşi, „piatra, pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului”; şi „o piatră de poticnire, şi o stâncă de cădere”. Ei se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul, şi la aceasta sunt rânduiţi. Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare.“ (1 Petru 2:4-10) În TNL Cele Zece Porunci NU sunt esenţa ‚Legii Morale’ ci sunt văzute ca un întreg care se aplică doar condiţiilor şi termenilor întregului Vechi Legământ făcut cu Israel. Astfel, creştinul nu mai este legat de aceste condiţii ale Vechiului Legământ. Legea lui Cristos este standardul obiectiv pentru credinciosul Noului Legământ. Esenţa Legii lui Dumnezeu nu sunt Cele Zece Porunci ci ea este găsită în cele două mari porunci de a-l Iubi pe Domnul din toată inima şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi: „„Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.” „Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Prorocii.”“ (Matei 22:36-40)

Cele patru semințe ale Avraam CAPITOLUL UNU Importanţa seminţei lui Avraam Avraam este unul din cei mai importanţi oameni din întreaga istorie, şi imediat după Mântuitorul nostru, el este unul dintre cei mai semnificativi indivizi din toată Scriptura. Aspectele următoare vor servi pentru a demonstra importanţa lui Avraam. 1. Avraam este singurul om care a fost numit vreodată „prietenul lui Dumnezeu” (Isa. 41:8; Iac. 2:23) de vreun scriitor al Scripturii. Prietenia lui Avraam cu Dumnezeu, sau „justificarea prin credinţă”, este folosită de Pavel pentru a dovedi singurul tipar al „mântuirii prin har prin credinţă” pentru toţi credincioşii din toate vremurile (Rom. 4). 2. Toată Scriptura de la Geneza 12 până la sfârşitul cărţii Apocalipsa este povestea lui Avraam şi a ‚seminţei’ sale aşa cum această sămânţă se relaţionează la restul umanităţii. 3. Nu mai sunt doi oameni (cu excepţia lui Adam) în toată Scriptura sau istoria care să fie legaţi unul de celălalt în ceea ce ţine de sămânţa lor aşa cum este Avraam şi Cristos. 4. orice binecuvântare a lui Dumnezeu experimentată de poporul Israel a fost datorată doar promisiunii lui Dumnezeu făcută lui Avraam. De fapt, ei au fost eliberaţi din Egipt şi transformaţi într-o naţiune la Sinai doar datorită relaţiei fizice cu Avraam. „… Strigătele acestea, pe care li le smulgea robia, s-au suit până la Dumnezeu. Dumnezeu a auzit gemetele lor, şi Şi-a adus aminte de legământul Său făcut cu Avraam, Isaac, şi Iacov. Dumnezeu a privit spre copiii lui Israel, şi a luat cunoştinţă de ei.“ (Exodul 2:23-25) 5. Cristos a venit în această lume „Astfel Îşi arată El îndurarea faţă de părinţii noştri, şi Îşi aduce aminte de legământul Lui cel sfânt, potrivit jurământului prin care Se jurase părintelui nostru Avraam,“ (Luca 1:72-73). 6. Apostolii au predicat Evanghelia ca fiind împlinirea legământului pe care Dumnezeu l-a făcut cu Avraam. „Voi sunteţi fiii prorocilor şi ai legământului, pe care l-a făcut Dumnezeu cu părinţii noştri, când a zis lui Avraam: „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta.” Dumnezeu, după ce a ridicat pe Robul Său Isus, L-a trimis mai întâi vouă, ca să vă binecuvânteze, întorcând pe fiecare din voi de la fărădelegile sale.”“ (Faptele apostolilor 3:25-26) 7. Este imposibil să începi să înţelegi cartea Galateni fără să prinzi însemnătatea lui Avraam şi relaţia lui cu credincioşii de dine zilele noastre. Toţi cei care sunt ‚ai credinţei’ sunt ‚copiii lui Avraam’ (Gal. 3:7) şi sunt ‚binecuvântaţi cu Avraam cel credincios’ (Gal. 3:9). Cristos a murit pe cruce pentru ca ‚binecuvântarea dată lui Avraam să vină peste neamuri’ (Gal. 3:14). 8. Avraam s-a bucurat de moştenirea lui Dumnezeu a justificării prin credinţă în promisiunea Evangheliei cu privire la Cristos (Gal. 3:6-9, 18), iar eu şi tu, care credem astăzi acelaşi mesaj al Evangheliei, ne bucurăm de aceeaşi moştenire a justificării pentru că prin credinţă noi suntem ‚adevărata sămânţă a lui Avraam’ şi adevăraţii ‚moştenitori potrivit cu promisiunea’ (Gal. 3:29). Repet afirmaţia mea iniţială. Alături de Cristos, Avraam este unul dintre cei mai semnificativi oameni din toată Scriptura. Nu mai sunt doi oameni legaţi unul de celălalt în ceea ce priveşte ‚sămânţa’ lor aşa cum sunt Avraam şi Cristos. Întreaga istorie a răscumpărării se învârte în jurul lui ‚Avraam şi a seminţei sale’. Nu este informaţie care să ne ajute mai mult să vedem mesajul unificator unic al răscumpărării prin Domnul nostru Isus Cristos atât în Scripturile VT cât şi ale NT pe cât este să cunoaştem ce anume exact a fost promis lui Avraam şi seminţei sale şi către care sămânţă aceste promisiuni au fost făcute. Aceasta este o diferenţă esenţială care desparte Dispensaţionalismul (D) şi Teologia Legământului (Teologia Legământului) la punctele lor de plecare de bază. Până în acest punct studiul nostru a fost uşor. Toţi vor fi de acord cu textele biblice şi cu concluzia majoră privitor la importanţa lui Avraam. Sunt multe întrebări care ar trebui ridicate şi discutate. Răspunsurile la următoarele întrebări nu sunt doar baza unei înţelegeri a lui Avraam şi a promisiunilor făcute seminţei sale, dar de asemenea ele formează fundamentul abordării întregii Scripturi. Perspectiva noastră asupra istoriei, profeţiei, viitorului evreilor, naturii bisericii, botezului, Împărăţiei lui Dumnezeu, relaţiei dintre Lege şi Evanghelie şi multe alte lucruri sunt afectate radical de modul în care răspundem acestor întrebări. Întrebări de bază cu privire la Avraam şi sămânţa lui 1. La cine anume în mod specific se referă Scriptura în pasajele diferite care vorbesc despre sămânţa lui Avraam? Este evident că toţi copiii naturali ai lui Avraam nu sunt ‚recunoscuţi’ ca fiind sămânţa sa aşa cum ea se aplică la Legământul lui Dumnezeu. a. Sămânţa lui Avraam îi desemnează întotdeauna pe aceeaşi oameni? b. Câte desemnări diferite poate avea? c. Cum putem şti siguri care desemnare specifică, sau la care oameni, se referă un pasaj anume? Când sămânţa lui Avraam cuprinde următoarele: (1) Isaac dar nu Ismael (2) Iacov dar nu Esau sau (3) Un creştin dintre Neamuri dar nu un evreu? 2. Ce binecuvântare, sau binecuvântări, anume au fost promise seminţei lui Avraam în diferitele pasaje? Lui Iacov i s-au dat promisiuni care nu i s-au dat fratelui său geamăn Esau. Cum se potrivesc în răspunsul la fiecare dintre următoarele întrebări Ismael, Isaac, Esau, Iacov şi credincioşii dintre neamuri ai Noului Legământ: a. ‚Promisiunea lui Avraam’ este un singur lucru sau este mai mult decât unul? b. Există binecuvântări diferite pentru seminţe diferite? c. Seminţele diferite ale lui Avraam au obţinut câteva din aceleaşi binecuvântări? d. Câteva din binecuvântări sunt date doar unei seminţe anume sau câtorva seminţe? e. Cum putem fi siguri la care binecuvântare anume se face referinţă într-un pasaj specific? 3. Care sunt condiţiile precise sub care orice binecuvântare sau binecuvântări specifice vor fi realizate de o sămânţă anume? Promisiunile sub care este zidită Biserica, ca sămânţă a lui Avraam, nu sunt aceleaşi ca promisiunile pe care a fost fondat Israel, de asemenea sămânţa lui Avraam. a. Unele dintre promisiunile făcute lui Avraam şi seminţei sale sunt ‚condiţionate’, în timp ce altele sunt ‚necondiţionate’? Cum le diferenţiem? b. Sunt unele binecuvântări garantate automat de naşterea fizică iar alte binecuvântări sunt obţinute doar prin credinţă personală? c. Într-un verset particular cum putem cunoaşte care condiţie anume se aplică unei binecuvântări şi unei seminţe anume? 4. Sunt necondiţionate toate promisiunile făcute lui Avraam? Odată ce a fost făcută o promisiune ea nu mai poate fi revocată, sau câteva din promisiuni sunt atât de legate de alte lucruri încât în anumite condiţii ele sunt retrase? De exemplu, sunt ele revocabile pentru că s-au schimbat condiţiile sub care au fost făcute acele promisiuni? a. Promisiunile făcute lui Avraam şi repetate naţiunii Israel cu privire la ţara Palestinei (1) au încetat, (2) au fost împlinite spiritual în Biserică, (3) sau au fost ‚amânate’ pentru a fi împlinite într-un mileniu viitor? b. Pe care din promisiunile către sămânţa lui Avraam din Scripturile VT le ‚spiritualizăm’, şi pe care le înţelegem în limbaj ‚natural’ sau ‚fizic’? 5. Cum anume aplicăm astăzi răspunsurile la aceste întrebări referitor la a. Natura Bisericii şi relaţia ei cu poporul Israel în trecut, prezent şi viitor? b. Relaţia dintre Vechiul Legământ şi Noul Legământ? c. Scopul şi funcţiunea astăzi în Biserică a Legii de la Sinai? d. Semnificaţia şi subiecţii botezului şi relaţia dintre botez şi circumcizie? e. Relaţia dintre Biserică şi Stat? f. Milenismul? Va fi imposibil ca în această carte să răspundem tuturor acestor întrebări. Sper doar să-i stimulez pe alţii să realizeze o lucrare extensivă în fiecare din aceste întrebări. Fiecare din aceste întrebări este legată de înţelegerea noastră a binecuvântărilor promise lui Avraam şi seminţei sale. Diferenţele de bază dintre Teologia Legământului şi D sunt în jurul acestor întrebări. Răspunsurile la aceste întrebări sunt unul din motivele de bază pentru care eu, ca baptist reformat în teologia lui, nu pot accepta presupoziţiile de bază ale D şi Teologia Legământului. Apropo, termenul Dispensaţionalism din această carte se referă la sistemul definit şi prezentat în Scofield Reference Bible. Fraza Teologia Legământului se referă la sistemul definit şi prezentat în Westminster Confession of Faith. Am folosit aceste două surse ca punct de referinţă. Cititorul poate judeca pentru el însuşi, dacă este sau nu de acord cu fiecare din desemnări. Cred că toţi vom fi de acord că aceste două surse oferă un punct de vedere precis al presupoziţiilor de bază ale acestor două sisteme teologice, aşa cum din punct de vedere istoric ele au fost definite şi acceptate. Sunt conştient că mulţi au modificat în mare măsură aceste sisteme de teologie. Mă întreb dacă atunci când continuă să-şi aplice una din cele două etichete, unii indivizi sunt cinstiţi din punct de vedere intelectual. Unii oameni au făcut mai mult decât să-şi modifice poziţiile lor, ei şi-au modificat presupoziţiile de bază pe care se sprijinea respectivul lor sistem. Adevărata diferenţă istorică dintre un baptist şi un paedobaptist (cei care botează pruncii) nu este modul botezului, ci mai degrabă „cine este adevăratul moştenitor al promisiunilor făcute de Dumnezeu lui Avraam şi seminţei sale”? De asemenea, răspunsul la această întrebare este adevărata diferenţă dintre mine şi Teologia Legământului cât şi Dispensaționalism. Teologul Legământului cât şi cel Dispensaţionalistul insistă în a face din ‚copiii fizici’ obiectele promisiunii lui Dumnezeu faţă de Avraam şi sămânţa lui. Este uimitor (şi pentru un baptist reformat amuzant) să auzi un dispensaţionalist pledând pentru legământul necondiţionat făcut cu Avraam şi sămânţa lui ca fundamentul credinţei lui într-un scop separat şi viitor pentru poporul Israel, şi apoi să auzi un paedobaptist pledând pentru acelaşi legământ necondiţionat făcut cu Avraam şi sămânţa lui ca fundament al botezului pruncilor. Este evident că una, sau ambele, din aceste tabere teologice este confuză cu privire cine este această sămânţă a lui Avraam şi ce binecuvântare anume i-a fost promisă acestei seminţe. Aşa cum se poate vedea, noi am ridicat câteva întrebări importante. Ne ocupăm de câteva din presupoziţiile de bază pe care sunt construite toate sistemele teologice. Dacă punctul de vedere D despre Avraam şi sămânţa lui poate fi dovedit din Scriptură, atunci Teologia Legământului nu poate fi o abordare corectă a înţelegerii Cuvântului lui Dumnezeu. Pe de altă parte, dacă Teologia Legământului îşi poate stabili exegetic din Scripturi punctul său de vedere despre Avraam şi sămânţa lui, atunci nu doar D este un nonsens, dar şi punctul de vedere baptist asupra botezului se dovedeşte a fi o negare a promisiunii majore a legământului făcută părinţilor creştini. Dacă Teologia Legământului este corectă baptiştii sunt în mod literal vinovaţi de erezie. Dacă nici Dispensaționalismul nici Teologia Legământului nu pot dovedi că înţeleg cu adevărat pe Avraam şi sămânţa lui numai din Scriptură (şi mulţi baptişti reformaţi sunt pe deplin convinşi că nici unii din ei nu o pot face), atunci ambele sisteme pot fi greşite din start. Sunt sigur că toţi realizăm faptul că o înţelegere reală comună a răspunsurilor la întrebările anterioare ar elimina multe dintre divizările din rândul creştinilor evanghelici. Întrebările privitoare la botez, biserică, profeţie, evrei, lege/evanghelie, etc., ar fi rezolvate toate dacă am putea cădea de acord cu privire la ce anume i-a promis Dumnezeu lui Avraam şi seminţei lui. Restul acestei cărţi va încerca să se adreseze câtorva din întrebările adresate în lista anterioară. Cu toate acestea, repet faptul că scopul meu principal este să mă ocup de presupoziţiile de bază. Perspectivele asupra tuturor subiectelor menţionate anterior sunt determinate de punctele noastre de plecare de bază. Dacă punctele noastre de plecare sunt greşite, atunci tot ceea ce depinde complet de această fundaţie este suspect deopotrivă. Scopul meu este să demonstrez clar că punctele de plecare atât a Teologia Legământului cât şi a D, considerate ca fiind ‚Sisteme Teologice’ complete, nu sunt stabilite prin Cuvântul lui Dumnezeu ci cu logică aplicate conceptelor teologice acceptate anterior care pot sau nu pot fi adevărate. Ambele sisteme fac exact acelaşi lucru pe care îl face evoluţia. Ele presupun că sistemul este adevărat fără să dovedească presupunerile de bază, şi mai apoi stabilesc doctrinele specifice prin aplicarea logicii ‚factorilor’ sau sistemului asumat. Atâta timp cât cineva nu încearcă să dovedească presupoziţiile de bază totul pare să se potrivească. Asta se întâmplă când întregul sistem este văzut a se sprijini pe presupuneri arbitrare. SĂMÂNŢA versus SEMINŢELE Vor fi câteva lucruri care ne vor ajuta în căutarea răspunsurilor clare la întrebările noastre. În primul rând, trebuie să realizăm faptul că Scripturile însele fac o distincţie clară între sămânţa lui Avraam (singular) şi seminţele (plural), şi această distincţie este vital de importantă. Pavel argumentează că adevărata promisiune pe care Dumnezeu a făcut-o a fost făcută lui Avraam şi unei seminţe specifice singulară şi nu seminţelor la plural. Următorul text este crucial unei înţelegeri corecte a modului în care Pavel foloseşte promisiunea VT pe care Dumnezeu i-o face lui Avraam şi seminţei sale: „Acum, făgăduinţele au fost făcute „lui Avraam şi seminţei [singular] lui”. Nu zice: „Şi seminţelor” [plural](ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: „Şi seminţei tale”, adică Hristos.“ (Galateni 3:16) S-ar putea să nu fim de acord cu privire la ce promisiuni anume se referă Pavel în text, dar un lucru este sigur: sămânţa căreia i-a fost făcută adevărata promisiune nu poate implica utilizarea pluralului pentru a descrie obiectele promisiunii. Trebuie să fie o sămânţă singulară şi nu seminţe la plural. Importanţa argumentului dogmatic al lui Pavel este evidentă. Dacă punctul nostru de vedere teologic susţine că „promisiunea lui Avraam şi seminţei lui” (singular) se referă fie la evrei şi copiii lor fizici (plural) fie la părinţii creştini şi copiii lor (plural), atunci noi contrazicem afirmaţia lui Pavel din Galateni 3:16. Acest aspect clar nu poate fi negat. Întregul argument al lui Pavel, bazat pe folosirea de către Duhul Sfânt a seminţei la singular în locul seminţelor la plural, este că promisiunile au fost făcute lui Avraam şi unei seminţe anume, adică Cristos. Orice încercare de a face ca sămânţa lui Avraam din acest pasaj să se refere fie la evrei sau fie la părinţii creştini, conduce la distrugerea întregului argument al lui Pavel. Putem afirma cu autoritate apostolică că sămânţa lui Avraam căreia i-au fost făcute promisiunile nu are absolut nimic de a face cu naşterea fizică. Nu contează dacă naşterea fizică are loc într-un cămin evreiesc sau creştin. Adevărata promisiune făcută de Dumnezeu, şi adevărata moştenire a acestei promisiuni, au fost date lui Avraam ca tată a lui Cristos şi nu lui Avraam ca tată al evreilor sau al Bisericii. Noi, în calitate de credincioşi, moştenim orice binecuvântare promisă lui Avraam doar datorită legăturii noastre spirituale cu Avraam, şi nu ar trebui să trecem mai departe fără să spunem că naşterea fizică nu ne poate lega spiritual de Avraam nici pe noi, nici pe copiii noştri. Evident acest lucru a fost adevărat atât în VT cât este şi în NT. Teologi de convingeri diferite pierd adesea din vedere acest aspect biblic clar. Acest principiu a fost adevărat pentru orice evreu, indiferent când a trăit el. Nici evreul însuşi, nici copiii săi fizici, nu a moştenit vreodată o binecuvântare spirituală doar pentru că s-a născut într-un cămin evreu şi a fost circumcis. El a trebuit să aibă credinţă. Pentru acelaşi motiv acest principiu este la fel de adevărat astăzi pentru un părinte creştin. Pentru ca o persoană să primească vreo binecuvântare spirituală promisă lui Avraam trebuie să fie legată spiritual de Avraam, şi nici naşterea fizică şi circumcizia, nici naşterea fizică şi botezul nu pot face pe cineva legat spiritual de Avraam. Naşterea fizică într-un cămin anume nu poate garanta că un copil este „sub legământul harului” şi din această pricină într-o categorie spirituală specială înaintea lui Dumnezeu. Nici certificatul de naştere al unui evreu însoţit de circumcizie, nici certificatul de naştere al unui creştin însoţit de botez nu au făcut pe cineva moştenitor măcar al unei singure promisiuni spirituale făcută lui Avraam. Unirea cu Cristos produsă prin lucrarea regeneratoare a Duhului Sfânt datorată harului electiv este singurul temei pentru care o persoană este obiectul promisiunii spirituale date lui Avraam şi seminţei lui (Rom. 9:11, 23,24). Atât D cât şi Teologia Legământului fie neagă fie ignoră acest aspect biblic clar. Al doilea lucru care ne va ajuta este semnificaţia dublă pe care Scriptura însăşi o acordă promisiunilor făcute lui Avram. Scriitorul cărţii către Evrei prezintă acest aspect de câteva ori. În ambele pasaje care urmează, suntem îndemnaţi să imităm credinţa perseverentă a lui Avraam dacă dorim să primim binecuvântarea promisă: „Dumnezeu, când a dat lui Avraam făgăduinţa, fiindcă nu putea să Se jure pe unul mai mare decât El, s-a jurat pe Sine însuşi, şi a zis: „Cu adevărat te voi binecuvânta, şi îţi voi înmulţi foarte mult sămânţa.” Şi astfel, fiindcă a aşteptat cu răbdare, a dobândit făgăduinţa.“ (Evrei 6:13-15) În Evrei 11, scriitorul spune exact opusul. După ce îl menţionează pe Avraam în mod specific în versetele 11 şi 12, scriitorul face această afirmaţie: „În credinţă au murit toţi aceştia [incluzându-l pe Avraam], fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ.“ „Toţi aceştia [incluzându-l pe Avraam], măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit;“ (Evrei 11:13, 39). Este evident că promisiunea unei seminţe făcută lui Avraam a fost împlinită când Isaac a fost născut, şi este la fel de evident că adevărata promisiune a unei seminţe făcută lui Avraam nu s-a împlinit până a venit Cristos. cu alte cuvinte promisiunile făcute lui Avraam trebuie să aibă aplicaţie atât fizică cât şi spirituală. Cu toate acestea, trebuie să insistăm că nu sunt două lucruri promise diferite, ci mai degrabă, aspectul fizic este garanţia vizibilă şi mărturia spiritualei sau adevăratei promisiuni. Aspectul spiritual este adevăratul lucru promis şi înlocuieşte aspectul fizic. Eşecul de a nu vedea şi a nu reţine acest aspect biblic clar este una din erorile oricărei teologii care nu vede Biserica ca fiind adevăratul Israel al lui Dumnezeu. Următorul tabel arată cum sperăm noi să dezvoltăm acest adevăr în această carte: Lucru promis Împlinirea fizică Împlinirea spirituală Sămânţa Isaac Cristos, adevărata Sămânţă Naţiunea Israel Biserica, adevărata naţiune Ţara Palestina Odihna mântuirii, adevărata ţară CAPITOLUL DOI Cine este sămânţa lui Avraam Cine anume este sămânţa lui Avraam? Aceasta este o întrebare cheie. Care din următorii este sămânţa lui Avraam „căruia i-au fost făcute promisiunile”: 1. toţi copiii fizici ai lui Avraam 2. copiii fizici ai lui Iacov (poporul Israel) 3. părinţii creştini şi copiii lor fizici 4. credincioşii, punct, din orice eră datorită relaţiei lor cu Cristos 5. Cristos însuşi 6. o combinaţie a celor de mai sus? Răspunsul poate apare simplu la suprafaţă. Cu toate acestea, am citat deja două versete care ne dau două răspunsuri diferite. Galateni 3:16 argumentează în mod specific că sămânţa lui Avraam este la singular şi se referă doar la Cristos. În Galateni 3:29, despre toţi credincioşii (plural) se spune că sunt sămânţa lui Avraam. Aici în mod clar avem două ‚seminţe’ ale lui Avraam diferite. De fapt, Scriptura învaţă că Avraam are patru seminţe diferite distinctive. Eşecul de a distinge clar între aceste patru seminţe şi ce este promis unei seminţe anume în fiecare caz, a creat problemele şi confuzia. Vom lista cele patru seminţe şi apoi vom oferi dovada biblică pentru fiecare din ele. 1. Avraam are o sămânţă naturală. Această sămânţă include toate progeniturile sale fizice sau orice persoană care într-un mod fizic a descins din el. sămânţa naturală îl include pe Ismael precum şi pe Isaac; pe Esau precum şi pe Iacov, pe evrei precum şi pe arabi, pe Iuda precum şi pe Pavel. Câteva din aceleaşi promisiuni au fost date atât lui Ismael cât şi lui Isaac pentru că amândoi au fost sămânţa naturală a lui Avraam. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la Iacov şi Esau. Oricum, credincioşii dintre Neamuri nu pot fi niciodată sămânţa naturală a lui Avraam. 2. Avraam are o sămânţă naturală specială. Toţi copiii naturali ai lui Iacov, nepotul lui Avraam, au devenit ‚poporul Israel’. Această naţiune a fost o naţiune aleasă sau specială înaintea lui Dumnezeu. Cei mai mulţi oameni din această naţiune au pierit din cauza necredinţei, dar ei totuşi au fost o sămânţă specială a lui Avraam cu promisiuni unice din partea lui Dumnezeu pe care nici o altă naţiune nu le-a avut nici înainte nici de atunci încolo. Cu toate acestea, în ciuda statutului lor naţional special înaintea lui Dumnezeu ca naţiune fizică, ei au fost totuşi doar sămânţa naturală trupeşte a lui Avraam. Un israelit neregenerat nu a avut mai multă pretenţie sau drept la binecuvântarea spirituală decât a avut Ismael sau Esau, un fapt care trebuie reamintit constant. Binecuvântările unice promise lui Israel ca naţiune nu au fost doar datorită relaţiei lui speciale cu Avraam, ci de asemenea datorită relaţiei cu Iacov. Lui Iacov, ca părinte al naţiunii lui Israel, i-au fost date promisiuni unice care nu i-au fost date lui Esau fratele său geamăn, deşi Esau a fost la fel de mult ‚sămânţa lui Avraam de legământ’ fizică aşa cum a fost Iacov. Diferenţa dintre Iacov şi Esau nu are nimic de a face cu naşterea fizică. Diferenţa a fost dată de harul suveran electiv al lui Dumnezeu care discriminează în interiorul aceleiaşi ‚familii a legământului’. Observaţi cum Geneza 21:12 se referă la o ‚sămânţă spirituală chemată’ în Isaac, dar Geneza 21:13 se referă la binecuvântările seminţei naturale către Ismael. „Dar Dumnezeu a zis lui Avraam: „Să nu te mâhneşti de cuvintele acestea, din pricina copilului şi din pricina roabei tale: fă Sarei tot ce-ţi cere; căci numai din Isaac va ieşi o sămânţă, care va purta cu adevărat numele tău. Dar şi pe fiul [Ismael] roabei tale îl voi face un neam, căci este sămânţa ta.”“ (Geneza 21:12-13) În Isaac, sămânţa spirituală, ‚sămânţa va fi recunoscută’ (Biblia lb. engleză NIV – n.tr.), dar Ismael, sămânţa naturală, va deveni totuşi ‚un neam mare’ pentru că el este adevăratul vlăstar al lui Avraam. Trebuie să ne amintim mereu că Esau şi Iacov au fost nepoţii gemeni circumcişi ai lui Avraam. Din nou, când vorbesc despre promisiunile făcute lui Avraam şi seminţei sale teologii nu păstrează în minte acest aspect. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la Ismael şi Isaac. Pentru a vedea că lui Ismael i s-au promis aproape aceleaşi binecuvântări care i-ai fost promise lui Avraam însuşi este nevoie doar ca cineva să compare Geneza 17:20 cu versetul 6 al aceluiaşi capitol. Promisiunea făcută lui Ismael „Dar şi cu privire la Ismael te-am ascultat. Iată, îl voi binecuvânta, îl voi face să crească, şi îl voi înmulţi nespus de mult; doisprezece voievozi va naşte, şi voi face din el un neam mare.“ (Geneza 17:20) Promisiunea făcută lui Avraam „Te voi înmulţi nespus de mult; voi face din tine neamuri întregi; şi din tine vor ieşi împăraţi.“ (Geneza 17:6) Ismael a devenit o naţiune mare ca împlinire a promisiunii făcută cu Avraam doar pentru că el a fost sămânţa adevărată a lui Avraam. Geneza 21:13 dovedeşte în mod explicit această afirmaţie: „Dar şi pe fiul roabei tale îl voi face un neam, căci este sămânţa ta.”“ (Geneza 21:13) Ismael a fost adevărata sămânţă naturală a lui Avraam, dar Dumnezeu nu a stabilit legământul său cu Ismael. Tot la fel, Dumnezeu nu l-a inclus pe Esau în legământul său. Esau, precum Ismael, a fost ‚însemnat şi pecetluit’ cu circumcizia acelaşi semn al legământului, ca şi fratele său geamăn. Atât D cât şi Teologia Legământului ignoră aceste aspecte biblice când vorbesc cu uşurinţă şi la modul general despre promisiunile lui Dumnezeu către Avraam şi sămânţa lui şi fac ca ele să reprezinte copiii fizici ai evreilor sau părinţilor creştini. Dacă conceptul de bază al ‚seminţei legământului’ din Teologia Legământului este corect, atunci Esau trebuie să fi avut parte de toate promisiunile fratelui său geamăn Iacov din moment ce amândoi au fost sămânţa fizică a lui Avraam şi tatăl lor Isaac a fost un credincios. Cu toate acestea, atât Scripturile VT cât şi ale NT arată clar că nu este aşa. Teologia Legământului ignoră aspectul evident că Dumnezeu a urât un ‚copil al legământului’ al credinciosului Isaac. Este imposibil să negi că Dumnezeu a iubit un copil al legământului (Iacov) într-un mod în care nu l-a iubit pe fratele său geamăn (Esau) chiar dacă ambii copii ai legământului au avut aceiaşi părinţi credincioşi şi au fost însemnaţi şi sigilaţi cu acelaşi semn al legământului (Rom. 9:13). 3. Avraam are o sămânţă spirituală. Orice credincios adevărat din toate vremurile începând cu timpul lui Avraam este sămânţa spirituală a lui Avraam. Această sămânţă este adevărata ‚alegere prin har’. În acest sens, credincioşii dintre Neamuri sunt parte a seminţei lui Avraam iar evreii necredincioşi nu sunt. Doar această sămânţă, prin Cristos, moşteneşte adevăratele promisiuni făcute lui Avraam şi seminţei lui. 4. Avraam are o sămânţă unică. Această Sămânţă – Cristos Mesia – este Cea mai importantă dintre seminţele lui Avraam. Aşa cum am menţionat anterior, orice binecuvântare spirituală de care s-au bucurat, sau se vor bucura vreodată oricare din celelalte seminţe, este datorată doar unirii lor cu adevărata Sămânţă, Cristos, căruia i-au fost făcute promisiunile. Următorul tabel ne va ajuta să înţelegem seminţele lui Avraam. Cele patru seminţe diferite ale lui Avraam 1. Sămânţa naturală 2. Sămânţa specială 3. Sămânţa spirituală 4. Sămânţa unică Include toţi copiii fizici, Isaac şi Ismael, Iacov şi Esau, Evreii şi Arabii. Naţiunea, sau copiii, lui Israel, toate seminţele fizice ale lui Iacov şi ale celor 12 fii ai săi. Toţi credincioşii din toate veacurile, David şi Pavel, Evrei şi Neamuri credincioase, tu şi eu. Cristos Mesia. Chiar dacă sunt două seminţe total diferite este esenţial să vedem că prima, sămânţa naturală (Ismael şi Esau), posedă multe dintre aceleaşi promisiuni ca şi cea de-a doua, sămânţa naturală specială (Iacov şi poporul Israel). Pentru că se găseşte în relaţie specială de legământ cu Dumnezeu, putem spune că prima este total diferită de cea de-a doua chiar dacă sunt exact la fel în alt sens., ambele fiind în mod egal şi natural sămânţa lui Avraam. La fel de important este faptul că nu trebuie să facem confuzie între cea de-a doua sămânţă specială sau poporul Israel, şi cea de-a treia, sămânţa spirituală, poporul răscumpărat al lui Dumnezeu. Această confuzie constituie una din greşelile de bază atât a Teologia Legământului cât şi a D. Naţiunea lui Israel nu este în nici un sens sămânţa spirituală a lui Avraam şi ‚moştenitori cu el conform promisiunii’. În ciuda statutului său special, Israel a fost doar sămânţa fizică sau naturală a lui Avraam. Acestei naţiuni i s-a dat revelaţia şi promisiunile legământului (Rom. 9:4-6) cum nu i s-a acordat vreodată altei naţiuni. Inima acestei revelaţii a fost Evanghelia lui Mesia cel promis. Cu toate acestea, toate aceste lucruri au fost privilegii care promiteau binecuvântări credinţei adevărate dar niciodată naşterii trupeşti. Cei mai mulţi dintre israeliţii care au ieşit din Egipt au murit şi au fost pierduţi pentru că au respins aceste promisiuni ale Evangheliei (Evr. 3:18-4:3). Naţiunea lui Israel a fost sub mari privilegii, dar nu au fost sub har până când oamenii nu au crezut Evanghelia. Ei au avut avantaje mari dar nu au fost nici sub un legământ al harului şi nici într-o categorie separată spirituală înaintea lui Dumnezeu. Orice teologie care nu observă aceste aspecte practic nu urmează Scriptura. Toţi sunt de acord că poporului Israel i s-a predicat Evanghelia cum nu s-a predicat altei naţiuni. Totuşi aceasta nu i-a conferit un statut spiritual înaintea lui Dumnezeu. Nu trebuie să confundăm privilegiile, pe care Israel le-a avut cum nu le-a avut nici o altă naţiune, cu posedarea lucrului promis pe care cei mai mulţi din israeliţi nu l-au avut. În veşnicie, respingerea Evangheliei (Evr. 4:3) şi încrederea în privilegiile lor, îi va face pe israeliţi mai rău decât Neamurile (Mat. 11:20-31) în pofida faptului că ei erau sămânţa reală (fizică) a lui Avraam şi purtau circumcizia ca semn al legământului. Acesta este argumentul lui Pavel în Romani 2:17-3:3 când pentru a descrie poziţia lui Israel înaintea lui Dumnezeu el foloseşte deliberat cuvântul avantaj în locul unui cuvânt care să denote statutul. Pavel arată că cineva poate fi evreu, să aibă Legea, şi chiar să poarte circumcizia ca semn al legământului, dar nici una, sau toate din aceste lucruri nu-l pun într-un statut sau categorie spirituală specială înaintea lui Dumnezeu. El poate fi la fel de pierdut ca un ignorant dintre Neamuri. Detractorii lui Pavel vor pune o întrebare logică: „Care este deci avantajul Iudeului?“ (Romani 3:1 TBS), iar răspunsul lui Pavel (Rom. 3:2) nu are nimic de a face cu statutul sau categoria spirituală specială ci doar cu privilegiul şi oportunitatea. „Care este deci avantajul Iudeului, sau care este folosul tăierii împrejur? Oricum, sunt mari. Şi mai întâi de toate, prin faptul că lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu.“ (Romani 3:1-2 TBS) Evreul a avut mare avantaj, dar el nu a avut un statut special înaintea lui Dumnezeu. Poziţia sa de mare avantaj a fost datorată în primul rând faptului că el a avut atât Legea legământului (să-l convingă de păcat) şi predicarea clară a promisiunii Evangheliei (să-l aducă la mântuire). Neamurile nu le-au avut pe niciuna (Efes. 2:11-13). Tot astfel astăzi, fiind sub învăţătura Evangheliei, un copil fizic al unui credincios are privilegii mari, dar asta nu-l face o sămânţă spirituală a lui Avraam şi moştenitor împreună cu el conform promisiunii. Un copil al unor părinţi credincioşi nu are un statut spiritual special mai mare decât a avut circumcişii Ismael şi Esau. Nu este nici o diferenţă fundamentală între condiţia spirituală a copiilor credincioşilor şi condiţia spirituală a copiilor necredincioşilor. Fără lucrarea suverană regeneratoare a Duhului Sfânt ambii sunt pierduţi. Ambii sunt Esau şi Iacov născuţi în multe ‚cămine ale legământului’ dine zilele noastre precum au fost născuţi în casa legământului părintelui Avraam cei doi gemeni. Aşa a fost situaţia cu Esau şi Iacov, un ‚copil al legământului’ este iubit şi regenerat celălalt ‚copil al legământului’ este urât şi respins. Esau un ‚copil al legământului’ neales a avut privilegii mari pe care nu le-a avut un ‚copil al ne-legământului’ născut în Ur-ul din Caldea. Totuşi, ambii copii sunt prin natură ‚copii ai mâniei’ (Efes. 2:3), pierduţi în egală măsură în afara harului suveran electiv. Este esenţial să vedem că atunci când Dumnezeu vrea să ne înveţe despre alegerea suverană, El nu compară copiii legământului (Iacov şi Esau) cu copiii ne-legământului (păgânii), El compară doi copii ai legământului cu sânge albastru pe nume Iacov şi Esau. Trebuie să reţinem că Esau şi Iacov erau doi fii gemeni ai lui Isaac. Ambii aveau privilegiile sau oportunităţile Evangheliei (Rom. 3:1-3) pe care Neamurile nu le aveau. Este la fel de adevărat că acei copii a căror părinţi sunt credincioşi (aşa cum au fost părinţii lui Esau) au privilegii cum nu au cei născuţi într-un cămin necreştin. Totuşi, Esau, ca mulţi copii născuţi astăzi într-un cămin creştin, nu a fost numărat printre aleşii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu şi-a stabilit legământul cu Esau chiar dacă l-a stabilit cu Iacov, fratele lui geamăn. Tot astfel, Dumnezeu nu-şi stabileşte legământul harului mântuitor cu orice copil doar pentru că el este născut într-un cămin creştin sau pentru că este botezat. Nu putem pune semnul egalităţii între alegerea suverană a lui Dumnezeu şi naşterea fizică într-un cămin creştin fără a nega suveranitatea lui Dumnezeu în harul electiv. Pedobaptiştii se fac adesea vinovaţi de această eroare. Simplu, trebuie să realizăm că naşterea fizică, în nicio dispensaţie, nu poate face pe cineva o sămânţă spirituală a lui Avraam sau un moştenitor împreună cu el al promisiunii. Fiecare copil născut în această lume are acelaşi statut spiritual înaintea lui Dumnezeu – vinovat – şi fiecare este prin naştere sub mânia lui Dumnezeu (Efes. 2:3) şi are nevoie de mântuire personală. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la Israel cu privire la statutul spiritual al unui copil înaintea lui Dumnezeu. Orice fel de comparaţie unul-la-unul, sau egalitate, între Israel ca naţiune fizică şi Biserica ca instituţie fizică va fi întotdeauna la fel de greşită precum a pune semnul egalităţii între un iudeu fizic şi un adevărat credincios. Israelul ca naţiune este un tip al Bisericii Noului Legământ în acelaşi sens în care fiecare israelit fizic individual care a părăsit Egiptul la ‚răscumpărarea’ din Exod este un tip al unui credincios mântuit, dar în nici un sens aceste tipologii nu pot fi tratate ca fiind acelaşi lucru sau unul-la-unul cu realitatea pentru care ele sunt un tip. Întreaga naţiune a lui Israel a fost răscumpărată fizic, dar doar o mică mână de indivizi au fost răscumpăraţi spiritual (cf Evr. 3:16-4:3 şi 1 Cor. 10:1-3 cu Num. 14:22-35). Dacă Israelul a fost Biserica, atunci peste 99% din primii ‚membri ai bisericii’ sunt în iad conform acestor versete. Când ne referim la poporul Israel, expresia ‚popor răscumpărat a lui poate fi folosită într-un sens fizic şi niciodată în sens spiritual. Nimeni nu poate construi doctrina şi experienţa NT pe tipologia Scripturilor VT. Dumnezeu nu ar fi putut spune niciodată următoarele despre cineva care ar fi fost răscumpărat spiritual: „… „Aţi văzut tot ce a făcut Domnul sub ochii voştri, în ţara Egiptului, lui Faraon, tuturor supuşilor lui, şi întregii lui ţări: marile încercări pe care ţi le-au văzut ochii, minunile şi semnele acelea mari Dar Domnul nu v-a dat minte să pricepeţi, nici ochi să vedeţi, nici urechi să auziţi, până în ziua de azi.“ (Deuteronomul 29:2-4) Devenirea lui Israel ca naţiune distinctă la Muntele Sinai nu este în nici un sens formarea ‚Trupului lui Cristos’. Însuşi Dumnezeu a spus că naţiunea este o adunare rea (Num. 14:27, 35) care nu L-a cunoscut pe calea credinţei mântuitoare (Deut. 29:4). Aşa cum vom discuta mai târziu, Trupul lui Cristos este o nouă creaţie adusă în fiinţă prin venirea personală a Duhului Sfânt în ziua de Rusalii. Biserica lui Cristos nu este doar adăugarea Neamurilor la ‚Biserica iudaică’; este adevăratul ‚om nou’ (Efes. 2:11-22) şi totala ‚creaţie nouă’ (2 Cor. 5:17). Biserica lui Cristos nu este o paranteză între o presupusă „lăsare deoparte şi viitoare preocupare a lui Dumnezeu cu poporul Israel.” Biserica ca şi Trup al lui Cristos este împlinirea scopului răscumpărător a lui Dumnezeu aşa cum este profeţit în Geneza 3:15. Când un teolog al Legământului spune, „Legământul de la Sinai nu poate fi un legământ legalistic (bazat și condiționat de Lege – n.tr.) din moment ce el a fost făcut cu un popor răscumpărat,” el amestecă merele cu portocalele, şi când un dispensaţionalist îl tratează pe Israel în pustie ca fiind „salvat dar nu victorios”, el amestecă portocalele cu lămâile. Ambele sisteme tratează răscumpărarea fizică ca fiind egală cu salvarea spirituală. Legea legământului de la Sinai a avut scopul cel mai plin de har dar nu a fost un legământ al harului. Trebuie să ne amintim că legământul legalistic de la Sinai nu a fost dat credincioşilor regeneraţi şi justificaţi să-i ‚ajute în sfinţire’. Cei mai mulţi din acei oameni nu au fost regeneraţi. Legea legământului a fost lăsată asupra conştiinţei unei generaţii de păcătoşi rebeli şi orbi ca să-i convingă de necredinţa lor şi să ucidă orice speranţă în propria lor dreptate! Acest legământ a oferit har în măsura în care a adus în inima israelitului cunoaştere a păcatului şi a morţii spirituale şi l-a condus la credinţa în Evanghelia legământului dată lui Avraam. Pavel spune în mod specific că scopul afirmat al legământului legii de la Sinai a fost o slujbă aducătoare de moarte. Legământul scris pe „tablele de piatră” (Cele Zece Porunci) a fost destinat de Dumnezeu în mod deliberat să slujească moartea (2 Cor. 3:6-9 şi Rom. 7:9, 10) pentru oamenii descrişi în Deut. 29:4 şi Evr. 3:18-4:2. Acei rebeli nu aveau nevoie de o regulă a sfinţeniei, ei aveau nevoie de un legământ al legii care să ucidă amăgirea şi mândria – şi Dumnezeu plin de har le-a dat un legământ legalistic care să facă această lucrare de ucidere. Nu confundaţi un scop de har (dăruirea unui legământ legalistic care să-i convingă pe păcătoşii pierduţi) cu natura legământului legii care face lucrarea esenţială de convingere. La fel, nu încercaţi să folosiţi instrumentul pe care Dumnezeu l-a desemnat în mod specific să administreze moartea ca instrument principal în conştiinţa credinciosului de azi pentru a produce o trăire sfântă. Un teolog al Legământului practic nu poate face distincţia clară cu privire la diferenţa dintre scopul de har şi un legământ al harului şi să mai rămână în cadrul sistemului său de teologie. În teologia sa, legământul legii de la Sinai trebuie să fie un ‚legământ al harului’. Această insistenţă nu este pentru că Scripturile afirmă în vreun fel că la Sinai a fost un legământ al harului, ci este doar pe temeiul că după Geneza 3:15, sistemul Teologiei Legământului nu poate avea un legământ legalistic. Aceasta distruge întreaga teorie a ‚unui singur legământ cu două administrări”. Noi recunoaştem că legământul legalistic de la Sinai a administrat, sau a promovat, singurul scop al planului lui Dumnezeu al mântuirii prin har, dar aceasta nu neagă în niciun fel aspectul biblic clar că legământul de la Sinai a fost un legământ al faptelor. În realitate, legământul făcut la Sinai nu ar fi putut să săvârşească ‚slujba morţii’, care a fost pregătirea esenţială pentru har, dacă acel legământ nu ar fi putut administra legal moartea, şi nu ar fi putut administra legal moartea, dacă nu ar fi avut statutul şi autoritatea unui adevărat legământ legalistic. Dacă este corect înţeleasă, următoarea afirmaţie ne va ajuta să înlăturăm multă confuzie: Naţiunea lui Israel nu a fost ‚Trupul lui Cristos’, chiar dacă Trupul lui Cristos este într-adevăr adevăratul ‚Israel al lui Dumnezeu.’ Teologia Legământului nu poate accepta prima parte a acestei afirmaţii şi Dispensaţionalismul nu poate accepta a doua parte. Presupoziţiile de bază ale Teologiei Legământului fac obligatoriu ca Israelul să fie Biserica şi să fie precum Biserica sub acelaşi legământ, iar un lucru pe care Dispensaţionalismul trebuie să-l menţină este prezentul Bisericii şi un viitor distinct pentru Israel care fac obligatoriu ca Israelul şi Biserica să nu poată sta sub acelaşi legământ sau să moştenească aceleaşi binecuvântări. Ce este esenţial pentru un sistem este anatema pentru celălalt sistem. În nici un sens Dispensaţionalismul nu poate avea împreună Israelul şi Biserica, iar Teologia Legământului nu le poate avea separat. Dispensaţionalismul nu poate vedea că Biserica este adevăratul Israel al lui Dumnezeu şi împlinirea promisiunilor pe care Dumnezeu le-a făcut lui Avraam şi părinţilor, iar Teologia Legământului nu poate vedea că Biserica, ca şi Trup al lui Cristos, nu a existat, şi nu a putut exista, în realitate şi experienţă până la venirea personală a Duhului Sfânt de Rusalii. Dispensaţionalismul insistă că Israelul şi Biserica au promisiuni şi destine complet diferite (unul pământesc iar celălalt ceresc), iar Teologia Legământului insistă că Israelul şi Trupul lui Cristos sunt în mod egal „aceeaşi biserică răscumpărată sub acelaşi ‚legământ al harului’ şi guvernat de acelaşi identic ‚canon de comportament’.” Dispensaţionalismul trasează o demarcaţie între VT şi NT şi cele două nu se vor întâlni ca promisiune specifică (VT) şi împlinire identică (NT); iar Teologia Legământului nivelează întreaga Biblie într-un singur legământ unde nu există nici o distincţie reală şi vitală între Vechiul şi Noul Legământ sau între Israel şi Biserică. Până nu vom prinde adevărul şi implicaţiile acestui ultim paragraf, nu vom înţelege cu niciun chip nici istoria biblică a răscumpărării, nici relaţia dintre cele două legăminte ale Scripturii ( Evr. 8:6-13; 2 Cor. 3:6-18; Gal. 4:21-31). Puţini realizează că atât presupusul ‚legământ al faptelor’ făcut cu Adam, cât și presupusul ‚legământ al harului’ făcut cu Adam după Cădere, nu sunt menţionate măcar o singură dată într-un singur text al Scripturii. Ele nu sunt legăminte biblice care să rezulte din însăşi Biblia, ci sunt legăminte teologice care trebuie deduse logic dintr-un sistem teologic. Cei care insistă în utilizarea acestor legăminte teologice, pentru a fi consistenţi cu sistemul lor, trebuie să ignore sau să nege existenţa şi implicaţiile teologice ale celor două legăminte biblice (Vechiul Legământ de la Sinai şi Noul Legământ care îl înlocuieşte) care sunt în mod constant contrastate atât în Scripturile VT cât şi în Scripturile NT. Odată ce înţelegem relaţia biblică dintre poporul Israel şi Trupul lui Cristos, vom avea probleme în a accepta fie sistemul Teologie Legământului sau sistemul Dispensaţionalist. Teologia Legământului insistă în punerea semnului de egalitate între Israel şi Biserică, şi pierde total noutatea Noului Legământ şi funcţiunea lui în conştiinţa unui credincios. Pe de altă parte, Dispensaţionalismul eşuează în a vedea Biserica ca fiind adevărata împlinire a promisiunilor făcute de Dumnezeu părinţilor, şi pierde complet unitatea Scripturilor şi singurul scop al lui Dumnezeu în răscumpărare. Noi respingem ambele puncte de vedere ca fiind bazate pe o înţelegere incompletă a adevăratei unităţi scripturale legată de adevărata Sămânţă a lui Avraam (Cristos) şi scopurile eterne ale lui Dumnezeu în răscumpărarea unicului său popor ales (credincioşii din toate veacurile). Cele patru seminţe diferite ale lui Avraam În următoarele câteva capitole vom oferi dovezile textuale pentru cele patru seminţe diferite ale lui Avraam. Există un motiv important pentru care ar trebui să începem cum cea de-a patra, Cristos sămânţa unică, din moment ce el este, fără îndoială, cea mai importantă din cele patru seminţe. Oricum, pentru scopul studiului nostru, eu cred că următoarea ordine este cea mai bună. Prima dată ne vom uita la sămânţa naturală. Aceasta este simplă şi evidentă, dar de obicei este trecută cu vederea complet. Atunci când promisiunile făcute lui Israel sunt clar identificate şi aduse în discuţia ‚promisiunii făcute lui Avraam şi seminţei sale’, este de mare ajutor clarificării câtorva întrebări şi evitării gândirii confuze. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la Esau. Apoi ne vom ocupa rapid de sămânţa spirituală. Din moment ce Scripturile NT sunt atât de clare, în acest domeniu specific nu este prea mult dezacord. Apoi îl vom lua pe Cristos sămânţa unică. Pentru motive evidente, fraţii mei dispensaţionalişti nu vor fi de acord cu numite părţi ale acestei secţiuni – în mod special partea legată de ‚Sămânţa lui David’. Eu cred că Scripturile NT stabilesc în manieră clară că Legământul Davidic a fost împlinit în învierea şi înălţarea lui Cristos (Fapte 2:22-36). Tronul Davidic nu aşteaptă să fie aşezat în viitor, ci deja a fost stabilit. Punctul meu de vedere neagă principiile de bază ale Dispensaţionalismului. Un citat din John Walvoord va arăta clar aceasta: Legământul Davidic este cel mai important în asigurarea Împărăţiei milenare în care Cristos va domni pe pământ. Sub Cristos, David cel înviat va domni ca un prinţ peste casa lui Israel … Legământul Davidic nu este împlinit prin domnia lui Cristos pe tronul Său ceresc … este mai degrabă o Împărăţie pământească şi un tron pământesc (Mat. 25:31). Legământul Davidic este cheia programului profetic a lui Dumnezeu care aşteaptă a fi împlinit [sublinierea mea]. Personal cred că această cheie a lui Walvoord mai mult închide decât deschide Scriptura. În cele din urmă, ne vom uita la Israel ca fiind sămânţa specială naturală. Puţini văd necesitatea tratării Israelului sub această desemnare. Israelul trebuie văzut ca sămânţa naturală a lui Avraam în ciuda faptului că unii israeliţi au fost credincioşi adevăraţi; şi astfel, prin credinţă, ei au fost de asemenea parte a seminţei spirituale. Chiar dacă Israelul a avut privilegii speciale de legământ, ca naţiune, cu excepţia tipologiei, nu trebuie în nici un fel privită sau confundată cu Biserica ca Trup a lui Cristos. În această secţiune fraţii mei teologi ai Legământului vor avea cu mine cel mai mare dezacord. Teologii Legământului vor fi la fel de convinşi precum Walvoord că modul lor de înţelegere a legămintelor este vitală. Walter Chantry scrie: Ar fi aproape imposibil să exagerăm importanţa centrală a învăţăturii biblice a legămintelor … Teologia Legământului este în inima adevărului biblic. Cei care sunt duşmanii ai ei vor face mult rău Bisericii lui Cristos. Cum se poate observa, eu am ales să mă mut de la ceea ce este cel mai uşor la ceea ce este cel mai greu, de la locul unde suntem cu toţi de acord la locul în care trebuie să ne încordăm muşchii minţii şi să ne rugăm pentru lumină şi obiectivitate. CAPITOLUL TREI Sămânţa naturală a lui Avraam Sămânţa naturală a lui Avraam – într-un sens natural toţi descendenţii fizici ai lui Avraam sunt adevărata ‚sămânţă a lui Avraam’. Următoarele aspecte trebuie păstrate în minte în orice discuţie legată de ‚sămânţa lui Avraam’. Cred că fiecare ştie că aceste lucruri sunt adevărate, dar se pare că în discuţiile noastre uităm importanţa lor. Ismael, Isaac, Esau şi Iacov în mod egal au fost toţi adevărata sămânţă fizică a lui Avraam. Trebuie să ne aducem aminte că tuturor acestor seminţe li s-au dat aproape toate promisiunile care i s-au dat lui Avraam însuşi. Ismael – Un fiu adevărat al lui Avraam Ismael a primit circumcizia semnul legământului în aceeaşi zi cu tatăl său pentru că era adevăratul fiu a lui Avraam. „Avraam şi fiul său Ismael au fost tăiaţi împrejur chiar în ziua aceea.“ (Geneza 17:26) În Geneza 17:23, Duhul Sfânt a făcut cu grijă distincţia între Ismael ca un fiu adevărat al casei lui Avraam şi robii şi slujitorii acestuia. Cum s-a menţionat mai devreme, există o similaritate remarcantă între lista lucrurilor promise lui Ismael în Geneza 17:20 şi lista promisă lui Avraam în Geneza 17:6. Împlinirea promisiunii că Ismael va deveni o ‚naţiune mare’ a fost înrădăcinată în faptul că Ismael a fost cu adevărat ‚sămânţa lui Avraam’. „Dar şi pe fiul roabei tale îl voi face un neam, căci este sămânţa ta.”“ (Geneza 21:13) Orice punct de vedere asupra ‚binecuvântărilor promise seminţei lui Avraam’, în mod special promisiunea devenirii unei mari naţiuni, care ignoră aspectele anterioare cu privire la Ismael ca fiind adevărata sămânţă a lui Avraam, din necesitate trebuie să fie foarte superficial. Ismael a fost binecuvântat, a fost înmulţit, a devenit un neam mare, a născut prinţi, şi pentru că a fost sămânţa lui Avraam a purtat semnul circumciziei. Cu toate acestea, în nici un fel și cu niciun chip el nu a fost sub har. În ciuda faptului că circumcizia sa nu l-a plasat sub nici un legământ al harului, Ismael ar putea fi etichetat de Teologia Legământului ca fiind un copil al legământului. Esau – Un fiu adevărat al lui Avraam Esau a primit cu mult mai multe binecuvântări speciale decât Ismael, cu toate acestea Esau a rămas doar una din seminţele naturale ale lui Avraam. Esau a purtat circumcizia semnul legământului,dar precum Ismael, Esau nu a fost vreodată sub un legământ al harului. Esau a fost nepotul lui Avraam şi fratele geamăn al lui Iacov (Israel). La fel de mult ca şi Iacov, Esau a fost adevăratul fiu al lui Avraam. Din nou, conform Teologiei Legământului, pentru că Esau a fost sămânţa fizică a credinciosului Iacov el a fost însemnat şi pecetluit în legământul harului. Ca adevărat copil al legământului, Esau ar fi trebuit să aibă fiecare din promisiunile legământului pe care le-a avut fratele său Iacov, dar Scriptura spune în mod specific altceva (Rom. 9:13). Dumnezeu i-a dat lui Esau o ţară la fel cum i-a dat şi lui Iacov, iar mai târziu Dumnezeu refuză să-i lase pe israeliţi să se încaiere cu cei din ţara lui Esau. „Să nu vă încăieraţi cu ei; căci nu vă voi da în ţara lor nici măcar o palmă deloc: muntele Seir l-am dat în stăpânire lui Esau.“ (Deuteronomul 2:5) Acest ţinut i-a fost dat lui Esau pentru că a fost sămânţa lui Avraam (Iosua 24:1-14). Atât Iacov cât şi Esau au fost ‚binecuvântaţi în credinţă’ prin credinciosul lor tată Isaac (Evr. 11:20). Toate lucrurile care au venit au fost la fel de adevărate pentru Esau cum au fost şi pentru Iacov, pentru că Esau a fost la fel de mult sămânţa adevărată a lui Avraam precum a fost fratele său geamăn Iacov. Dacă teologii oricărei orientări ar păstra înaintea lor aceste aspecte clare, ar evita afirmaţiile nebiblice privitoare la promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam şi seminţei lui. Iacov (Israel) – Un fiu adevărat al lui Avraam Nu trebuie să stăm prea mult să arătăm că Iacov (Israel) a fost de asemenea sămânţa naturală a lui Avraam. Iacov a fost într-adevăr sămânţa naturală a lui Avraam, dar el a fost o sămânţă naturală foarte specială. Într-un sens toţi copiii lui Israel sunt seminţele naturale ale lui Avraam exact ca şi Esau, dar în alt sens, din pricina faptului că ei sunt fiii lui Iacov şi de aceea sunt sub promisiuni speciale de legământ, ei sunt ‚seminţele naturale speciale’. Chiar dacă ambii sunt nepoţii naturali ai lui Avraam, Dumnezeu i-a făcut promisiuni lui Iacov pe care nu i le-a făcut fratelui său geamăn Esau. Acesta ar fi locul logic de a discuta despre poporul Israel ca fiind sămânţa naturală specială a lui Avraam. Cu toate acestea, din moment ce relaţia dintre naţiunea fizică a lui Israel şi Biserică este inima problemei atât în Teologia Legământului cât şi în Dispensaţionalism şi formează grosul acestei cărţi, o vom acoperi ultima. Acum vom stabili textual sămânţa spirituală a lui Avraam. CAPITOLUL PATRU Sămânţa spirituală a lui Avraam Sămânţa spirituală a lui Avraam îi reprezintă pe toţi credincioşii adevăraţi din toate veacurile. Nu trebuie să petrecem mult timp cu această sămânţă din moment ce există un acord de bază între aproape toţi, că cei credincioşi din toate veacurile sunt adevărata sămânţă a lui Avraam. Scripturile NT fac imposibil să ratezi acest adevăr, în mod special atunci când cineva realizează că următoarele cuvinte au fost spuse Neamurilor care nu puteau fi legate fizic în vreun fel de Avraam: „Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.“ (Galateni 3:29) Scofield Reference Bible oferă următoarea explicaţie ca fiind una din împlinirile Legământului Avraamic: (I)… Împlinit …(b) Într-o posteritate spirituală – „Priveşte acum către cer … aşa va fi sămânţa ta” (Ioan viii:39; Rom. iv:16, 17; ix:7, 8; Gal. iii: 6, 7, 29), viz. toţi oamenii credinţei, fie iudei fie neamuri. Eu nu accept tipologia Scofield care face ca „ceresc = sămânţa spirituală (biserica) şi ‚ţărâna = sămânţa pământească (Israel), dar citatul de mai sus este corect când afirmă că ‚toţi oamenii credinţei’, fie iudei sau neamuri, sunt sămânţa spirituală a lui Avraam. Sămânţa spirituală a lui Avraam este triunică: ‚alegerea prin har’ (Rom. 9:23-26; 11:5), ‚mântuiţii’ din toate veacurile (Gal. 3:24-29), ‚Mireasa lui Cristos’ (Apoc. 21:1-3; 9-14). Apocalipsa 21:3 a fost scopul spiritual al lui Dumnezeu din veşnicie. Aceasta a fost inima promisiunii lui Dumnezeu în relaţiile Sale cu Avraam şi cu naţiunea Israel precum şi relaţia Sa cu Biserica. Nu este nici o îndoială că strigătul din cer din versetul următor este pretenţia împlinirii finale a scopului veşnic a lui Dumnezeu în răscumpărarea poporului Său ales: „Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.“ (Apocalipsa 21:3) Teologia Legământului vede importanţa acestei fraze aşa cum este ea folosită în Scripturile VT. Nu este nici o îndoială că promisiunea afirmată în Apocalipsa 21:3 este inima promisiunii Evangheliei aşa cum Evanghelia este profeţită în Scripturile VT. Cu toate acestea, atât Dispensaţionalismul cât şi Teologia Legământului înţeleg greşit implicaţiile acestei fraze. ‚Cortul întâlnirii’ lui Dumnezeu care a fost prezis şi profeţit în Scripturile VT. Acest sistem de teologie nu poate vedea Biserica ca fiind adevăratul Israel a lui Dumnezeu care împlineşte promisiunile legământului făcut cu Avraam. Încăpăţânarea lor de a ‚naturaliza’ lucrurile specifice pe care apostolii NT le spiritualizează fac imposibil de înţeles acele pasaje ale NT. Cu toate acestea, teologul Legământului pierde de asemenea trenul în direcţie opusă. El eşuează în a accentua că scopul lui Dumnezeu nu a fost niciodată realizat într-un sens spiritual adevărat de naţiunea Israel. În sens spiritual şi veşnic această naţiune nu a devenit niciodată cu adevărat poporul lui Dumnezeu. Ei nu au fost niciodată o adevărată ‚naţiune sfântă’, nici nu au fost vreodată adevăratul ‚popor al lui Dumnezeu’. Dacă Dumnezeu a fost cu adevărat Dumnezeul lui Israel în sensul în care este Dumnezeul Bisericii, atunci de ce l-a tăiat ca naţiune? Poate Dumnezeu să se raporteze la Trupul lui Cristos în aceeaşi manieră în care s-a raportat la poporul Israel? Aceasta este întrebarea cu care Pavel se ocupă în Romani 9-11. Este adevărat că Dumnezeu a fost Dumnezeul lui Israel într-un sens naţional, dar aceasta nu a fost decât o relaţie pur condiţională. Dumnezeu a locuit cu adevărat în mijlocul lor într-un fel în care nu a locuit în mijlocul altor naţiuni, dar în nici un fel ei nu au fost templul lui Dumnezeu, aşa cum este astăzi Biserica. În mijlocul celorlalte naţiuni de pe pământ, Israel a fost naţiunea Sa specială, dar acea relaţie nu a fost o relaţie spirituală mântuitoare şi nici nu a fost bazată pe un ‚legământ veşnic al harului’. Locuirea lui Dumnezeu în mijlocul Israelului în cort şi locuirea în interiorul credinciosului astăzi ca fiind adevăratul cort sunt două lucruri complet diferite. Relaţia specială naţională dintre Dumnezeu şi poporul Israel a fost bazată pe legământul legalistic făcut la Sinai, iar acea relaţie de legământ specială a fost în cele din urmă anulată de Dumnezeu din pricina eşecului continuu de a păzi legământul. Repet: Prin scopul Său suveran, Dumnezeu nu poate spune şi face Trupului lui Cristos ceea ce i-a spus şi i-a făcut naţiunii lui Israel. A putut fi răscumpărată această naţiune prin moartea lui Cristos şi aşezată sub legământul ratificat prin sângele Lui (1 Cor. 11.24-26), şi mai apoi să fie respinsă? Dacă Israelul a fost sub acelaşi legământ ca şi Biserica, atunci ce garanţii avem că El nu va respinge şi Biserica? Dacă Biserica şi Israelul sunt răscumpărate şi stau sub acelaşi legământ, cum de este garantată siguranţa veşnică a Bisericii, pe când a Israelui nu a fost? Răspunsul biblic la aceste întrebări este simplu. Trupul lui Cristos nu poate fi niciodată dezmoştenit de Dumnezeu, pentru că el este sub un legământ nou şi mai bun decât Vechiul Legământ sub care a fost Israel. Noul Legământ care a stabilit Biserica ca fiind Trupul lui Cristos garantează că fiecare obligaţie de legământ să fie îndeplinită în Garant (Evr. 7:22), iar puterea Duhului promis va lucra ascultarea în experienţa personală a fiecărui membru al adevăratei comunităţi a Noului Legământ (Evr. 8:10, 11; Rom. 8:1-4). Sub Vechiul Legământ naţiunii Israel nu i s-a promis niciodată o astfel de garanţie pentru că legământul era unul legalistic bazat pe fapte. Naţiunea Israel nu a fost ‚Biserica răscumpărată sub legământul harului’, şi de aceea nu poate fi adevărata sămânţă spirituală a lui Avraam. Marele dacă Teologii ignoră marele cuvânt dacă din Exod 19:5 şi atunci îşi construiesc întreaga poziţie pe afirmaţia de ‚har’ din Exod 19:4 şi 20:2. Priviţi la ceea ce spune de fapt Cuvântul lui Dumnezeu: „Atunci Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte, şi a zis: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei.“ (Exodul 20:1-2) „„Aţi văzut ce am făcut Egiptului, şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine.“ (Exodul 19:4) „Acum, dacă veţi asculta glasul meu, şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veţi fi o Împărăţie de preoţi şi un neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel.”“ (Exodul 19:5-6) De ce teologii Legământului ignoră acel mare dacă din Exod 19:5 şi fug de aspectul evident că Dumnezeu a făcut la Muntele Sinai un legământ legalistic şi condiţional cu poporul Israel? Nu vrea Dumnezeu să spună ceea ce vrea cu adevărat? Mai încolo în această carte vom compara acest pasaj cu 1 Pet. 2:5-11 şi vom arată că adevărata Biserică este o ‚naţiunea sfântă, o Împărăţie de preoţi’ care Israelul nu a devenit niciodată, pentru că el nu a păzit niciodată legământul legalistic sub care au fost promise aceste binecuvântări. Binecuvântările din Exod 19:4,5 sunt clar dependente de ascultarea sau ‚păzirea legământului’ de către Israel, Decalogul şi sistemul însoţitor al tuturor legilor şi ceremoniilor. Biserica a moştenit aceste binecuvântări pentru că Garantul nostru a fost născut şi a trăit sub acest legământ (Gal. 4:4, 5): El a împlinit în totalitate cerinţele lui şi a dobândit dreptatea promisă (Evr. 7:22), iar apoi a murit sub blestemul lui (Gal. 3:13). Repet, nu este nici un dubiu că Dumnezeu a acţionat cu har când a răscumpărat fizic pe Israel şi ‚i-a adus la El’ într-o relaţie naţională specială, dar nu trebuie să confundăm aceasta cu chemarea eficientă şi justificarea. Trebuie să ne amintim că cei mai mulţi din acel popor ‚răscumpărat’ au mers în iad pentru că au respins Evanghelia. America este o ilustraţie clasică a acestui principiu. Nici o naţiune prezentă pe pământ nu s-a bucurat de privilegii şi binecuvântări aşa cum avem noi. Cu toate acestea, noi nu suntem ‚sub un legământ al harului’ nici nu suntem scutiţi de judecata lui Dumnezeu sau de pierderea vreunui singur privilegiu al Evangheliei. Cum am menţionat mai devreme, cu adevărat Dumnezeu ‚a locuit în mijlocul’ naţiunii lui Israel într-un mod special, dar din nou, această locuire nu a fost nici personală şi nici spirituală, aşa cum este astăzi în fiecare credincios. Dumnezeu nu ‚a locuit în mijlocul’ Israelului în acelaşi sens în care, de la venirea personală a Duhului Sfânt în ziua de Rusalii, El locuieşte acum în credincios în mod individual. Israelul nu a fost niciodată ‚templul lui Dumnezeu’ în sensul în care Biserica este desemnată specific a fi templul Lui. Scopul Apocalipsei 21:3 nu a fost niciodată realizat de Israel şi nu a putut fi niciodată, atâta timp cât vălul a stat în templu. Trebuie să vedem că fiecare cuvânt în parte precum ales, iubit, răscumpărat, fiu, etc. care descrie relaţia Israelului cu Dumnezeu ca naţiune, are o conotaţie complet diferită atunci când cuvinte identice sunt folosite cu privire la relaţia bisericii cu Dumnezeu. Nu se poate amesteca spiritualul cu naturalul. Nu se poate trata tipul ca realitate. Eşecul de a vedea acest adevăr clar este una din contradicţiile de sine orbitoare din Dispensaţionalism şi Teologia Legământului. Cuvintele ‚Dumnezeu va fi Dumnezeul lor’ nu pot fi aplicate într-un sens răscumpărător nici unei naţiuni sau individ care este respins de Dumnezeu: iar Israel, cu privire la statutul naţional special, a fost respins ca naţiune (Mat. 21:33-46), şi mulţi copii botezaţi ai părinţilor evlavioşi au pierit în iad. Când cuvintele de mai sus sunt luate în sensul spiritual al Noului Testament, ele semnifică siguranţă veşnică absolută. Prin harul şi puterea lui Dumnezeu Israel a fost cu adevărat chemat să iasă din Egipt, dar cuvântul chemat nu are aici aceeaşi semnificaţie precum cea din Romani 1:7. Fiecare israelit individual a fost răscumpărat prin sânge din robia Egiptului, dar cei mai mulţi dintre ei au pierit în necredinţă. Răscumpărarea prin sânge din Exod 12 nu este aceeaşi cu răscumpărarea prin sânge din Efeseni 1:7. Unul este un tip şi celălalt este realitatea, aşa cum Israelul fizic este un tip iar Biserica este realitatea. Atât Teologia Legământului cât şi Dispensaţionalismul uită constant adevărul de mai sus amestecând merele cu portocalele. Ei folosesc tipologia ca şi cum a fost realitatea lucrurilor tipizate. Dispensaţionalismul va construi o doctrină a ‚credincioşilor carnali’ pe presupunerea că Israelul în pustie a fost un popor răscumpărat. Din moment ce ei au aplicat sângele pe stâlpii uşii ‚prin credinţă’, ei au fost ‚mântuiţi’ cu adevărat. Cu alte cuvinte, ei au avut suficientă credinţă pentru a fi ‚răscumpăraţi’, dar nu suficientă pentru a se bucura de o ‚viaţă victorioasă’. Iată punctul de vedere dispensaţionalist: Kadeş-Barnea este, prin necredinţa lui Israel de acolo, şi comentariul divin al acestei necredinţe (Num. 14:22-38; Deut. 1:19-40; 1 Cor. 10:1-5), împresurat cu o semnificaţie spirituală imensă. Poporul a avut credinţă să stropească sângele ispăşirii (Ex. 12:28) şi să iasă din Egipt (lumea), dar ei nu avut credinţă să intre în odihna lor din Canaan. De aceea, deşi răscumpăraţi, ei au fost pentru Iehova patruzeci de ani de întristare. Teologia Legământului face exact acelaşi lucru. Învăţătorii acestui sistem vor respinge vehement adevărul clar că la Sinai a fost un legământ legalistic, doar pentru că ar fi imposibil pentru Dumnezeu să aşeze un popor răscumpărat sub un legământ legalistic, iar Israel a fost cu adevărat răscumpărat – şi prin răscumpărat, teologul Legământului înţelege mântuit. Un grup este la fel de greşit ca şi celălalt în modul în care foloseşte tipologia. Următorul citat este dintr-un comentariu larg folosit din Catehismul Scurt Westminster, întrebarea 43, care se ocupă cu prefaţa la Cele Zece Porunci. Mă uimeşte că oameni strălucitori şi evlavioși nu pot vedea implicaţiile sistemului lor teologic: Când Dumnezeu şi-a eliberat poporul Său din robia Egiptului, nu a fost pentru că ei au păzit Cele Porunci. Nu, El mai întâi i-a eliberat, şi mai apoi le-a dat Cele Zece Porunci. Astfel, nu se aştepta de la ei să păzească legea pentru a fi mântuiţi. Mai degrabă de la ei se aştepta aceasta pentru că ei erau deja mântuiţi. Şi aceasta este exact calea în viaţa unui creştin. Mă îndoiesc că vreun teolog al Legământului ar spune: „Eu cred că fiecare israelit care a părăsit Egiptul la Exod a fost un credincios justificat în Cristos”. Cu toate acestea, sistemul lor de teologie este forţat să trateze poporul Israel ca şi cum aşa ar fi stat lucrurile. Afirmaţia lui Williamson argumentează un punct teologic cheie şi el tratează tipologia ca un fapt absolut. În argumentul său el pune total semnul egalităţii între salvarea fizică a lui Israel şi salvarea spirituală a Bisericii. Williamson nu ar spune niciodată: „Experienţa Exodului pentru fiecare israelit implicat a fost egală adevăratei justificări prin credinţă.” Cu toate acestea, în sistemul său, el trebuie practic să-i trateze în acest fel. Acesta rămâne singurul temei în baza căruia el poate respinge Legământul mozaic ca fiind un legământ legalistic al faptelor. După cum s-a menţionat anterior, vom spune mai multe asupra acestui punct atunci când vom discuta cine este adevărata împlinire a ‚neamului mare’. Acum încerc doar să arăt că Teologia Legământului şi Dispensaţionalismul tratează naţiunea Israel şi poziţia ei înaintea lui Dumnezeu ca şi cum ar fi fost o naţiune de credincioşi justificaţi, în locul doar a unui tip. Rezultatul folosirii tipologiei în această manieră este confuză şi contradictorie. Scopul lui Dumnezeu de ‚a locui în mijlocul poporului Său’ aşa cum este prezentat în Apocalipsa 21:3 nu a fost niciodată realizat în lucrările lui Dumnezeu cu poporul Israel. Primele expresii ale prezenţei imediate a lui Dumnezeu au fost experimentate de adevăraţii credincioşi sub Vechiul Legământ în mod individual. Din cauza venirii personale a Duhului Sfânt în ziua de Rusalii când El a venit să ne locuiască în mod individual, mai mult din această realitate este experimentată de credincioşi sub Noul Legământ. Împlinirea totală a acestui scop nu va fi realizată până la cea de-a doua venire a Domnului Isus Cristos. Este o revelaţie progresivă a gloriei lui Dumnezeu în Scripturi care culminează în Apocalipsa 21 cu gloria Domnului pe deplin revelată în cetatea care nu are nevoie de soare sau lună. Fraza ‚gloria lui Dumnezeu’ denotă prezenţa imediată simţită a lui Dumnezeu însuşi. 1. Prima licărire a gloriei lui Dumnezeu dată lui Israel a fost de la distanţă: „Şi, pe când vorbea Aaron întregii adunări a lui Israel, s-au uitat înspre pustie, şi iată că slava Domnului s-a arătat în nor.“ (Exodul 16:10) 2. Gloria Domnului a apărut pe munte când a fost dată legea legământului, dar l-a făcut pe Israel să tremure de frică: „Slava Domnului s-a aşezat pe muntele Sinai, şi norul l-a acoperit timp de şase zile. În ziua a şaptea, Domnul a chemat pe Moise din mijlocul norului. Înfăţişarea slavei Domnului era ca un foc mistuitor pe vârful muntelui, înaintea copiilor lui Israel.“ (Exodul 24:16-17) 3. Dumnezeu s-a apropiat de naţiunea Israel în cortul întâlnirii şi „gloria Lui a locuit acolo”. Cu toate acestea, ea a fost în spatele perdelei din Sfânta sfintelor, şi doar un singur om, o dată pe an, putea intra în prezenţa lui Dumnezeu şi putea experimenta această glorie: „Atunci norul a acoperit cortul întâlnirii, şi slava Domnului a umplut cortul.“ (Exodul 40:34) 4. Gloria Domnului a părăsit templul din pricina fărădelegilor lui Israel (Ezec. 8:6; 9:3; etc.). 5. Dumnezeu a venit mult mai aproape prin întruparea şi locuirea în mijlocul nostru în Persoana Fiului Său şi noi am privit gloria Lui, dar şi de această dată gloria Sa a fost acoperită de trup. Muntele Schimbării la faţă este un exemplu a gloriei divinităţii lui Cristos care țâșnește prin acoperitoarea trupului Său. Wesley a surprins minunea acestui adevăr în imnul său de Crăciun prin cuvintele „acoperit în trup, Dumnezeirea vede ….”. apostolul Ioan ne dă afirmaţia clasică a acestui adevăr: „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. –“ (Ioan 1:14) 6. Dumnezeu rămâne acum în mod personal în fiecare credincios prin Persoana Duhului Sfânt şi noi experimentăm gloria lui Dumnezeu într-un mod care întrece experienţa celor care l-au văzut pe Cristos în trup. Totuşi noi „vedem doar printr-o sticlă întunecată”. Pavel descoperă implicaţiile locuirii Duhului: „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.“ (2 Corinteni 3:18) 7. Când în înfierea noastră finală este atins scopul răscumpărării depline, Îl vom vedea pe El faţă către faţă în toată gloria, şi minunea minunilor, „vom fi ca El pentru că îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Cartea Apocalipsa ne arată adevărata noastră speranţă: „Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu, şi făclia ei este Mielul.“ (Apocalipsa 21:23) Orice punct de vedere cu privire la binecuvântările promise lui Avraam şi seminţei sale care nu începe în Apocalipsa 13:8 cu Cristos ca Mielul înjunghiat din veşnicie în planul lui Dumnezeu, şi nu se încheie în Apocalipsa 21:3 cu unirea răscumpăraţilor din toate veacurile înaintea tronului Mielului care privesc pe deplin gloria Sa, nu a surprins cu adevărat istoria biblică şi ţelul scopului şi lucrării răscumpărătoare a lui Dumnezeu. Tot astfel, orice punct de vedere care încearcă să împingă realizarea acestui scop înapoi în Vechiul Testament ca şi un mijloc de a păstra aşa numita unitate a unui singur legământ al harului, a distrus complet adevărata unitate a Scripturii ca unitate construită în jurul lui Isus Cristos, adevărata Sămânţă a lui Avraam. CAPITOLUL CINCI Sămânţa Unică a lui Avraam – Cristos Acum vom oferi dovada textuală a Seminţei unice a lui Avraam. Cristos nu este doar cea mai importantă din cele patru seminţe a lui Avraam, dar înţelegerea locului Său în Scriptură este cheia adevăratei unităţi a Scripturii. Cristos este piatra de căpătâi a mântuirii noastre la fel cum este şi cheia şi piatra de căpătâi a întregii Scripturi. Resping idea că cheia Scripturii sunt dispensaţiile sau legămintele, chiar dacă o înţelegere a lor este necesară unei corecte interpretări a Cuvântului lui Dumnezeu. Totuşi, nici un tabel ‚dispensaţionalist’ şi nici legămintele ‚biblico-teologice’ nu sunt de nici un ajutor dacă nu pot fi dovedite cu texte ale Scripturii. Aceste concepte pot da unitate sistemului nostru dar ne vor forţa curând să sucim sau să ignorăm câteva texte clare ale Scripturii care nu se potrivesc sistemului. Promisiunea Evangheliei, însuşi Cristos, este inima atât a Scripturilor Vechiului cât a Noului Testament. Venirea şi lucrarea lui Cristos este împlinirea acestei promisiuni a Evangheliei, iar venirea personală a Duhului Sfânt în ziua de Rusalii şi locuirea Sa ulterioară în fiecare credincios al Noului Legământ sunt dovezile absolute că promisiunea Evangheliei a fost împlinită. Înţelegerea faptului că Evanghelia mântuirii prin har este ceea ce a fost promis în toată Scriptura, şi mai mult, faptul că Cristos însuşi este ‚Sămânţa’ care împlineşte promisiunea Evangheliei, este singurul mod biblic de a vedea şi de a menţine unitatea scopului răscumpărător al lui Dumnezeu. Lucrarea lui Dumnezeu cu naţiunea Israel este cheia dispensaţionalistă a Scripturii şi timpul orar al întregii istorii. Unicul atotcuprinzător legământ al harului este cheia Scripturii şi cadrul întregii istorii pentru teologul Legământului. Sub pretenţia (destul de sinceră) a menţinerii unităţii şi clarității Bibliei, ambele sisteme tulbură apa şi încearcă să forţeze Biblia să se potrivească schemelor lor. Nu am să uit o notiţă la începutul Bibliei unei doamne care spunea: „Să nu tulburi Biblia şi apoi să ai curajul să numeşti aceasta învăţătură adâncă.” Aşa cum am menţionat mai devreme, se pare că uneori mă abat puţin de la subiect, dar simt că este esenţial să procedez astfel, din moment ce scopul principal al acestei cărţi este o examinare a presupoziţiilor de bază ale Dispensaţionalismului şi Teologiei Legământului. Trebuie să ne reamintim că ambele sisteme folosesc ‚promisiunea necondiţionată pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui Avraam şi seminţei lui’ ca piatră de bază în sistemele lor. Dacă nu înţeleg nici promisiunea în sine şi nici cui i-a fost promisiunea făcută, atunci tot ce a fost construit pe această neînţelegere este în mod automatic într-o anumită măsură în eroare. Dacă înţelegerea lor a acestui concept fundamental precum ‚promisiunea făcută lui Avraam şi seminţei lui’ este greşită, atunci nici unul din aceste sisteme teologice nu pot fi de ajutor pentru o corectă interpretare a Scripturii. Următorul tabel ne dă o privire de ansamblu a ceea ce Scripturile spun despre Cristos, Sămânţa unică a lui Avraam. De asemenea este o ilustraţie biblică atât a revelaţiei progresive cât şi a adevăratei unităţi a Scripturilor în jurul persoanei şi lucrării lui Cristos. 1. Plănuită El este Mielul veşnic al lui Dumnezeu Apocalipsa 13:8 2. Prezisă El este Sămânţa femeii. Geneza 3:15 3. Promisă El este Sămânţa lui Avraam. Geneza 12:3 4. Garantată El este Fiul lui David. 2 Samuel 7:12 5. Pictată El este Subiectul tuturor Scripturilor. Luca 24:44-45 6. Prezentată El este Împlinirea fiecărei promisiuni. Luca 1:68-69 7. Poziţionată El este înălţatul Rege şi Domn. Fapte 2:29-30 8. Proclamată Suma şi Substanţa Evangheliei Fapte 2:36 Să examinăm în parte fiecare aspect din tabelul de mai sus. 1. Sămânţa unică plănuită – în scopurile lui Dumnezeu Cristos este Mielul lui Dumnezeu înjunghiat din veşnicie. „Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului, care a fost înjunghiat.“ (Apocalipsa 13:8) Moartea lui Cristos a fost ‚după planul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu (Fapte 2:23). Înainte de începerea timpului Dumnezeu a decretat să-şi trimită Fiul la Calvar. În planul lui Dumnezeu, Cristos a fost „Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii”. Oriunde vedem sângele lui Cristos vărsat, vedem biserica din Efeseni 5:25, şi ‚alegerea prin har’ din Efeseni 1:4. Orice studiu al lui Cristos ca sămânţă a lui Avraam care nu începe cu crucea şi cu decretul veşnic al alegerii este în mod necesar foarte deficient. 2. Sămânţa unică prezisă – Cristos este Sămânţa femeii. „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.”“ (Geneza 3:15) Am folosit cuvântul prezis în loc de promis pentru că în acest text al Scripturii cuvintele nu-i sunt adresate lui Adam ci lui Satan. Singurul lucru promis în acest verset este distrugerea lui Satan. Adesea teologii numesc acest verset protoevangelium. Ei sunt corecţi în această denumire. Cu toate acestea, pot fi sau nu pot fi corecţi în aplicarea acestei denumiri. Nimeni nu neagă că versetul prezice venirea lui Cristos pentru a distruge lucrarea Satanei. Totuşi, nicăieri versetul nu sugerează că Dumnezeu face cu Adam un legământ al harului. Folosind Geneza 3:15 ca un text doveditor pentru un legământ al harului cu Adam demonstrează faptul evident că oamenii vorbesc mai degrabă despre o invenţie teologică decât de un adevăr stabilit prin exegeză biblică. În ameninţarea făcută de Dumnezeu Satanei, revelarea unui scop specific al Său nu poate fi schimbat în stabilirea unui legământ formal cu un om. Discuţia lui Dumnezeu cu Satan, şi informarea lui cu privire la distrugerea sa certă, este un strigăt depărtat de intrarea lui Dumnezeu cu Adam într-un legământ al harului. Dacă cineva insistă în folosirea Genezei 3:15 pentru dovedirea stabilirii unui legământ, atunci conform acestui text, noi trebuie să insistăm că legământul a fost făcut cu Satan. Dacă există un astfel de lucru precum un legământ al harului încheiat între membrii Trinităţii, atunci acţiunea lui Dumnezeu din Geneza 3:15 este un pas clar făcut în timp şi istorie de realizare a scopului Său. Cu toate acestea, chiar dacă s-ar dovedi existenţa unui astfel de legământ, aceasta tot nu trebuie identificat cu aşezarea sub un legământ al harului de către Dumnezeu fie a lui Adam sau Avraam. De ce nu lăsăm versetul să însemne ceea ce spune? Dumnezeu i-a spus lui Satan că zilele lui sunt numărate şi că sămânţa femeii va fi cea care îl va distruge. Dacă cineva încearcă să înveţe despre un legământ al harului făcut cu Adam, atunci el ar trebui să-l ‚dovedească biblic’‚ cu Geneza 3:15. 3. Sămânţa unică promisă – El este Sămânţa lui Avraam. „Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.“ (Geneza 12:3) Galateni 3:8 citează acest verset şi ne spune că atunci când Dumnezeu a rostit aceste cuvinte El i-a predicat Evanghelia lui Avraam: „Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: „Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.”“ (Galateni 3:8) Conform apostolului Pavel, afirmaţia „Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine”, rostită către Avraam, este echivalentă cu „crede în venirea lui Cristos”. Aşa cum am menţionat mai sus, aceasta este promisiunea Evangheliei cu privire la Cristos însuşi care conferă Scripturilor adevărata unitate. Dacă cineva compară cuvintele lui Pavel folosite pentru a descrie lucrările lui Dumnezeu cu Avraam, cu terminologia folosită de Teologia Legământului pentru a descrie acelaşi eveniment, este posibil să observe ceea ce am menţinut anterior. Pavel a spus că Dumnezeu „a predicat Evanghelia lui Avraam şi în esenţă i-a spus să creadă în venirea unui Mesia. În aceste cuvinte este imposibil să citeşti ‚a făcut un legământ’, aşa cum face Teologia Legământului. În Geneza 15, în termeni foarte clari, Dumnezeu a făcut într-adevăr un legământ cu Avraam. Cu toate acestea, printre alte lucruri, acei termeni implică sămânţa fizică care moşteneşte ‚ţara’. Aici avem un exemplu textual clar, care include şi terminologia, a practicii constante a teologiei Legământului de a folosi termeni ne-biblici pentru a înlocui limbajul biblic clar. Nicăieri în Cuvântul lui Dumnezeu Duhul Sfânt nu numeşte Evanghelia Legământul Harului, şi nici măcar pe departe vreun verset nu sugerează că atunci când Dumnezeu plin de har şi-a făcut cunoscută promisiunea Evangheliei vreunui individ, sau vreunei întregi naţiuni, El l-a pus prin aceasta pe acel individ sub un legământ al harului. Dacă Teologia Legământului este corectă atunci Pavel ar fi trebuit să spună: „Dumnezeu a făcut un legământ al harului cu Avraam.” Nu pun la îndoială faptul că Geneza 3:15 şi Geneza 12:3 dovedesc în mod emfatic că Evanghelia harului singură a fost întotdeauna, şi va fi întotdeauna, unica cale a lui Dumnezeu de a mântui păcătoşi. De asemenea, nu mă îndoiesc că singura Evanghelie a harului a fost predicată de la apariţia păcatului. Cu toate acestea, proclamarea Evangheliei harului unei persoane nu este acelaşi lucru cu aşezarea acelei persoane sub un legământ al harului. Teologia Legământului face sinonime aceste două lucruri şi apoi trage tot felul de concluzii din expresia ne-biblică ‚legământul harului’, concluzie care nu poate fi trasă din expresia biblică ‚a predicat Evanghelia.’ Cineva poate deduce dintr-o expresie stropirea copiilor ca un semn al legământului, dar i-ar fi imposibil să o mai facă din cealaltă expresie. Apostolul Petru este şi mai explicit cu privire la identitatea ‚sămânţei’. El ne spune că acele cuvinte în tine din Geneza 12:3 semnifică în sămânţa ta, şi mai mult, că acea Sămânţă despre care se vorbeşte este Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos Domnul nostru. „Voi sunteţi fiii prorocilor [Isaia, Ieremia, Ezechiel, etc.] şi ai legământului, pe care l-a făcut Dumnezeu cu părinţii noştri [Avraam, Iacov, David, etc.], când a zis lui Avraam: „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta.” Dumnezeu, după ce a ridicat pe Robul Său Isus, L-a trimis mai întâi vouă, ca să vă binecuvânteze [cu binecuvântările promise părinţilor menţionaţi anterior şi despre care le-a vorbit prorocilor menţionaţi anterior], întorcând pe fiecare din voi de la fărădelegile sale.”“ (Faptele apostolilor 3:25-26) În aceste versete Petru face clare câteva puncte. Lucrurile de importanţă primordială pentru noi sunt după cum urmează: A. Inima binecuvântării promise lui Avraam în Geneza 12:3 se ocupă cu Evanghelia mântuirii prin har prin credinţă, sau „întoarcerea fiecăruia de la fărădelegile sale.” Adevărata binecuvântare a lui Avraam nu este nimic mai puţin decât justificarea prin credinţă (Gal. 3:4 şi Rom. 4). Scripturile NT nu interpretează niciodată că legământul făcut cu Avraam se ocupă de ţara Palestinei, şi nici nu permite ca ţara să constituie principala parte a promisiunii. Lucrul exact opus este adevărat cu privire la Scripturile VT. Ţara este inima promisiunii legământului făcut cu Avraam din Geneza 15 până la sfârşitul Scripturilor VT dar se opreşte la Maleahi. ‚Ţara promisă’ nu mai este nicăieri repetată în Scripturile NT. Ne vom uita la aceasta mai atent într-un capitol ulterior. B. Sămânţa lui Avraam este Cristos însuşi. Adevărata sămânţă a lui Avraam nu este nici naţiunea iudaică şi copiii ei fizici, nici biserica şi copiii ei fizici. Adevăraţii credincioşi sunt sămânţa lui Avraam fie că ei sunt iudei sau neamuri care au trăit fie înainte fie după Cristos. ei moştenesc binecuvântarea lui Avraam doar pentru că ei cred Evanghelia şi nu din pricina vreunei legături fizice. Mulţi israeliţi nu au crezut niciodată Evanghelia care le-a fost predicată, ci dimpotrivă, s-au încrezut în privilegiile lor. În ciuda relaţiei lor speciale de legământ, cei mai mulţi din ei nu au moştenit niciodată nici măcar o singură promisiune spirituală care i-a fost făcută lui Avraam şi seminţei sale. Toţi membrii oricărei biserici instituţionale, în special biserica naţională apărată de Teologia Legământului, nu sunt toţi deopotrivă ‚în Cristos’. Ca indivizi, ei nu au parte de promisiuni spirituale separat de pocăinţa şi credinţa personală în Evanghelia universală a harului lui Dumnezeu. C. Binecuvântarea lui Avraam nu a fost promisă doar iudeilor, ci „tuturor neamurilor de pe pământ”. Apostolii au proclamat împlinirea promisiunilor ca fiind „… mai întâi iudeului …” dar niciodată în exclusivitate iudeului. Neamurile li s-au promis binecuvântări identice celor promise iudeilor. D. Împlinirea adevăratei binecuvântări promise lui Avraam a fost deja realizată de oricine crede Evanghelia. Proclamarea Evangheliei din cartea Faptele apostolilor este întotdeauna în termenii învierii lui Cristos care a asigurat deja binecuvântarea avraamică promisă. În aceste versete nu este nici cel mai mic indiciu a vreunei binecuvântări promise lui Avraam care să fie amânată până la o dată ulterioară. E. Binecuvântarea promisă lui Avraam care a fost reafirmată tuturor părinţilor şi promisă tuturor profeţilor nu este nimic mai puţin decât promisiunea Evangheliei lui Cristos însuşi. Petru spune că el a fost trimis de Dumnezeu să-i anunţe pe iudei că promisiunea făcută părinţilor lor în scrierile profeţilor a fost împlinită în Cristos. nicăieri nu există vreun indiciu al unei binecuvântări amânate care să fie dată în viitor. Conform lui Petru şi Pavel, profeţii VT vorbeau despre perioada Evangheliei în care noi trăim astăzi. Cuvintele în aceste versete nu pot fi făcute să semnifice altceva. Este probabil semnificativ faptul că Scofield Reference Bible nu dă referinţa la Fapte 3:24-26 înapoi în Geneza 12:1-3, sau oriunde în altă parte. Se ignoră faptul că Petru citează, interpretează şi aplică adevărata semnificaţie a legământului lui Dumnezeu făcut cu Avraam. Dacă a fost un verset al VT citat de apostolul NT care ar trebui explicat şi dată referinţa, acesta este versetul. Aceasta este de două ori adevărat dacă încercăm să înţelegem ce vrea să spună Dumnezeu în legământul Său cu Avraam şi sămânţa lui cu privire la promisiunea de a-l binecuvânta pe el şi sămânţa lui „întorcând pe fiecare din voi de la fărădelegile sale.” Devine evident faptul că C nu poate potrivi în sistemul lui interpretarea spiritualizată a lui Petru cu privire la promisiunile făcute lui Avraam şi seminţei lui. Dispensaţionalismul este forţat să plaseze în viitor ceea ce în acest text Petru în mod specific spune că a fost deja împlinit. De asemenea ei trebuie să naturalizeze binecuvântarea promisă lui Avraam pe care Petru în mod clar o spiritualizează. Acesta este poate, sau poate nu, motivul pentru care versetului nu i s-a pus referinţa în biblia Scofield. Fără aceasta, este imposibil să iei literal cuvintele lui Petru şi apoi să faci să se potrivească în pasaj perspectiva ‚Împărăţiei amânate’. Pe mine mă uimeşte că oamenii care insistă pe interpretarea literală a cuvintelor Scripturii nu vor face acelaşi lucru când apostolul Noului Testament în mod literal spiritualizează o profeţie a VT. Limbajul natural al lui Petru care spune „Aceasta este ceea ce a fost rostit de profet” nu poate fi luat literal de un dispensaţionalist. F. Dovada infailibilă a împlinirii promisiunii făcute lui Avraam şi seminţei lui este ‚dăruirea Duhului’. o comparaţie cu Fapte 2:18, 38 şi Galateni 3:14 va arăta că aceasta este inima explicaţiei lui Petru a evenimentelor care au apărut în ziua de Rusalii. Aceasta va arăta că dăruirea Duhului este o experienţă nouă şi unică care nu a fost posibilă înainte de Rusalii chiar dacă era inima promisiunii anticipate în Scripturile Vechiului Testament. „Da, chiar şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna, în zilele acelea, din Duhul Meu, şi vor proroci.“ … Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.“ … „pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Hristos Isus, aşa ca, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit.“ (Faptele apostolilor 2:18, 38; Galateni 3:14) Cea mai importantă unică întrebare cu privire la Avraam şi promisiunea făcută lui în Geneza 12:1-3 este foarte simplă. Citiţi cu atenţie următoarea întrebare şi apoi vedeţi ce cred eu că este una din erorile de bază a Dispensaţionalismului exprimată în întrebarea: „În alegerea, chemarea, şi intrarea în legământ cu Avraam, Dumnezeu”: • face un ‚legământ necondiţionat prin care începe un nou program în care este implicat un popor pământesc (naţiunea Israel) cu o identitate permanentă şi separată într-un ţinut fizic definit (Palestina), în distincţie cu un popor ceresc (Biserica) avându-şi binecuvântările sale în locurile cereşti? • sau Dumnezeu face primul pas în împlinirea predicţiilor făcute în Geneza 3:15 cu privire la Sămânţa unică care va veni să moară pe cruce în împlinirea unicului scop veşnic neschimbător al harului (Apoc. 13:8) pentru unicul, adevăratul, alesul Său popor? Orice dispensaţionalist va fi de acord cu prima alegere, dar unii din ei vor dori să şteargă cuvântul permanent, pentru ca apoi să spună: „Sunt de acord cu ambele variante”. Temelia Dispensaţionalismului consistent stă pe începerea de către Dumnezeu cu Avraam a unui program nou cu un popor ‚pământesc’ care trebuie să culmineze cu moştenirea şi păstrarea lor permanentă a ţării Palestina. Acest scop a lui Dumnezeu cu Israel este complet separat de programul Său cu poporul ‚ceresc’, Biserica. Israelul va moşteni Palestina fizică, Biserica se presupune va moşteni cerul. Cel de-al doilea program al lui Dumnezeu, Biserica, se presupune că ‚nu a fost făcut cunoscut’ până când Pavel nu-l descoperă în cartea Efeseni. În acceptarea unui astfel de punct de vedere cu privire la legământul avraamic, Dispensaţionalismul eşuează să vadă totala continuitate a singurului ţel răscumpărător din Geneza 3:15 şi Geneza 12:1-3, aşa cum acest ţel este dezvoltat în restul Scripturii, în special de apostolii NT în interpretarea lor inspirată a modului în care Dumnezeu a tratat cu Avraam. Acest sistem eşuează de asemenea să aprecieze cât de clar Avraam însuşi a văzut că pământul fizic al Palestinei nu a fost împlinirea reală şi finală a promisiunii făcute de Dumnezeu lui şi seminţei lui (Gen. 22:18 Ioan 8:56; Evr. 11:9-10). Marea importanţă a lui Avraam nu este aceea că el este tatăl naţiunii iudaice, ci că el este tatăl naţiunii care îl va aduce pe Mesia. Faptul că Avraam a fost tatăl naţiunii iudaice nu are mai multă semnificaţie spirituală sau eternă în el însuşi pentru naţiunea Israel decât faptul că Ismael devenind o naţiune mare pentru că a fost sămânţa fizică a lui Avraam are semnificaţie spirituală şi eternă pentru naţiunile arabe care descind din Ismael. Orice promisiune eternă a lui Dumnezeu este făcută lui Cristos şi nu naţiunii iudaice. Orice binecuvântare spirituală făcută oricărei persoane trebuie să se nască din Apocalipsa 13:8. Dumnezeu alegându-l şi chemându-l pe Avraam nu a început un al doilea scop etern şi un al doilea program perpetuu implicând o naţiune pământească fizică şi separată. El doar a desemnat linia seminţei care va duce la împlinirea promisiunii din Gen 3:15 şi a ţelului din Apoc. 13:8. În acest punct Dispensaţionalismul introduce o dezbinare în scopurile lui Dumnezeu, care face imposibil să vezi evenimentele care au loc în Scripturile NT ca fiind aceleaşi lucruri care au fost promise părinţilor pretutindeni în Scripturile VT. Întregul concept al ‚Împărăţiei amânate’ începe cu neînţelegerea ‚promisiunii lui Dumnezeu făcute lui Avraam’ în Geneza 12. Odată ce este făcută aceasta, este imposibil să foloseşti Scripturile NT pentru a înţelege şi interpreta în Scripturile VT profeţiile legate de Împărăţie. Această neînţelegere conduce la forţarea conceptelor VT în Scripturile NT. Vom spune mai multe despre acestea mai încolo. În mod simplu noi trebuie să vedem următoarele aspecte: • tot ce a făcut Dumnezeu cu Israel sau cu oricine altcineva este într-un anumit fel legat de singurul Său scop al răscumpărării seminţei lui Avraam, adevăratul unic popor al lui Dumnezeu (cf. Apoc. 13:8 şi pasaje precum Efes. 1:10-12). • Sămânţa lui Avraam, singurul popor adevărat al lui Dumnezeu, este alegerea prin har, a tuturor celor „aleşi în Cristos înainte de întemeierea lumii”. Este interesant, şi chiar puţin amuzant, să vezi cât de departe merg oamenii pentru a-şi apăra o poziţie dragă inimii lor. În 1972 Asociaţia Generală a Baptiştilor Regulamentari au avut o discuţie aprinsă cu privire la alegerea suverană a lui Dumnezeu. A fost făcută o încercare de a se întări articolul în afirmaţia doctrinală care trata problema mântuirii şi alegerii. Un grup puternic de arminieni nu doar au încercat să distrugă amendamentul cu privire la alegerea credincioşilor, ci ei au întărit de asemenea articolul cu privire care trata problema alegerea de către Dumnezeu a naţiunii Israel. Sunt convins că ei nu au împrumutat intenţionat limbajul teologilor Legământului, dar tot ce au încercat să facă a fost să transfere conceptul ‚legământului harului’ de la Biserică la poporul Israel. Am zâmbit când am citit următoarea afirmaţie dispensaţionalistă aplicând lui Israel terminologia Teologiei Legământului: XVIII. ISRAEL Noi credem în selecţia suverană a lui Israel ca fiind poporul de legământ veşnic a lui Dumnezeu, care este împrăştiat acum din pricina neascultării lui şi respingerii lui Cristos, şi că după ce va fi readus în Ţara Sfântă, după împlinirea Bisericii, va fi mântuit ca naţiune la cea de-a doua venire a lui Cristos. Gen. 13:14-17; Rom. 11:1-32; Ezec. 37. Dispensaţionalismul Asociaţiei Generale a Baptiştilor Regulamentari menţine cu tărie că este un ‚Legământ veşnic (al harului) cu Israel. Ei doar transferă legământul harului de la biserică la Israel şi fac ca moştenirea pământului Palestinei să fie echivalentul odihnei mântuirii veşnice. În mod corect putem numi sistemul lor ‚Teologia Legământului (Israel)’. Deşi nu întotdeauna, dispensaţionaliştii militanţi sunt de obicei arminieni puternici în ceea ce priveşte perspectiva voinţei libere. Ar fi amuzant să pui următoarea întrebare: „Cum putem fi siguri că în viitor cei din Israel îşi vor exercita voinţa lor liberă şi îl va lăsa pe Dumnezeu să-i mântuiască?” Răspunsul următor cu privire la Israel poate fi unul Hyper-Calvinist: „Dumnezeu îi va face să creadă!” De ce este atât de nedrept ca astăzi Dumnezeu să dea credinţă unui individ ales dintre Neamuri, dar în viitor nu va fi doar cinstit, ci chiar obligatoriu, să-i dea credinţă întregii naţiuni iudaice. Doar atât cu privire la consistenţă! Eu personal cred că Israelul ca popor este încă un popor unic în scopurile lui Dumnezeu. Cu toate acestea, ca naţiune ei nu au nici un fel de scopuri spirituale sau veşnice independent de Biserică. Dumnezeu nu are două popoare, două programe, două scopuri eterne, două Evanghelii, şi cu siguranţă El nu are pentru Fiul Său două mirese distincte (Efes. 2:11-12). Asta nu înseamnă că Israelul ca popor nu este încă „preaiubit din pricina părinţilor”. Este una să te gândeşti la Israelul ca la o naţiune fizică cu distincţii naţionale şi pământești şi alta să te gândeşti la Israel ca la un popor care poartă asupra lor marca specifică a lui Dumnezeu. Romani 11 mă convinge că în viitor vor fi mulţi iudei mântuiţi, dar ei vor fi parte a Bisericii. Dispensaţionalismul recunoaşte clar că Evanghelia este unul din acele lucruri promise în Geneza 12:3. Într-o notă de subsol care explică Legământul avraamic, Scofield spune: (7) „În tine vor fi binecuvântate toate familiile pământului.” Aceasta este marea promisiune evanghelică împlinită în Sămânţa lui Avraam, Cristos (Gal. iii: 16; Ioan viii: 56-58). Aduce promisiunea Legământului adamic cu privire la Sămânţa femeii într-o şi mai mare claritate (Gen. iii: 15). În principiu suntem de acord cu această afirmaţie. Cu toate acestea, mai departe Scofield face ca restul lucrurilor promise să se aplice naţiunii fizice Israel ca ‚sămânţă a lui Avraam’ şi aceste aspecte ale promisiunii ajung curând să le întunece pe toate celelalte. Pe de altă parte, Teologia Legământului încearcă să stabilească o continuitate din Gen. 3:15 până la Gen. 12:1-3 şi restul Scripturii, pe baza unui legământ formal şi definitiv ‚legământ al harului’ care nu are bază textuală în Scriptură. El este produsul deducţionismului teologic. În unele discuţii, conceptul unui legământ al harului poate fi sau nu folositor, dar folosirea termenului ca o piatră de construcţie pentru înţelegerea fundaţiei întregii Scripturi înseamnă să ridici termeni produşi de teologi mai presus de cuvintele folosite de Duhul Sânt în Biblia însăşi. Întotdeauna ar trebui să fim sceptici când oamenii insistă să folosească cuvinte sau expresii pentru a-şi dovedi punctele cheie ale sistemelor lor, mai ales atunci când ei nu au niciun text al Scripturii care să folosească aceleaşi cuvinte sau expresii. Impresia pe care o am este că cineva încearcă să ne înveţe ceva ce Duhul Sfânt a uitat să menţioneze. Regretatul dr. Gordon Clark, un puternic teolog al legământului, a dat câteva sfaturi excelente tuturor teologilor: … un teolog biblic ar trebui să folosească termeni biblici în semnificaţia lor biblică … Eu aş schimba aceasta în două afirmaţii. Aş spune că, în primul rând un teolog ar trebui întotdeauna să folosească termenii pe care Scriptura îi foloseşte, şi în al doilea rând el ar trebui să folosească acei termeni doar cu semnificaţia specifică pe care le-o dă Scriptura. Noi nu ar trebui să schimbăm niciodată termenii biblici cu termeni teologici, dacă acea semnificaţie nu poate fi stabilită clar de alte texte ale Scripturii. Atât dispensaţionalismul cât şi teologia legământului violează constant acest principiu şi în loc să folosească texte şi termeni biblici pentru a-şi ‚dovedi’ argumentele lor ei folosesc termeni teologici. Cuvintele crezurilor şi ale ‚părinţilor bisericii’ au o tendinţă anume de a înlocui cuvintele rostite în Biblie de profeţii şi apostolii inspiraţi. Recent am discutat materialul din acest capitol cu un grup de slujitori reformaţi. Câţiva dintre ei insistau în folosirea expresiei ‚legământ al harului’ ca şi cum ar fi avut autoritatea unui verset al Scripturii. Ei nu au făcut nici o încercare să-şi dovedească argumentele lor direct din Biblie, ci au continuat să folosească termeni şi logică teologică (pentru o discuţie extinsă asupra acestui aspect vezi Apendix-ul 3). Sunt surprins atunci când doctrina inspiraţiei verbale este în pericolul de a fi negată inconştient de teologi care fabrică termeni teologici care nu se găsesc în Scriptură, iar mai apoi folosesc acei termeni ca singur suport al unui aspect anume din sistemul lor teologic. Totul devine şi mai grav atunci când ei refuză categoric să accepte şi să folosească cuvintele şi termenii inspiraţi de către Duhul Sfânt însuşi, doar pentru că acele cuvinte sau termeni nu se potrivesc în sistemul lor. De fiecare dată când văd în Westminster Confession of Faith (Mărturisirea de Credinţă de la Westminster, mărturisirea istorică standard a bisericilor prezbiteriene n.ed.) că frecventa expresie numită în mod obişnuit este urmată de un termen teologic cheie, aş vrea să spun: „Numită în mod obişnuit de cine? Cu siguranţă nu de vreunul din apostolii sau profeţii Scripturii.” Ce vrea să spună Mărturisirea prin expresia numită în mod obişnuit este următorul lucru: „Noi nu avem un text biblic specific pentru a susţine acest termen sau expresie, dar ştim că este corect pentru că este esenţial sistemului nostru teologic şi tot timpul a fost folosit în mod obişnuit de teologi. Când romano-catolicii citează din părinţii bisericii pentru a-şi susţine autoritatea, în loc să apeleze la un loc din Scriptură (pentru că nu au nici unul), noi numim aceasta „tradiţia părinţilor” şi le respingem doctrina. Atunci când puritanii sau moştenitorii lor apelează la crezurile consacrate (din aceleaşi motive pentru care romano-catolicii apelează la părinţi) sau la logica umană, aceasta este numită ‚analogia credinţei’. Nu am greşi dacă am spune că John Brown a avut dreptate când i-a acuzat pe puritani că au aşezat Cuvântul lui Dumnezeu sub aceleaşi lanţuri pe care Luther şi Calvin le distruse-se printr-o exegeză biblică adevărată. Acesta este un citat foarte interesant: În veacul care a urmat [celui lui Luther şi Calvin], lanţurile care au fost sfărâmate au fost în mod curios reparate de mulţi din generaţia a doua şi a treia de expozitori protestanţi, şi cu câteva excepţii notabile, teorii omeneşte construite pentru armonizarea diferitelor afirmaţii ale Revelaţiei, sub numele plauzibil al „Analogiei Credinţei”, au fost folosite de aceştia nu doar ca adevăratele mijloace de interpretare a Scripturii, ci au fost ridicate atât de sus faţă de toate celelalte mijloace încât să le controleze, şi cu adevărat nr-un grad ridicat, să le înlocuiască. John Brown vorbea despre oameni precum cei care au conceput Mărturisirea de Credinţă de la Westminster care folosind ‚Analogia Credinţei’ şi fără nici o verificare textuală au impus ca propriile dictumuri să devină ‚adevărul lui Dumnezeu’. Dumnezeu să ne ajute atunci când oamenii ajunşi la putere vor începe să folosească un crez peste conştiinţele noastre şi refuză să discute Cuvântul lui Dumnezeu însuşi. Când se întâmplă aceasta suntem cu adevărat înapoi în ţara Romei. Rezumat Da-ţi voie să rezumez ceea ce am spus. Dispensaţionalismul taie Biblia în jumătate şi cele două părţi nu se mai întâlnesc niciodată. Teologia legământului face exact opusul şi uneşte cele două legăminte distincte (Vechiul şi Noul) într-un singur legământ cu două administrări. Dispensaţionalismul nu poate avea în nici un caz VT în NT, iar Teologia Legământului nu poate avea un Nou Legământ real. Ei au doar o versiune mai nouă şi mai veche a aceluiaşi legământ. Dispensaţionalismul nu poate avea cele două testamente împreună, iar Teologia legământului nu le poate avea separat! Greşeala de bază a celor două sisteme se află în neînţelegerea promisiunilor făcute în Geneza lui Avraam şi seminţei lui. După cum vom vedea mai târziu, această eroare este rezultatul eşecului de a vedea că adevărata unitate a întregii Scripturi implică o schimbare atât dispensaţionalistă cât şi de legământ. Trebuie să vedem două legăminte distincte, şi anume vechiul legământ de la Sinai şi noul legământ de har care îl înlocuieşte, dar în acelaşi timp trebuie să vedem scopul unic distinct şi neschimbător al lui Dumnezeu care este lucrat pentru unica Sa alegere prin har. Din pricina doctrinei bisericii pe care o au, atât Dispensaţionalismul, cât şi Teologia legământului nu văd în acelaşi timp ambele lucruri. Fără a ţine cont de răspunsul pe care cineva îl dă evaluărilor anterioare ale Teologiei legământului şi Dispensaţionalismului, pentru moment noi doar insistăm că modul în care Dumnezeu a tratat cu Avraam nu este, aşa cum pretinde Dispensaţionalismul, un nou ‚scop şi program pentru Israel’, şi nici faptul că Dumnezeu stabileşte un ‚legământ al harului’ cu Avraam şi copiii lui fizici, aşa cum insistă Teologia legământului. Dumnezeu face doar primul pas în aducerea în lume a lui Cristos, adevărata Sămânţă, ca împlinire a Genezei 3:15. El anunţă evanghelia harului, iar această promisiune a evangheliei cu privire la Cristos este ceea ce unifică toată Scriptura în jurul persoanei şi lucrării lui Cristos însuşi. Să continuăm discuţia noastră cu privire la Cristos Sămânţa unică. Am acoperit discuţia despre Sămânţa unică după cum urmează: Cristos este Sămânţa (1) ‚Plănuită’ - El este Mielul veşnic al lui Dumnezeu; El este Sămânţa (2) ‚ Prezisă’ - El este Sămânţa femeii; El este Sămânţa (3) ‚ Promisă’ - El este Fiul lui Avraam; şi acum îl vedem ca fiind Sămânţa (4) ,Garantată’ - El este Sămânţa lui David. 4. Sămânţa unică garantată – Cristos este Sămânţa lui David. „Când ţi se vor împlini zilele şi vei fi culcat cu părinţii tăi, Eu îţi voi ridica un urmaş după tine, care va ieşi din trupul tău, şi-i voi întări împărăţia.“ (2 Samuel 7:12) Înţelegerea corectă a acestui legământ făcut de Dumnezeu cu David ne este dată de Petru în faimoasa sa predică din ziua de Rusalii. Petru leagă legământul davidic de profeţia lui Ioel şi arată că atât profeţia făcută lui David cu privire la un tron şi o împărăţie, cât şi profeţia făcută lui Ioel cu privire la noua eră, au fost împlinite în învierea şi înălţarea lui Cristos. ‚Dăruirea Duhului’ dovedeşte că ambele profeţii au fost împlinite. Din predica lui Petru este clar că ‚noua eră’ preconizată de Ioel este acelaşi lucru cu ‚era împărăţiei’ promisă lui David. Semnele noii ere sunt dovada de un anume fel a regalităţii prezente a lui Cristos. Să privim pe scurt la acest pasaj cheie din Fapte 2. Atunci când oamenii uimiţi întreabă „Ce înseamnă aceasta?” (Fapte 2:12), Petru a explicat ce s-a întâmplat. El a declarat că într-un anume sens şi grad, lucrul la care ei au fost martori în acea zi a stabilit următoarele două aspecte: • Profeţia lui Ioel cu privire la ‚turnarea Duhului Sfânt peste orice făptură’ (nu doar iudei) a fost împlinită (v. 14-21), şi • Legământul făcut de Dumnezeu cu David cu privire la un tron şi o împărăţie a fost de asemenea împlinit (v. 22-36). Petru a explicat şi dovedit ambele aspecte cu evenimentele care au avut loc în ziua de Rusalii. Dăruirea Duhului a fost văzută ca împlinirea profeţiei lui Ioel, iar aceasta la rândul ei a dovedit că Cristos stătea pe tronul lui David ca împlinire a legământului lui Dumnezeu cu el. Cu alte cuvinte, Petru a declarat că ziua de Rusalii a dovedit cu claritate următoarele: • A fost dovada absolută că omul pe care ei l-au crucificat nu doar a fost înviat din morţi, dar şi că el stătea la dreapta lui Dumnezeu în gloria învierii chiar în acel moment, şi • Înălţarea lui Cristos la tronul lui David cu glorie şi putere a fost împlinirea profeţiei specifice făcută lui David în 2 Samuel 7 cu privire la stabilirea împărăţiei. Petru a văzut dăruirea Duhului Sfânt în ziua de Rusalii ca împlinire a profeţiei date lui Ioel cu privire la inaugurarea ‚noii ere’. Cu alte cuvinte, venirea personală a Duhului Sfânt a fost dovada că profeţia lui Ioel a fost împlinită; iar aceasta la rândul ei a dovedit că Cristos, sămânţa lui David, a fost ‚înălţat’ să stea pe tronul lui David, aşa cum Dumnezeu a promis în legământul davidic. Fapte 2 este un pasaj crucial care leagă Vechiul şi Noul Legământ. Nici Dispensaţionalismul nici Teologia legământului nu pot surprinde corect inima mesajului lui Petru din ziua de Rusalii. Dispensaţionalismul nu poate vedea Rusaliile ca adevărata împlinire a promisiunilor împărăţiei date prin Ioel şi David. Sistemul lor nu poate vedea în nici un sens Biserica ca fiind adevăratul Israel a lui Dumnezeu. Pe de altă parte, Teologia legământului nu poate vedea o eră complet nouă, un nou popor, şi o nouă experienţă care are loc la Rusalii ca dovada că Vechiul Legământ trecuse şi Noul Legământ promis îi lua locul (Evr. 8:6-13). CAPITOLUL ŞASE continuare Sămânţa Unică – o expoziţie a Faptele apostolilor 2 Din moment ce Fapte 2 este un pasaj crucial în trecerea de la Vechiul la Noul Legământ, ar putea fi util pentru noi să facem pentru moment o digresiune şi să avem o schiţă extinsă a principalelor puncte din capitol. După cum am menţionat, această carte este preocupată în primul rând să demonstreze presupoziţiile de bază. Această secţiune nu ne va ajuta doar în această direcţie, dar de asemenea va fi o oportunitate de a arăta că abordarea noastră hermeneutică va afecta într-o mare măsură înţelegerea de bază a Scripturilor VT. Fapte 2:1-11 – Minunea vorbirii în limbi. Versetul 7 spune: „toţi se mirau” iar versetul 12 spune de asemenea: „toţi erau uimiţi”. Prima uimire s-a datorat faptului că oameni din şaisprezece ţinuturi şi care vorbeau şaisprezece limbi diferite, au putut auzi evanghelia fiecare în propria-i limbă: „Toţi se mirau, se minunau, şi ziceau unii către alţii: „Toţi aceştia care vorbesc, nu sunt Galileeni? Cum dar îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră, în care ne-am născut?“ (Faptele apostolilor 2:7-8) Al doilea motiv de uimire s-a datorat faptului că evanghelia, sau „lucrurile minunate ale lui Dumnezeu”, a fost predicată iudeilor în limbile neamurilor: „Cretani şi Arabi, îi auzim vorbind în limbile noastre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu!” Toţi erau uimiţi, nu ştiau ce să creadă, şi ziceau unii către alţii: „Ce vrea să zică aceasta?”“ (Faptele apostolilor 2:11-12) Fapte 2:12 – Întrebarea evidentă. Întrebarea : „Ce vrea să zică aceasta?” se naşte din uimirile menţionate mai sus. Cea mai mare uimire nu a fost probabil vorbirea în limbi, ci mesajul care a fost rostit în această limbi. Fapte 2:13 – Răspunsul firesc (carnal). Se observă că Duhul Sfânt spune: Dar alţii îşi băteau joc, şi ziceau: „Sunt plini de must!”. Nu toţi dintre cei prezenţi au auzit mesajul lucrurilor minunate ale lui Dumnezeu. Cei ce pun această întrebare au văzut mâna lui Dumnezeu în mesajul pe care l-au auzit, dar alţii au auzit doar bolboroseli. Minunea putea fi la fel de bine atât în urechea ascultătorilor cât şi în limba vorbitorilor. Fapte 2:14-20 – Interpretarea inspirată a lui Petru. Ceea ce Petru a înţeles cu privire la ce s-a întâmplat în ziua de Rusalii este plin de învăţătură, în special pentru discuţia noastră cu privire la „sămânţa căreia i-a fost făcută promisiunea”. Aici este începutul predicii sale: „Atunci Petru s-a sculat în picioare cu cei unsprezece, a ridicat glasul, şi le-a zis: „Bărbaţi Iudei şi voi toţi cei care locuiţi în Ierusalim, să ştiţi lucrul acesta, şi ascultaţi cuvintele mele! Oamenii aceştia nu sunt beţi, cum vă închipuiţi voi, căci nu este decât al treilea ceas din zi. Ci aceasta este ce a fost spus prin prorocul Ioel: „În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voştri şi fetele voastre vor proroci, tinerii voştri vor avea vedenii, şi bătrânii voştri vor visa visuri! Da, chiar şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna, în zilele acelea, din Duhul Meu, şi vor proroci. Voi face să se arate semne sus în cer şi minuni jos pe pământ, sânge, foc şi un vârtej de fum; soarele se va preface în întuneric, şi luna în sânge, înainte ca să vină ziua Domnului, ziua aceea mare şi strălucită.“ (Faptele apostolilor 2:14-20) Turnarea Duhului a fost semnul care inaugura era Noului Legământ. Aceasta a fost prevăzut clar de către profeţi (nu doar de Ioel), iar Petru le spunea ascultătorilor săi că evenimentele la care ei erau martori erau dovada că venise Era Noului Legământ. În timp ce căutăm să înţelegem modul în care Petru foloseşte profeţia lui Ioel trebuie să evităm două extreme. În primul rând, nu trebuie să luăm modelul împărăţiei din Ioel şi mai apoi să cerem ca evenimentele din Fapte luate literal, adică în limbaj natural, să se potrivească într-o manieră de unu la unu. Această metodă va dovedi că profeţia lui Ioel nu a fost împlinită literal la Rusalii şi de aceea aşteaptă o împlinire în mileniu. Această metodă foloseşte Scripturile Vechiului Testament pentru a interpreta Scripturile Noului Testament în loc să facă invers. Această metodă nu-i permite lui Petru să spună cu adevărat ceea ce practic a rostit. Cea de-a doua greşeală este să faci cuvintele lui Petru să spună cu mult mai mult decât spun ele de fapt. Acest lucru este făcut adesea arătând că Petru a înţeles pe deplin că Ioel 2:32 a fost împlinit în dăruirea Duhului Sfânt în ziua de Rusalii pentru a locui în credincioşi. Până aici totul este corect. Cu toate acestea, acest fapt este atunci extins la toate lucrurile din cartea Ioel, şi prin extensie la fiecare profeţie a împărăţiei din Scripturile Vechiului Testament. Mi se pare că acest lucru este la fel de rău ca prima extremă. Nu este nici un dubiu că Petru foloseşte atât legământul davidic cât şi profeţia lui Ioel pentru a demonstra că împărăţia a venit cu adevărat, sau a fost inaugurată, dar aceasta nu înseamnă deloc că plinătatea împărăţiei, sau fiecare aspect prezis, a fost împlinit. Pentru că Petru declară că Ioel 2:32 a fost împlinit nu înseamnă că fiecare profeţie despre împărăţie a fost împlinită. Fapte 2:21 – Inima pasajului de Rusalii. Acesta este inima profeţiei lui Ioel şi arată fără îndoială că atunci când Ioel profeţea el vorbea despre mesajul evangheliei pentru întreaga lume. Ioel vorbea despre acest veac prezent când evanghelia harului se va extinde la toţi oamenii, incluzând neamurile „de departe”, iar Petru spunea că: „Acest veac a venit. Această profeţie este împlinită înaintea ochilor voştri.” Priviţi cu atenţie la interpretarea pe care Petru i-o dă lui Ioel: „Atunci oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit.”“ (Faptele apostolilor 2:21) Aşezând cuvintele lui Petru alături de cuvintele lui Ioel, vedem cum înţelege Petru profeția lui Ioel, şi învăţăm o lecţia a modului cum apostolii inspiraţi ai Noului Testament interpretează profeţiile ‚împărăţiei’ Vechiului Testament. Trebuie să insistăm ca abordarea hermeneutică a Scripturilor VT să fie aceeaşi cu cea a scriitorilor Scripturilor NT. Mie mi se pare destul de clar că atât Teologia Legământului cât şi Dispensaţionalismul abordează Scripturile NT cu un sistem deja fixat în minte pe care l-au obţinut în întregime din Scripturile VT. Ambele sisteme teologice insistă în interpretarea noului în lumina vechiului în loc să facă invers. Din nefericire, ambele sisteme sunt pe deplin dezvoltate chiar mai înainte de a ajunge la cartea Genezei. În loc să permită apostolilor să ne explice ce vor să spună profeţii Vechiului Testament, atât Teologia Legământului cât şi Dispensaţionalismul, fac ca profeţii Vechiului Testament să stabilească ce anume trebuie să spună apostolii. Ei doar fac aceasta în domenii diferite cu scopul de a dovedi diferite doctrine. Următoarea comparaţie a profeţiei lui Ioel cu interpretarea inspirată a lui Petru este un exemplu a modului în care putem învăţa să citim Scripturile VT în lumina interpretării lor de către apostolii inspiraţi ai NT. Este evident că ‚eliberarea’ despre care vorbeşte Ioel nu este eliberarea politică a iudeilor într-o împărăţie pământească viitoare, ci este clar înţeleasă de Petru ca fiind mântuirea deplină pe care o vor experimenta iudeii şi neamurile în era evangheliei (Luca 1:68-79). „Atunci oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit.( trad. În lb. engl.) ….“ (Ioel 2:32) „Atunci oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit.”“ (Faptele apostolilor 2:21) Noua eră ‚a Duhului’ este era evangheliei prezisă de Ioel. Petru stabileşte următoarele fapte cu privire la împărăţie. 1. Când va fi instaurată această împărăţie? Profeţia lui Ioel s-a referit la timpul în care eu şi tu trăim astăzi şi nu doar la viitor. 2. Cui i-a fost promisă împărăţia? Promisiunea este aplicată în egală măsură Neamurilor cât şi Iudeilor. Conform interpretării date de Petru profeţiei lui Ioel, promisiunea este pentru oricine şi nu doar pentru naţiunea Israel. 3. Cum aveau să fie primite binecuvântările împărăţiei? Eliberarea avea să fie dată pe baza credinţei în mesajul evangheliei şi nu are nimic de a face cu naşterea fizică. 4. Ce anume a vrut să spună Ioel prin ‚eliberare’? Petru spune clar că ‚eliberarea’ lui Ioel a fost mântuirea spirituală şi nu libertatea naţională, politică. Fapte 2:22-24 – Isus a avut toate dovezile necesare pentru a dovedi că El a fost Mesia, dar în ciuda tuturor dovezilor, iudeii l-au crucificat. Cu toate acestea, „Dumnezeu l-a înviat din morţi” (Fapte 2:24a). Sublinierea lui Petru dovedeşte că omul pe care ei l-au crucificat a împlinit profeţiile profeţilor cu privire la Regele Mesia. Fapte 2:25-28 – această înviere a lui Cristos din mormânt a fost de asemenea profeţită clar de David. Fapte 2:29-36 – Aplicaţia lui Petru a faptului învierii şi înălţării lui Cristos descoperă că David a înţeles exact ceea ce i-a fost promis în 2 Samuel 7. Predica lui Petru arată de asemenea că David a înţeles atât când cât şi cum promisiunea legământului „de a ridica pe scaunul său de Domnie pe Fiul său” va fi împlinită. Această referinţă de ‚timp’ clară este adesea pierdută atunci când se discută instaurarea tronului lui David. Ne va fi de folos să aşezăm din nou cuvintele profetice ale lui David alături de interpretarea lui Petru. Următorul tabel este trasat pentru a dovedi modul exact în care apostolul Noului Testament înţelege şi aplică o profeţie privitoare la împărăţia davidică a Vechiului Testament. Observaţi cu grijă următoarele fapte care sunt clar stabilite într-o comparaţie atentă a cuvintelor din profeţie şi interpretarea lor inspirată dată de Petru. „Cât despre patriarhul David, să-mi fie permis, fraţilor, să vă spun fără sfială „Când ţi se vor împlini zilele şi vei fi culcat cu părinţii tăi, că a murit şi a fost îngropat; şi mormântul lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi. Deci Eu îţi voi ridica un urmaş după tine, care va ieşi din trupul tău, Fiindcă David era un profet, şi ştia că Dumnezeu îi promis cu jurământ că din rodul coapselor lui, în ce priveşte carnea, va ridica pe Cristos, şi-i voi întări împărăţia.“ ca să stea pe tronul lui, văzând aceasta mai dinainte, a vorbit despre învierea lui Cristos … 2 Samuel 7:12 (1 Cron. 17:11) Fapte 2:29-31 TBS 1. Petru substituie cuvântul Cristos cu urmaş (în trad. din lb. engl. apare sămânţă) aşa că nu este nici un dubiu cu privire la cine se referă profeţia. Cristos este sămânţa care a fost „ridicată” (sau „înviată” – punctează clar timpul împlinirii) să stea pe tron ca împlinire a promisiunii legământului făcut cu David. 2. Petru arată că David a înţeles că aceste cuvinte sunt mai mult decât o promisiune legată de învierea trupească a lui Cristos. Petru leagă clar învierea şi înălţarea lui Cristos de instaurarea împărăţiei promise lui David. Când cineva compară cuvintele din 2 Samuel 7 cu Fapte 2, este imposibil să nu vadă acest aspect. „Ridicarea urmaşului (sămânţei)” şi „întărirea (instaurarea în lb. engl) împărăţiei” sunt acelaşi lucru cu „ridicarea lui Cristos” ca „să stea pe tronul lui (David)” iar toate acestea aveau să se întâmple în acelaşi timp. Duhul Sfânt ne spune specific că atunci când David a vorbit despre „ridicarea (învierea) lui Cristos să stea pe tronul lui (David)” , David a vorbit specific despre învierea şi înălţarea lui Cristos care tocmai avusese loc (v. 30,31). Cuvintele lui Petru pot doar însemna că, începând cu momentul învierii şi înălţării lui Cristos, Fiul mai mare a lui David a început să stea pe tronul promis. În cuvintele lui Petru nu este nici cel mai mic indiciu al unui viitor tron pământesc amânat. Dacă cineva ia cuvintele lui Petru în sens literal, dovedeşte fără nici un dubiu că Duhul Sfânt a spiritualizat în mod deliberat profeţia Vechiului Testament privitoare la împărăţia davidică. 3. Mai multe dovezi ale acestui factor de timp pot fi văzute în cuvintele „în timp ce David fost îngropat lângă (a adormit cu – eng.) părinţii lui”. Aceasta poate însemna doar că Cristos stătea pe tronul lui David în acelaşi timp în care David „era îngropat lângă (adormise cu) părinţii lui”, sau înainte de învierea lui David. De aceea Petru menţionează în mod deliberat că David „a murit şi a fost îngropat; şi mormântul lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi.” Petru spune: „Promisiunea făcută lui David a fost împlinită în aceeaşi manieră şi în acelaşi timp precis (cum şi când) în care i-a fost profeţit lui David”. Tronul trebuia instaurat la momentul învierii şi înălţării lui Cristos, şi se întâmpla „în timp ce David a fost îngropat cu părinţii lui” aşteptând propria-şi înviere (1 Cron. 17:11 şi Fapte 13:35, 36 pentru aceeaşi referinţă de timp). Este imposibil să potriveşti afirmaţia lui Walvoord (vezi pag. 13): „sub Cristos, David cel înviat va domni ca un prinţ peste casa lui Israel”, cu interpretarea inspirată a lui Petru cu privire la legământul lui Dumnezeu cu David. Noii dispensaţionalişti „progresivi” admit că Walvoord este greşit în aşteptarea lui cu privire la învierea din morţi a lui David însuşi şi domnia lui în Ierusalim. Cu toate acestea ei insistă că înlocuirea lui Cristos cu David nu trebuie înţeleasă ca fiind spiritualizarea profeţiei. 4. Cuvintele „Îi voi întări împărăţia” din promisiunea făcută lui David devine în interpretarea inspirată a lui Petru „va ridica pe Cristos ca să stea pe tronul lui”. Este din nou evident că acest eveniment a avut loc la înălţarea lui Cristos. În cuvintele lui Petru nu este nici cel mai mic indiciu a vreunei aşteptări viitoare a vreunui tron sau împărăţii davidice care să fi fost amânată temporar. Dacă întronarea Sămânţei lui David are loc în timpul unui viitor mileniu pământesc, atunci David nu va fi ridicat din morţi până după ce se termină acest mileniu. Duhul Sfânt nu putea să spună mai clar că Sămânţa lui David stă chiar acum pe tron şi că într-un anume sens împărăţia promisă lui David a fost deja instaurată la înălţarea lui Cristos (1 Cron. 17:11-15). Ar fi lipsit de sens să spui că Cristos stă chiar acum pe tron în cer ca Domn al bisericii, dar că mai târziu El va sta pe un tron fizic în Palestina ca Rege al lui Israel. Scripturile NT pur şi simplu nu permit o astfel de distincţie. Zilele manifestării gloriei şi puterii lui Cristos au început la înălţare. Nici un scriitor al Noului Testament nu se gândeşte sau scrie despre o astfel de manifestare a gloriei şi puterii lui Cristos ca aparţinând în totalitate viitorului. Darul Duhului Sfânt din Ziua de Rusalii este dovada înălţării lui Cristos la tronul lui David aşa cum a fost promis în 2 Samuel 7. De asemenea Rusaliile sunt o expresie sau exercitare vizibilă a meritatei Domnii sau Regalităţi a lui Cristos (Ioel 2:28, 29). Darul Duhului Sfânt a fost răspunsul direct şi meritat al lucrării victorioase a Regelui întronat, şi de asemenea o dovadă deplină a faptului că Tatăl a fost desăvârşit satisfăcut de acea lucrare. Pentru această ‚eră a bisericii’ dispensaţionalismul consistent trebuie fie să nege şi să ignore o teologie a ‚Domniei lui Cristos’, fie să o minimalizeze. Acest sistem nu poate vedea că evenimentele din ziua de Rusalii ca fiind adevărata împlinire a profeţiei lui Ioel şi a legământului davidic. Profeţia lui Ioel şi tronul lui David trebuie pur şi simplu împinse în viitor şi trebuie legate de Israelul fizic. Acceptarea spiritualizării pe care Petru o face Scripturilor VT reprezintă negarea principiului hermeneutic de bază pe care se așează sistemul dispensaţionalist de interpretare a Scripturii. Acest sistem trebuie să înţeleagă cuvintele lui Petru în lumina sensului natural (literal) a cuvintelor lui Ioel, în locul spiritualizării naturale (literale) a acestor cuvinte a lui Petru. O astfel de abordare face imposibilă luarea literală a cuvintelor scriitorilor Noului Testament atunci când aceşti scriitori dau un sens spiritual cuvintelor naturale folosite de profeţi. Atunci când Petru spune „Aceasta este ceea ce a fost spus prin profetul Ioel”, un dispensaţionalist nu poate lua cuvintele lui Petru în sens literal dacă el nu poate vedea cum fiecare cuvânt fizic folosit de Ioel este împlinit într-un eveniment specific natural sau fizic din Faptele apostolilor. Teologia sa, fără vreun ajutor al Scripturilor NT, stabileşte sensul literal (natural) al lui Ioel, şi mai apoi cere cuvintelor lui Petru să se potrivească cu această interpretare naturală. Această metodă de interpretare pur şi simplu nu poate literariza cuvintele lui Petru în aceeaşi manieră în care Petru literal spiritualizează cuvintele lui Ioel. Pe de cealaltă parte, Teologia Legământului trebuie să dejoace orice idee că ziua de Rusalii a inaugurat fie un distinct Legământ nou şi diferit, fie o reală nouă şi distinctă lucrare a Duhului Sfânt. Venirea personală a Duhului Sfânt este redusă doar la o mai mare revărsare a ceea ce era deja o realitate în experienţa credinciosului Vechiului Legământ. Teologia Legământului practic ignoră Scripturile specifice ale NT care spun contrariul. În realitate, Teologia Legământului nu permite mai mult decât Dispensaţionalismul ca Scripturile NT să interpreteze Scripturile VT. Ambele sisteme au o teologie deplin dezvoltată înainte să ajungă la Scripturile NT. Într-un caz „legământul necondiţionat cu Israel, sămânţa lui Avraam, intră nemodificat în Scripturile Noului Testament.” În celălalt caz, „legământul necondiţionat cu copiii părinţilor credincioşi, sămânţa lui Avraam, intră nemodificat în Scripturile NT. În ambele sisteme Scripturile Noului Testament sunt forţate să se potrivească în tiparul care a fost format în totalitate dintr-o naturalizare a Scripturilor Vechiului Testament. Baza hermeneutică este identică în ambele cazuri. Dacă vrem să fim oneşti cu faptele clar revelate în Scripturile NT avem aici câteva lucruri care trebuiesc confruntate: A. Duhul Sfânt nu ar fi putut veni până când Cristos nu şi-ar fi terminat lucrarea Sa de răscumpărare şi nu s-ar fi înălţat la meritatul Său tron. Când a venit Duhul Sfânt acest lucru a fost o consecinţă directă a faptului că Cristos s-a înălţat la dreapta lui Dumnezeu şi stă pe tronul lui David după ce a fost încoronat cu glorie şi putere ca răsplată a lucrării Sale încheiate de răscumpărare. Apostolul Ioan este categoric atunci când spune: „Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit.“ (Ioan 7:39) Acest pasaj foloseşte în mod specific timpul trecut „aveau să-l primească” şi ne spune la fel de specific de ce „Duhul Sfânt încă nu fusese dat” înainte de acest timp, şi anume „pentru că Isus nu fusese încă proslăvit”. Când Duhul Sfânt este în limbajul Său atât de clar şi specific, ce motive au teologii să spună: ”Duhul Sfânt a fost aici dintotdeauna făcând aceeaşi lucrare pe care o face şi acum?” Pur şi simplu trebuie să fie o „venire a Duhului” într-un Nou Legământ pentru a face o lucrare nouă şi distinctă faţă de cea din Vechiul Legământ, iar această lucrare trebuie să fie ca răspuns direct la înălţarea lui Cristos la dreapta Tatălui. Dacă lucrurile nu stau astfel, atunci versetele de mai sus nu au nici semnificaţie reală. Recunosc că s-ar putea să nu înţeleg în totalitate ceea ce este lucrarea cea nouă pe care Duhul Sfânt a venit să o facă în această dispensaţie, dar ştiu că aceste versete reclamă o anumită măsură a unei complete noi lucrări. Aceste cuvinte nu pot fi răstălmăcite să spună: „Noi ştim că din moment ce poporul lui Dumnezeu se găseşte întotdeauna sub acelaşi legământ al harului, versetul nu poate să spună că în lucrarea Duhului cu credincioşii astăzi este ceva esenţial şi complet nou şi diferit.” Aceasta este să forţezi Scriptura pentru a se potrivi într-un sistem în loc să laşi Scriptura să producă un sistem. Tot astfel, trebuie să vedem că primirea Duhului Sfânt este o manifestare şi dovadă că zilele ‚gloriei’ lui Cristos deja au început. Priviţi din nou la cuvintele din Ioan 7:39 şi observaţi relaţia specifică şi esenţială între ‚gloria lui Cristos’ şi ‚dăruirea Duhului’. Cel din urmă lucru este dovada că primul s-a întâmplat deja. Priviţi la un alt text al Cuvântului lui Dumnezeu: „Totuşi, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite.“ (Ioan 16:7) Dacă Duhul Sfânt ar fi fost deja aici, atunci cuvintele lui Cristos nu au nici un sens. Aceste cuvinte din Ioan 16:7 reclamă o nouă slujire a Duhului, şi începutul acestei noi slujiri este dependent de înălţarea lui Cristos pe tronul lui David. Acesta este modul în care primii creştini au înţeles aceste cuvinte ale lui Cristos. O persoană nu poate aștepta ceva ce deja posedă. Apostolii nu aşteptau să primească împlinirea unei promisiuni a ceva mai mult decât deja aveau. Ei aşteptau după promisiunea a Duhului însuşi. „Pe când Se afla cu ei, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte acolo făgăduinţa Tatălui, „pe care”, le-a zis El, „aţi auzit-o de la Mine.“ (Faptele apostolilor 1:4) Venirea personală a Duhului Sfânt în Ziua de Rusalii a început o totală nouă eră în care El are o lucrare distinctă nouă. Cineva nu poate lua aceste versete în serios şi să creadă că credinciosul Noului Legământ nu se bucură decât de ceva mai mult din acelaşi lucru experimentat de un credincios al Vechiului Legământ, la fel cum cineva nu poate face ca aceste cuvinte să ofere o speranţă viitoare a unei împărăţii amânate a Israelului naţional. Teologia Legământului nu poate pur şi simplu să permită o nouă şi distinctă dispensaţie guvernată de un nou şi distinct diferit legământ care să vină în fiinţă ca rezultat a venirii personale a lui Cristos şi venirii personale a Duhului Sfânt. Nu poate fi nici o diferenţă esenţială între Israel şi Biserică sau între vechea şi mai noua administrație a aceluiaşi legământ al harului. Teologia Legământului nu poate vedea Trupul lui Cristos ca un lucru complet nou care nu a putut veni în fiinţă înainte de lucrarea de botez a Duhului Sfânt la Rusalii. Pe de altă parte, Dispensaţionalismul nu poate vedea că împărăţia ‚gloriei’ anticipată de profeţii VT a fost deja inaugurată pentru că însuşi Regele a fost deja ‚glorificat’ şi stă chiar acum pe tronul lui David cu ‚toată puterea şi autoritatea’. Sistemul dispensaţionalist nu va permite în nici un fel ca Biserica să fie adevăratul Israel al lui Dumnezeu. Este forţat să facă Biserica un interludiu între timpul în care împărăţia a fost amânată (când se presupune că Cristos ar fi anunţat o împărăţie pământească iar iudeii au respins-o) şi timpul viitor în care Dumnezeu se ocupă de Israel ca naţiune şi stabileşte împărăţia pământească (mileniul) care a fost amânată. Dispensaţionalismul nu poate vedea că noi trăim acum în adevăratele zile „promise părinţilor şi profeţilor”. Împărăţia, Regele, tronul lui David, zilele de glorie, manifestarea puterii, etc., trebuie toate împinse în viitor. Pe de altă parte amilenismul presupune, fără nici un suport textual, că noi am văzut şi experimentat măsura deplină a tot ceea ce a fost promis. El trebuie să insiste că noi am văzut toate manifestările pământeşti ale gloriei şi puterii lui Cristos care vor putea fi văzute pe actualul pământ. Toate celelalte aşteaptă „noul cer şi noul pământ”. Atunci când îi aud pe amilenişti elogiind ‚mileniul prezent al evangheliei’, sau cum unii îl denumesc: ‚mileniul realizat’, ca fiind pachetul complet al acestei dispensaţii, mă simt ca şi cum aş cânta cântecul lui Peggy Lee, Is This All There Is? (Este tot ce poate fi?) Împărăţia inaugurată şi statornicită nu este împărăţia consumată într-o victorie totală. B. Sărbătoarea de Rusalii a fost la cincizeci de zile după Sărbătoarea Primelor Roade. Ziua aceasta specifică fusese deja stabilită. Noi nu numim ziua în care a venit Duhul Sfânt „ziua de Rusalii” pentru că El a venit în acea zi. Duhul Sfânt a venit în acea zi pentru că era ziua de Rusalii. Fapte 2:1 spune: „În ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc.“ Venirea Duhului în acea zi specifică a fost o împlinire directă a sărbătorilor levitice, tot astfel cum moartea lui Cristos a avut loc în ziua Ispăşirii. Evenimentele întâmplate în ziua de Rusalii au fost dovezile finale şi depline că Cristos era adevăratul Miel pascal. Îndelung aşteptata promisiune a „turnării Duhului” (Ioel 2:28,29) venise. Promisiunea lui Isus făcută ucenicilor că Duhul Sfânt va fi „în ei” avea să fie realizată. Aceasta este noua lucrare a Duhului Sfânt care avea să aştepte încoronarea înălţatului victorios Domn şi Rege. A fost o lucrare care a fost prezisă clar în profeţi dar nu a fost experimentată până la înălţarea, glorificarea lui Cristos. Dăruirea Duhului Sfânt a fost în Scripturile VT inima promisiunii evangheliei, iar sub Noul Legământ este experienţa culminantă a evangheliei. De aceea, în predicarea lor apostolii nu doar accentuează înălţarea lui Cristos la dreapta Tatălui, ci ei o accentuează de asemenea ca împlinire a promisiunilor făcute în toţi profeţii. Profeţia lui Ioel şi legământul făcut cu David sunt ambele exemple clare. Întreaga predică a lui Petru atârnă de venirea personală a Duhului Sfânt care reprezintă următoarele lucruri: (1) Împlinirea profeţiei din Ioel, (2) împlinirea legământului făcut cu David, şi (3) împlinirea conceptului VT al împărăţiei promise în toţi profeţii. Spurgeon are o predică măreaţă, inspirată de cuvintele „şi îmi voi pune Duhul Meu în voi” din Ezechiel 36:27 intitulată „Duhul Promisiunea Legământului”. El a accentuat noutatea lucrării Duhului în această eră: Clar acesta este un cuvânt al harului, pentru că Legea nu spune nimic de genul acesta. Deschideţi la Legea lui Moise, şi vedeţi dacă este vreun cuvânt rostit cu privire la aşezarea Duhului în oameni pentru a-i determina să umble în căile lui Dumnezeu. (Metropolitan Tabernacle Pulpit, vol. 37, p. 217). Când aşezăm împreună câteva versete ale Scripturii, ele ne vor arăta exact ce este această lucrare a Duhului, şi de ce nu poate începe până la înălţarea lui Cristos şi stabilirea Noului Legământ: „Deci fiind înălţat prin dreapta lui Dumnezeu, după ce a primit de la Tatăl promisiunea Duhului Sfânt, El a turnat aceasta, ce voi vedeţi şi auziţi acum.“ (Faptele apostolilor 2:33 TBS) „… ci să aştepte acolo promisiunea Tatălui, „pe care”, le-a zis El, „aţi auzit-o de la Mine. Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt.”“ (Faptele apostolilor 1:4-5 TBS) Botezul Duhului este experienţa Noului Legământ a prezenţei lui Cristos în tine şi a ta în Cristos, iar această experienţă este posibilă doar pentru că Rusaliile au avut loc. Reţineţi, Rusaliile nu puteau avea loc înainte de înălţarea în glorie a lui Cristos. Realitatea experenţială a fi personal unit cu Cristos în „moartea, îngroparea, învierea şi înălţarea” Sa, nu poate preceda propria-i înălţare a lui Cristos la noul şi meritatul Său tron. Dăruirea Duhului este rezultatul şi dovada absolută a înălţării şi domniei Sale. Credincioşii Vechiului Legământ nu ar fi putut avea cu niciun chip vreo realizare a „[aşezării] împreună în locurile cereşti în Isus Cristos” (Efes. 2:6). Cartea Efeseni nu era scrisă încă pur şi simplu pentru că evenimentele istorice din Evrei 9:11-28 pe care se bazează experienţa efesiană nu avuseseră loc. Teologia Legământului ar vrea ca noi să credem că un israelit putea sta în cortul său şi să citească măreaţa carte a lui John Murray: Răscumpărarea Realizată şi Aplicată, chiar dacă la Calvar răscumpărarea reală nu fusese încă realizată. 3. Ceea ce a creat Trupul lui Cristos sau „Omul Nou” din Efeseni este lucrarea de botez a Duhului Sfânt. Creând o totală nouă entitate (Trupul lui Cristos), descrisă de Pavel, Rusaliile au unit, pe acelaşi picior de egalitate, pe iudeii credincioşi şi pe neamurile credincioase: „[scopul Lui a fost], ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia … Căci prin El şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh.“ (Efeseni 2:15b, 16, 18) Teologia Legământului nu poate face ca acest text să facă referinţă la Biserică ca entitate nouă şi distinctă care nu a existat niciodată anterior. Perspectiva sa asupra Rusaliilor permite doar o mai mare revărsare a ceea ce deja experimentase credincioşii Vechiului Legământ. Cu toate acestea, este evident că atâta timp cât perdeaua, legământul şi vechea preoţie erau în vigoare, nici iudeul nici Neamurile nu au putut avea ‚accesul’ despre care se vorbeşte în acest text. John Owen a avut o predică măreaţă din Efeseni 2:18 intitulată: „Frumuseţea Închinării Evangheliei” în care el a afirmat exact acest adevăr. El a contrastat închinarea sub Vechiul Legământ cu închinarea evangheliei sub Noul Legământ. Prima dată Owen arată cum închinarea erei evangheliei ne dă acces la Însuşi Dumnezeu, şi apoi spune următoarele: În această închinare spirituală a evangheliei avem acces la Dumnezeu ca şi Tată. La începutul acestor cuvinte, am arătat că Dumnezeu este în mod distinct propus ca Tată a Domnului Isus Cristos, iar în El ca Dumnezeu şi Tată al nostru. De aici ni se spune să ne apropiem „de tronul harului”, Evrei 4:16, ceea ce înseamnă, să ne apropiem de Dumnezeu care este glorios preamărit în dispensaţia harului, în bunătate, dragoste,milă, - într-un cuvânt, ca şi Tată. Dumnezeu pe tronul harului, şi Dumnezeu ca şi Tată, este tot o singură apreciere, pentru că în calitate de Tată, pentru copiii Săi în Cristos, El este numai iubire, har şi îndurare. Când Dumnezeu în vechime a instituit prin darea Legii închinarea Sa, El a făcut-o cu o reprezentare înfricoşătoare şi teribilă a maiestăţii Sale, încât poporul nu a îndrăznit să se apropie, ci „stătea în depărtare. Şi i-au zis lui Moise: „Vorbeşte-ne tu însuţi, şi te vom asculta: dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim.”“ (Exodul 20:18-19). Şi prin această reprezentare înfricoşătoare a maiestăţii lui Dumnezeu, ca obiect al acestei închinări, ei erau ţinuţi în frică şi robie în toate zilele lor. DAR ACUM sfinţii sunt încurajaţi să se apropie de Dumnezeu CA ŞI TATĂ, glorie pe care apostolul o exprimă excelent în Rom. viii. 14, 15. Această frică şi robie prin care oamenii erau ţinuţi sub lege este îndepărtată acum, iar în locul acestora ne este dat un duh de înfiere, cu îndrăzneala reverenţioasă de a merge la tatăl. Spun că aceasta se adaugă la gloria, frumuseţea şi excelenţa închinării evangheliei. Nici cel mai sărac credincios, cu cele mai umile rugăciuni şi cereri, nu poată să nu aibă un acces imediat la Dumnezeu, şi aceasta ca înaintea unui Tată, nici cea mai dispreţuită biserică de sfinţi de pe pământ care să nu vină cu închinarea ei în prezenţa glorioasă a lui Dumnezeu însuşi. Owen este corect în accentuarea că acest nou acces la Dumnezeu ca Tată este o nouă şi distinctă realitate sub Noul Legământ care nu a fost posibilă sub Vechiul Legământ. Ceea ce dă pentru prima dată credincioşilor statutul de ‚copii adoptaţi’ (Rom. 8:14; Gal. 4:4-7) şi distruge pentru totdeauna toate distincţiile şi categoriile stabilite şi întărite de Vechiul Legământ (Gal. 3:26-29), este botezul Duhului în Trupul lui Cristos a tuturor credincioşilor. Ceea ce dă o nouă îndrăzneală în apropierea de tron şi cunoaşterea faptului că Cel ce stă acolo este Fratele nostru mai mare, este noul statul de fiu. Un credincios al Vechiului Legământ nu-şi putea niciodată imagina un astfel de lucru. Este imposibil să ai experienţa de a fi „în Cristos” acolo unde fiecare credincios, iudeu sau neamuri, este unit cu Cristos în moartea, îngroparea, învierea, înălţarea Sa, şi cu ceilalţi, ca fraţi şi surori în egală măsură, şi în acelaşi timp să fii „sub Lege” cu distincţiile iudeu/neamuri, bărbat/femeie şi liber/rob pe care le-a mandatat Vechiul Legământ. Vechiul Legământ a dovedit vina cuiva şi-i interzicea să se apropie fără o dreptate perfectă sau jertfă acceptabilă. Noul Legământ declară că în ochii lui Dumnezeu un credincios este atât drept cât şi acceptat, şi-i spune să vină cu îndrăzneală şi fără frică în Sfânta Sfintelor care în Vechiul Legământ, cu excepţia lui Aaron, a fost complet închisă tuturor. Legea ca legământ legalistic a încetat atunci când perdeaua din templu a fost ruptă de sus în jos (Mat. 27:50,51), şi Legea ca un pedagog peste conştiinţă a fost destituită în ziua de Rusalii atunci când ‚promisiunea Tatălui’ şi-a început locuirea în fiecare credincios ca Vicar personal al înălţatului Domn. Dăruirea Duhului este dovada lucrării acceptate a lui Cristos în cortul ceresc, iar locuirea în credincios a ‚Duhului dăruit’ este siguranţa de neşters a acceptării noastre eterne de către Tatăl. Acesta este adevărul pe care Petru l-a rostit în mesajul său din Faptele apostolilor (Gal. 3:24-29): „Şi acum, o dată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu, şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi.“ (Faptele apostolilor 2:33) Fapte 2:37-41 – Efectul predicii. Iudeii necredincioşi au fost convinşi de păcatul lor şi au strigat cu frică, „Ce să facem?” Petru le-a repetat mesajul evangheliei şi l-a reîntărit cu profeţia lui Ioel. Petru i-a îndemnat să se pocăiască şi să fie botezaţi şi i-a asigurat că vor fi mântuiţi şi vor primi Duhul Sfânt aşa cum a profeţit Ioel: „… făgăduinţa aceasta [a mântuirii şi dăruirii Duhului promis tuturor celor ce cred aşa cum profeţise Ioel] este pentru [1] voi, pentru [2] copiii voştri, şi pentru [3] toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru.”“ (Faptele apostolilor 2:39) Va fi de folos să aşezăm din nou faţă în faţă cuvintele lui Ioel şi interpretarea şi aplicaţia lui Petru. Observaţi că „oricine” din Ioel devine în interpretarea lui Petru „voi, copiii voştri, toţi cei ce sunt departe”. Ioel 2:32 Fapte 2:38-40 „Atunci făgăduinţa aceasta este pentru oricine va chema Numele Domnului Voi, pentru copii voştri, şi pentru cei ce sunt departe acum (v. 39) va fi mântuit … … apoi veţi primi darul Sfântului Duh.“ (v. 38) „Şi, cu multe alte cuvinte, mărturisea, îi îndemna, şi zicea: „Mântuiţi-vă …“ (v. 40) … şi între cei rămaşi, pe care-i va chema Domnul.“ … oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru.”“ (v. 39) Nu este scopul acestei cărţi să sondeze în subiectul legat de botezul copiilor mici. Cu toate acestea, trebuie să menţionez că mă uimeşte că pedobaptiştii folosesc Fapte 2:39 ca un text doveditor pentru botezul pruncilor, şi nu numai că-l folosesc, dar este unul din textele lor cheie pentru dovedirea botezului copiilor mici. (Pentru o discuţie scurtă asupra acestui text aşa cum se aplică botezului copiilor mici, vezi Apendixul 4). Să continuăm discuţia noastră despre Cristos Sămânţa unică. 5. Sămânţa unică pictată – Cristos este subiectul tuturor Scripturilor. Orice tip şi umbră din Scripturile VT ne învaţă ceva despre Mântuitorul nostru. Într-un fel anume fiecare pasaj al Scripturii ne conduce la Cristos. „Apoi le-a zis: „Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci şi în Psalmi.” Atunci le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile.“ (Luca 24:44-45) Scripturile VT nu sunt doar o carte cu legi şi nici nu conţin doar istoria naţiunii Israel. Ele toate sunt tablouri ale lui Cristos Mesia cel promis (Evrei 10:5-9). 6. Sămânţa unică prezentată – Cristos este „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii” (Ioan 1:29). El este împlinirea promisiunii evangheliei pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Avraam, David şi tuturor patriarhilor şi profeţilor. Cuvintele lui Luca nu pot semnifica nimic altceva. „„Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru că a cercetat şi a răscumpărat pe poporul Său. Şi ne-a ridicat o mântuire puternică în casa robului Său David, cum vestise prin gura sfinţilor Săi proroci, care au fost din vechime; – mântuire de vrăjmaşii noştri şi din mâna tuturor celor ce ne urăsc! Astfel Îşi arată El îndurarea faţă de părinţii noştri, şi Îşi aduce aminte de legământul Lui cel sfânt, potrivit jurământului prin care Se jurase părintelui nostru Avraam, că, după ce ne va izbăvi din mâna vrăjmaşilor noştri, ne va îngădui să-I slujim fără frică, trăind înaintea Lui în sfinţenie şi neprihănire, în toate zilele vieţii noastre. Şi tu, pruncule, vei fi chemat proroc al Celui Preaînalt. Căci vei merge înaintea Domnului, ca să pregăteşti căile Lui, şi să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii, care stă în iertarea păcatelor lui; – datorită marii îndurări a Dumnezeului nostru, în urma căreia ne-a cercetat Soarele care răsare din înălţime, ca să lumineze pe cei ce zac în întunericul şi în umbra morţii, şi să ne îndrepte picioarele pe calea păcii!”“ (Luca 1:68-79) Aici este prezentată Sămânţa şi este proclamată împărăţia harului Său. Ar fi cu adevărat greu să găseşti în cuvintele lui Luca punctul de vedere dispensaţionalist al unei ‚împărăţii pământeşti amânate’. Acest pasaj din Scriptură arată că iudeul pios care a trăit înaintea venirii lui Cristos privea înainte spre o împărăţie spirituală. Împărăţia descrisă în aceste versete este aceeaşi împărăţie pe care Cristos a oferit-o şi instaurat-o. Este aceeaşi împărăţie care a fost obiectul şi speranţa tuturor profeţilor VT. Este „Împărăţia Fiului dragostei Lui” în care noi deja am fost strămutaţi (Coloseni 1:13) şi în care noi suntem supuşii ascultători care-L „slujesc fără frică” (Luca 1:74). 7. Sămânţa unică poziţionată – El este Domnul şi Regele. Compară Fapte 2:29,30 cu Apocalipsa 1:5. La punctul „Sămânţa garantată” am discutat deja înălţarea lui Cristos. 8. Sămânţa unică proclamată – El este atât suma cât şi substanţa evangheliei harului suveran (Fapte 2:36; 3:24-26; 7:2-53; 13:32-41). Am acoperit pe scurt acest aspect la punctul „Sămânţa garantată”. Predicarea evangheliei nu este nimic mai puţin decât relatarea povestirii că (1) sămânţa promisă lui Avraam a venit în cele din urmă; (2) în Cristos, Dumnezeu a împlinit toate promisiunile făcute lui Avraam şi Seminţei sale; şi (3) acum aceleaşi promisiuni sunt împlinite în toţi cei uniţi printr-o credinţă vie cu Cristos, această adevărată Sămânţă. Să privim din nou la schiţa „Cristos Sămânţa Unică”. Repet, Cristos însuşi este cheia şi piatra de căpătâi a întregii Scripturi. Vederea acestui unic plan şi scop de salvare a unicului Său popor este singura cale să stabileşti şi să menţii unitatea autentică a Bibliei. Cristos, Sămânţa, sau Mesia, a fost: 1. Plănuită El este Mielul veşnic al lui Dumnezeu (Apocalipsa 13:8) 2. Prezisă El este Sămânţa femeii. (Geneza 3:15) 3. Promisă El este Sămânţa lui Avraam. (Geneza 12:3) 4. Garantată El este Fiul lui David. (2 Samuel 7:12) 5. Pictată/Ilustrată El este Subiectul tuturor Scripturilor. (Luca 24:44-45) 6. Prezentată El este Împlinirea fiecărei promisiuni.( Luca 1:68-69) 7. Poziţionată El este înălţatul Rege şi Domn.( Fapte 2:29-30) 8. Proclamată El Însuşi este Evanghelia (Fapte 2:36) Acum venim la sămânţa specială a lui Avraam, naţiunea Israel şi relaţia ei cu biserica astăzi şi în viitor. Aceasta este inima problemei. CAPITOLUL ŞAPTE Sămânţa naturală ‚Specială’ a lui Avraam – Poporul Israel Până în acest punct studiul nostru a fost relativ uşor. Câteva din afirmaţiile făcute pot fi discutabile dar aspectele de bază însele sunt biblice. În discuţiile cu privire la sămânţa lui Avraam, câteva din aceste aspecte au fost complet ignorate atât de dispensaţionalişti cât şi de teologii legământului. Dacă sunt reţinute toate aceste aspecte atunci este imposibil să slăbeşti sau să generalizezi afirmaţii cu privire la promisiunile făcute seminţei lui Avraam cu referinţă fie la poporul Israel sau la copiii părinţilor credincioşi dine zilele noastre. Acum mergem la sămânţa naturală specială a lui Avraam, poporul Israel, şi relaţia ei cu Trupul lui Cristos. Trebuie să ne uităm cu grijă la această sămânţă specială a lui Avraam din moment ce ea este inima dezbaterii. Aşa cum văd eu, avem aici câteva dintre problemele majore cu care trebuie să ne frământăm. Unu: În gândirea şi discuţiile noastre trebuie să facem distincţia clară dintre poporul fizic a lui Israel ca sămânţă ‚specială’ aleasă din mijlocul tuturor celorlalte seminţe naturale ale lui Avraam şi adevăraţii credincioşi din mijlocul acestui popor fizic. Probabil vom fi ajutaţi să vedem comparaţia de un tabel care să arate cele patru seminţe şi relaţia lor specifică cu Avraam. Felul seminţei doar Naturală Naturală specială Naturală şi Spirituală doar Spirituală Cei incluşi Toată sămânţa fizică a lui Avraam Israelitul necredincios Israelitul credincios Neamurile credincioase Reprezentată prin Isaac şi Ismael Ahab David Creştinii Ar trebui să fie evident cât de important este să păstrăm separat în mintea şi discuţiile noastre aceste patru seminţe, şi ar trebui să fie la fel de evident că nici Dispensaţionalismul nici Teologia Legământului nu fac lucrul acesta. Cu excepţia ‚tipului’, cu nici un chip şi niciodată nu trebuie să punem semnul egalităţii între naţiunea fizică a lui Israel şi ‚Trupul lui Cristos’, la fel cum nu îndrăznim să punem semnul egalităţii între naşterea fizică în poporul Israel şi naşterea spirituală în Cristos. Doi: Trebuie să facem diferenţa şi să menţinem distincţia dintre binecuvântările fizice promise de care s-a bucurat întregul popor Israel şi binecuvântările spirituale promise fiecărui individ din popor, dar de care s-au bucurat doar cei care au avut credinţa lui Avraam. Credinţa lui Avraam este întotdeauna lucrul cel mai important. Dacă unei persoane îi lipsesc toate celelalte dar are credinţa lui Avraam, ea va fi mântuită fie că este Iudeu sau dintre Neamuri, sau fie că a fost născută sau nu într-o familie creştină. Cu toate acestea reversul este deopotrivă adevărat. Dacă cineva are toate lucrurile, dar îi lipseşte credinţa lui Avraam, va fi la fel de pierdut precum diavolul indiferent de cine îi sunt părinţii sau ce ‚semne şi peceţi’ au fost aşezate asupra lui. Acest punct fundamental este crucial oricărei gândiri corecte asupra subiectului. Întotdeauna trebuie să ne reamintim că ‚justificarea prin credinţă’ precede circumcizia, legea, şi poporul legământului, de aceea, nici mântuirea, nici mesajul Evangheliei care proclamă această mântuire, nu sunt în vreun aspect conectate integral lucrurilor tocmai menţionate. Evanghelia harului a fost predicată şi crezută înaintea, în timpul şi după legământul Legii dat lui Moise. Este doar un singur mesaj al Evangheliei şi acesta este ‚mântuirea prin har prin credinţă’. Succesul acestei Evanghelii este determinat de harul suveran electiv a lui Dumnezeu care nu are de a face cu faptele noastre sau descendenţa de familie. Trei: Aşa cum nu trebuie să punem semnul egalităţii între poporul fizic a lui Israel şi ‚Trupul lui Cristos’, tot astfel nu trebuie să dăm semnificaţia spirituală a Noului Testament binecuvântărilor fizice (care au fost doar un tip al spiritualului) experimentate de fiecare persoană născută în poporul Israel. Acest lucru este adevărat chiar şi atunci când aceleaşi cuvinte sunt folosite în ambele cazuri. Poporul Israel ca popor a fost iubit, ales, răscumpărat, adoptat, etc. de către Dumnezeu, şi fiecare israelit, fără excepţie, a experimentat fiecare din aceste binecuvântări într-un sens fizic indiferent de relaţia sa personală cu Dumnezeu. Cu toate acestea, nici una din acele binecuvântări nu înseamnă acelaşi lucru când Scripturile NT le aplică credincioşilor individuali sau Bisericii ca Trup al lui Cristos. Răscumpărarea din Egipt nu este identică cu justificarea prin credinţă. ‚Adopţia’ naţională nu este identică cu ‚fiii lui Dumnezeu’. Alegerea ca popor din mijlocul celorlalte popoare nu este identică cu ‚alegerea în Cristos înainte de întemeierea lumii’ pentru mântuire. Răscumpărarea naţională şi fizică din Egipt prin sânge nu este identică cu răscumpărarea eternă spirituală prin sângele lui Cristos, iar ‚chemarea de a ieşi afară din Egipt’ nu este acelaşi lucru cu chemarea eficace din Romani 1:7. Un israelit nemântuit a fost la fel de mult ‚răscumpărat’ din Egipt ca un israelit credincios. Fiecare israelit nemântuit a putut spune: „Dumnezeu m-a iubit pe mine într-un fel în care nu i-a iubit pe egipteni, şi m-a răscumpărat din Egipt prin puterea Sa mare pentru că sunt sămânţa lui Avraam.” Cu toate acestea, atunci când un creştin foloseşte cuvinte identice, ele semnifică ceva complet diferit. Vă reamintesc din nou că atât Dispensaţionalismul cât şi Teologia Legământului tratează adesea aceste lucruri ca fiind sinonime. Următorul comentariu din Romani 9:4 a lui Robert Haldane aruncă multă lumină asupra acestui aspect particular: Adopţia – poporul Israel a fost un popor adoptat de Dumnezeu ca un tip al adopţiei copiilor Săi în Isus Cristos, şi în acest sens tipologic, în care ei erau copiii lui Dumnezeu cum nu a fost nici un alt popor, se vorbeşte despre ei în Scriptură, Ex. iv:22; Ier. xxxi:9-20. În acelaşi fel i-a recunoscut Domnul Însuşi, atunci când anticipând respingerea lor El le spune: „Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, ...”“ (Matei viii:12). Aceleaşi lucruri pe care Haldane le spune despre adopţie pot fi spuse despre cuvintele iubit, ales şi răscumpărat, etc. când se aplică poporului Israel. Eşecul de a vedea aceasta este o eroare de bază a punctului de vedere asupra bisericii a Teologiei Legământului. Toată doctrina bisericii este construită pe comparaţia unu-la-unu dintre Israel şi Biserică. Repet, orice israelit în parte a putut spune: „Am fost iubit, ales, răscumpărat şi adoptat de Dumnezeu” fie că personal a fost mântuit sau pierdut! Atât Teologia Legământului cât şi Dispensaţionalismul tratează toate aceste afirmaţii ca şi cum ele au fost rostite în lumina şi experienţa semnificaţiei Noului Testament în loc să le vadă într-un sens pur fizic şi naţional. Patru: Trebuie să vedem exact care a fost scopul lui Dumnezeu atunci când la Muntele Sinai i-a aşezat pe copiii lui Iacov (ca popor special şi unic) sub un legământ legalistic al faptelor. Mai precis, cum poporul şi legământul legalistic care l-a adus în existenţă sunt legate de scopurile eterne şi neschimbătoare ale lui Dumnezeu în istorie şi răscumpărare? Punctul nostru de vedere asupra acestei relaţii trebuie să accepte şi să facă faţă afirmaţiilor lui Pavel cu privire la natura şi funcţia legământului legii făcut la Muntele Sinai. Atunci când Pavel spune că tablele de piatră au fost o „slujbă aducătoare de moarte” desemnate de Dumnezeu să convingă păcătoşii pierduţi cu privire la vina lor (Rom. 5:20; 7:7-13; 2 Cor. 3:6-9; Gal. 3:19), noi trebuie să acceptăm cuvintele sale ca un fapt indiscutabil. Odată ce este acceptată interpretarea inspirată a lui Pavel cu privire la intenţia lui Dumnezeu de aşezare a poporului Israel sub un adevărat legământ al legii, noi vom înceta pentru totdeauna să mai vorbim despre legământul legii ca fiind un „legământ de har dat unui popor răscumpărat în vederea sfinţirii lor”. Este imposibil să faci ca instrumentul condamnării (Decalogul ca legământ) rânduit de Dumnezeu, care a fost dat să-i facă pe păcătoşi să-şi vadă nevoia lor de a crede în Cristos (Rom. 7:7-11; Gal. 3:24) să fie de asemenea, şi în acelaşi timp, instrumentul principal a sfinţirii unui sfânt răscumpărat. Puritanii au fost corecţi atunci când au vorbit despre lege ca fiind „îngrijitoarea evangheliei”. Cu toate acestea, ei au creat confuzie încercând să facă ca aceeaşi lege să slujească la sfinţirea credinciosului ca mamă a sfinţeniei. Ei încearcă în mod constant să facă distincţia între ascultarea ‚legalistă’ şi cea ‚evanghelică’ faţă de lege. Ei încearcă să facă legea să funcţioneze în acelaşi timp în două moduri cu adresă la aceeaşi oameni. Ei au vrut ca legea să fie un legământ având puterea de a convinge păcătoşii cu privire la starea lor pierdută, dar în acelaşi timp au insistat că aceeaşi lege a fost regula de viaţă pentru membrii răscumpăraţi ai bisericii. Pe de o parte, i-au scos legii toţi dinţii şi au făcut-o să fie regula de viaţă pentru credincioşi, dar în acelaşi timp ei au insistat în predicarea legii păcătoşilor cu foc, pucioasă şi ameninţare. În mod constant ei pendulează înainte şi înapoi tratând israelitul ca un păcătos pierdut care are nevoie de lege pentru a-l convinge, şi în acelaşi timp tratându-l ca un membru al bisericii care nu poate fi sub un legământ legalistic. John Bunyan are o ilustraţie minunată a scopului biblic pentru care Dumnezeu a dat lui Israel legea ca legământ. Este scena din casa Interpretului unde omul cu mătura (reprezentând legea) agita praful păcatului din inima omului. Munca sa nu putea curăţa inima, dar a fost necesară pentru a arăta mizeria şi incapacitatea păcătosului şi a omului cu mătura (Moise) de a curăţi mizeria. Când a intrat în casă Domniţa (Duhul Sfânt) a stropit camera cu apă (Evanghelia) şi a curăţat camera cu uşurinţă. Până aici toate bune. Până aici noi toţi am înţeles clar ce a învăţat Bunyan. Cu toate acestea, odată curăţată camera, teologul legământului pune mătura înapoi în mâna lui Moise şi îl pune responsabil în păstrarea camerei curată! De câte ori nu am auzit afirmaţia „Moise te va trimite la Cristos pentru a fi iertat şi justificat iar Cristos te va conduce înapoi la Moise pentru a te învăţa cum să trăieşti şi să fii sfinţit.” Trebuie să observăm că Bunyan nu spune: „Legea nu poate justifica dar poate sfinţi.” El spune: „Legea nu poate cuceri păcatul din inima omului, punct.” Legea nu poate păstra inima curată mai mult decât iniţial o poate curăţi. Cinci: Trebuie să vedem că temelia legământului pe care a fost zidită existenţa şi speranţa binecuvântării poporului Israel nu este aceeaşi cu temelia legământului pe care este zidită Biserica. Dacă Dumnezeu a răscumpărat şi a adus Biserica la El pe aceeaşi bază a legământului pe care a ‚răscumpărat’ şi a adus la El pe Israel, de ce atunci El nu ar putea anula acest legământ şi nu ne-ar putea lepăda aşa cum a făcut cu poporul Israel? Vom vorbi despre aceasta mai târziu când vom vorbi despre ‚adevăratul popor’ al lui Dumnezeu care este împlinirea promisiunii făcute lui Avraam în Geneza 12:3. Acest lucru va implica lucrurile spuse la punctul patru dar într-un sens de legământ mult mai distinct. Am o lucrare pe Evrei 8:6 care tratează în mod specific acest adevăr particular. Acest text afirmă trei comparaţii clare, care odată înţelese, statorniceşte gloria poziţiei superioare pe care o are un credincios sub Noul Legământ: „Dar acum Hristos a căpătat o slujbă cu atât mai înaltă cu cât legământul al cărui mijlocitor este El, e mai bun, căci este aşezat pe făgăduinţe mai bune.“ (Evrei 8:6) Prima comparaţie. Slujba lui Cristos ca Marele nostru Preot este cu mult mai bună decât slujba Aaronică pe care o înlocuieşte. A doua comparaţie. Slujba lui Cristos este mai bună pentru că legământul pe care El îl stabileşte şi sub care El slujeşte (Noul Legământ) este cu mult mai bun decât Vechiul Legământ (făcut la Sinai) sub care a slujit Aaron. A treia comparaţie. Acest Nou Legământ este cu mult mai bun decât Vechiul Legământ pe care îl înlocuieşte, simplu pentru că Noul Legământ este bazat pe promisiuni mai bune decât Vechiul Legământ. Vechiul Legământ spunea: „Dacă vei asculta, atunci vei fi binecuvântat” (Ex. 19:5,6), dar Noul Legământ spune: „Eu am ascultat pentru tine, crede şi vei trăi” (Evr. 10:14-22). Cele trei comparaţii de mai sus sunt prezentate clar în textul din Evrei 8:6 şi amplificate în contextul din Evrei 8-10. Scriitorul epistolei către Evrei compară două slujiri diferite, două legăminte diferite (nu două administrări ale aceluiaşi legământ), şi două promisiuni diferite. Ideea sa principală este de a arăta că poziţia credinciosului Noului Legământ este cu mult mai înaltă decât poziţia credinciosului Vechiului Legământ simplu pentru că Cristos l-a adus într-un legământ bazat pe promisiuni mai bune. Din pricina naturii legământului legalistic sub care a slujit Aaron, în mod deliberat slujba lui a fost desemnată să le aducă aminte oamenilor de păcat (Evr. 10:3,4). Acesta a fost scopul afirmat al acestui legământ şi al slujbei sale. Slujba Marelui nostru Preot ne reaminteşte că „păcatele noastre nu ne vor mai fi ţinute în seamă” (Evr. 10:18). Noi nu mai avem nevoie de o altă Zi a Ispăşirii (Evr. 10:2) pentru că Vechiul Legământ care ne condamna a fost împlinit şi dat la o parte în Cristos. Aceasta este nădejdea noastră sigură datorită legământului de har pe care El l-a stabilit prin sângele jertfei Sale. În cele din urmă, este necesar să ne reamintim că nici spiritualitatea inimii unui israelit luat ca individ, nici spiritualitatea inimii poporului luat ca grup, nu au ceva de a face cu ‚răscumpărarea’ lui Israel din Egipt şi formarea lui ca popor a lui Dumnezeu sub legea dată la Sinai. În realitate ei au fost un grup de rebeli mândri, individualişti şi egoişti. Ei au fost formaţi şi susţinuţi ca popor doar datorită descendenţei lor fizice din Avraam şi Iacov. Dumnezeu a făcut aceasta ca împlinire a promisiunii Lui făcută lui Avraam şi de asemenea pentru împlinirea planului Său de a-l aduce pe Mesia dintr-un popor anume desemnat. Stabilirea celor şase puncte de mai sus nu este nici pe departe atât de uşor pe cât îşi imaginează cei mai mulţi oameni. Totuşi, stabilirea punctelor noastre poate fi realizată dacă rămânem alipiţi de textele Bibliei. Separarea sămânţei fizice şi spirituale a lui Avraam de binecuvântările speciale de legământ promise fiecărei seminţe este esenţială unei corecte înţelegeri a Bibliei. Aşa cum am afirmat anterior, aceasta este inima diferenţei dintre Teologia Legământului exprimată în Westminster Confession of Faith (Mărturisirea de Credinţă de la Westminster) şi Dispensaţionalismul aşa cum este el afirmat în Scofield Reference Bible (Biblia cu referințe Scofield). Faptul anterior este principalul motiv pentru care devine literal imposibil pentru ca cele două puncte de vedere să fie susţinute în acelaşi timp. Un teolog al legământului dispensaţionalist este o imposibilitate. Cei mai mulţi oameni vor fi de acord cu ultima afirmaţie pentru că ea este evidentă. Însă este la fel de evident pentru mine, dar nu la fel de evident pentru câţiva din prietenii mei baptişti, că tot astfel este imposibil să fii un teolog al legământului baptist. Eu nu cred că un baptist reformat poate crede Teologia Legământului din Westminster Confession la fel cum nu poate crede Dispensaţionalismul afirmat în Scofield Reference Bible. Contrar modului cum gândesc mulţi, Dispensaţionalismul şi Teologia Legământului nu sunt singurele opţiuni. Mulţi oameni au învăţat în ultimii zece ani acest fapt, iar mult mai mulţi îl învaţă în fiecare zi! După ce am spus cele de mai sus, cred că ar trebui să adaug că este imposibil să afirm şi să menţin cele şase distincţii pe care tocmai le-am prezentat fără definirea şi acceptarea clară a faptului că atunci când Cristos şi-a încheiat lucrarea Sa de ispăşire a avut loc o schimbare atât dispensaţională cât şi de legământ. În realitate aceasta este opţiunea biblică atât pentru Dispensaţionaism cât şi pentru Teologia Legământului pe care eu, baptist care sunt în totalitate reformat în teologie, o văd clar în Cuvântul lui Dumnezeu. Observaţi că eu am spus „reformat” şi nu am spus „Teologia Legământului”. Nu puneţi niciodată semnul egalităţii între Teologia Legământului şi Teologia Reformată. Un baptist poate să o susţină cu consistenţă pe ultima, dar trebuie să fie abundent inconsistent în a susţine Teologia Legământului a Westminster Confession of Faith. Noi respingem complet doctrina sacralismului susţinută de reformatori, dar suntem de acord în privinţa mântuirii cu punctul de vedere a harului suveran. De asemenea suntem de acord cu punctul de vedere asupra Legii pe care l-au avut Luther şi Calvin. Poziţia reformatorilor este mult mai aproape de punctul de vedere pe care noi îl avem decât este faţă de cel al puritanilor care le-au urmat. Mi se pare că generaţia noastră ar trebui să încerce nimic mai puţin decât să termine treaba pe care Reforma a început-o atât de glorios şi din care s-a oprit atunci când a ridicat sabia de oţel. Trebuie să tăiem eroarea care a mai rămas, în special acest principiu al sacralismului, de care reformatorii şi puritanii au rămas agăţaţi după ce au părăsit Roma. Câteva remarci pe care le-am făcut în introducere merită repetate aici: Ei [reformatorii şi puritanii] au reformat pe deplin mesajul justificării prin credinţă al evangheliei dar au eşuat să reformeze câteva alte doctrine. Ei au aruncat la o parte justificarea prin faptele legii, dar au susţinut sfinţirea prin lege. Ei au aruncat la o parte autoritatea bisericii asupra sufletului dar s-au agăţat de autoritatea bisericii asupra conştiinţei. Ei au lăsat deoparte puterea preoţească dar au păstrat clericalismul. Ei au respins autoritatea tradiţiei bisericii (şi infailibilitatea papală) dar au înlocuit-o cu crezurile oamenilor care au devenit în biserică autoritate (tradiţie) infailibilă. În realitate ei au înlocuit un papă cu două picioare cu un papă de hârtie. Ei au strigat „Sola Scriptura” în timp ce-şi agitau crezul într-o mână şi sabia în cealaltă mână. (din: When Should A Christian Leave a Church?, by John G. Reisinger, Sound of Grace,p.21). CAPITOLUL OPT Cui i-au fost făcute promisiunile? Aceasta este întrebarea la care ne reîntoarcem mereu. Care este sămânţa lui Avraam căreia i-au fost făcute promisiunile? Cine este ‚copilul legământului’ care din pricina relaţiei sale cu Avraam are toate drepturile să pretindă binecuvântările legământului? Probabil cel mai bun mod de a înţelege aceasta este să începem cu poporul Israel. Din fericire în ceea ce-l priveşte pe Israel avem un răspuns clar textual pentru această întrebare. Să ne uităm mai atent la Romani 9:6,7. Acesta este pasajul cheie care ne va ajuta să vedem că poporul fizic Israel, în ciuda tuturor promisiunilor şi privilegiilor lui unice, nu a fost niciodată sub un „legământ veşnic al harului”. Ei au fost într-adevăr un popor special, dar în nici un caz ei nu au fost un popor spiritual. În interiorul poporului au fost indivizi spirituali, dar poporul în cea mai mare parte a fost neregenerat. Ei au fost ca popor exact aşa cum i-am denumit: o sămânţă ‚naturală specială’ a lui Avraam chiar dacă pierdută sau nemântuită. Ei erau speciali şi diferiţi de toate celelalte seminţe fizice ale lui Avraam, dar ei erau la fel de nespeciali şi nediferiţi atunci când au fost comparaţi cu sămânţa spirituală a lui Avraam. Acest adevăr îl subliniază Pavel în Romani 9. Textul următor este unul cheie: „Dar aceasta nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui Dumnezeu. Căci nu toţi cei ce se coboară din Israel, sunt Israel; şi, măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copiii lui Avraam; ci este scris: „În Isaac vei avea o sămânţă, care-ţi va purta numele.”“ (Romani 9:6-7) Indiferent de promisiunile care i-au fost făcute lui ‚Israel’ în Vechiul Legământ, trebuie să învăţăm cum să aplică principiul „nu toţi cei ce se coboară din Israel, sunt Israel” în toate situaţiile în care Dumnezeu s-a raportat la poporul format din cei doisprezece fii ai lui Iacov. Nu toate seminţele lui Avraam sunt consideraţi ‚copiii’ lui, sau adevărata sămânţă care moşteneşte promisiunea. Aceasta este adevărat indiferent de poziţia teologică pe care o avem, şi este la fel de adevărat în Scripturile NT pe cât este de adevărat în Scripturile VT. Să ne uităm cu atenţie la argumentul lui Pavel din Romani 9. Romani 8 este cel mai măreţ capitol din Biblie legat de siguranţa şi securitatea mântuirii. El declară certitudinea mântuirii finale a fiecărei persoane alese şi chemate de Dumnezeu într-o relaţie mântuitoare. Ultimele versete sunt un cor de Aleluia cu o singură temă. Este ca şi cum Pavel ar spune: „nimic din cer sau de pe pământ nu poate distruge sau vătăma un suflet care este într-o legătură de legământ cu Dumnezeu!” Obiecţia evidentă la tot ceea ce a spus Pavel în Romani 8 este „lepădarea” poporului Israel. Nu a rupt Dumnezeu legământul cu poporul Său atunci când i-a lepădat şi s-a întors către Neamuri? Romani 9-11 tratează cu întrebarea aceasta în lumina scopurilor veşnice ale lui Dumnezeu aşa cum sunt ele văzute în Scripturile VT şi în istorie. Pavel arată că Dumnezeu nu a fost în vreun fel necredincios promisiunilor Sale de legământ. Dumnezeu nu a eşuat în a-şi ţine vreun legământ, şi nici nu o va face. „Cu toate acestea”, declară Pavel, „Dumnezeu nu a promis niciodată cuiva vreo binecuvântare spirituală pe baza naşterii trupeşti.” Aceasta este inima întregii probleme! Cuvintele lui Pavel se aplică fiecărui copil evreu născut în poporul Israel, iar cuvintele sale se aplică de asemenea astăzi fiecărui copil născut din părinţi creştini. Dacă acest principiu este prins şi mai apoi este aplicat consecvent, nu se va mai discuta despre ‚un popor de legământ’ (poporul Israel) sau ‚copii legământului’ (copiii fizici ai celor credincioşi). Orice promisiune în parte care aduce o binecuvântarea spirituală vreunui individ cere ca acel individ să creadă în mod personal promisiunea. Israel nu a moştenit binecuvântarea promisă pentru că ei „nu au căutat-o prin credinţă” (Rom, 9:23). Cu alte cuvinte, ei au respins mesajul evangheliei pe care strămoşul lor Avraam l-a crezut mântuitor. Inima lui Romani 9-11 declară necesitatea absolută a credinţei personale pentru a primi oricare din binecuvântările promise de Dumnezeu. Acest lucru a fost adevărat în orice dispensaţie şi sub orice legământ, şi este adevărat pentru orice persoană fie evreu fie dintre neamuri,fie că este născut din părinţi credincioşi sau părinţi necredincioşi. Adevărata sămânţă a lui Avraam sunt toţi credincioşii născuţi din nou, fără nici o excepţie! Până nu vedem pocăinţă şi credinţă într-o persoană, nu ar trebui să vorbim despre cineva ca fiind un moştenitor al vreunei promisiuni spirituale făcută lui Avraam şi seminţei sale. În final, atunci când Pavel spune că „nu toţi cei ce se coboară din Israel sunt Israel” arată simplu că există diferenţă între oamenii care au privilegii speciale şi oamenii care de fapt posedă har. Fiecare israelit s-a bucurat de privilegii mari din pricina naşterii sale fizice (Rom. 3:1-3), dar nici un israelit (nici altcineva) nu a posedat vreodată un statut spiritual special şi nu a primit o binecuvântare spirituală fără pocăinţă şi credinţă. Dumnezeu nu a promis niciodată vreunui israelit vreo singură binecuvântare spirituală doar pentru că a fost israelit. Niciodată naşterea fizică nu i-a aşezat pe ei, sau pe oricine altcineva, înaintea lui Dumnezeu într-o categorie spirituală separată sau specială. Cu certitudine Israel, ca popor ales de Dumnezeu, a fost într-o categorie fizică separată, şi a avut oportunităţi spirituale speciale, dar el nu a fost înaintea lui Dumnezeu într-o poziţie spirituală specială. Atunci când Dumnezeu a lepădat poporul evreu, El nu şi-a negat promisiunea şi nici nu a eşuat în a-şi ţine legământul. El nu a rupt sau dezonorat relaţia Sa ‚specială de legământ’ cu Israelul, pentru că acest legământ şi această relaţie erau pur condiţionale iar Israelul nu a îndeplinit niciodată termenii. Apostolul nu lasă problema în abstract. El prezintă o ilustraţie concretă a ceea ce înseamnă exact aceasta. Punctul său central în ilustraţie este că ‚Israelul din interiorul Israelului’ este o problemă a alegerii suverane (Rom. 9:11) şi chemării eficiente (Rom. 9:24), şi nu are nimic de a face cu descendenţa fizică. Trebuie să vedem clar acest fapt şi să ne ţinem strânşi de el! El este cheia biblică care descuie multe pasaje ale Scripturii. Nici dispensaţionalismul şi nici teologia legământului nu aplică într-o manieră consecventă acest adevăr sistemului lor teologic. Este important de observat că Pavel nu demonstrează şi nu dovedeşte doctrina alegerii comparând un ‚copil al legământului’ (sămânţa lui Avraam) cu un ‚copil care nu aparţine legământului’ (neamurile), ci compară doi copii ai ‚legământului’. Aceşti copii ai legământului nu sunt doi copii ai legământului obişnuiţi, ei sunt nepoţii gemeni ai lui Avraam însuşi, la fel cum ei sunt copiii autentici ai credinciosului Isaac. Dacă au fost vreodată doi copii ai legământului de sânge albastru, aceştia ar trebui să fie nepoţii gemeni ai bărbatului cu care s-a făcut legământul prima dată. În această ilustraţie Pavel îi foloseşte pe nepoţii gemeni ai lui Avraam cu scopul de a demonstra fără nici o îndoială că moştenirea promisiunilor adevărate ale lui Dumnezeu nu are nimic de a face cu a fi un aşa numit copil al legământului, nici cu a fi însemnat şi pecetluit cu semnele legământului - chiar cu circumcizia semnul rânduit de Dumnezeu al legământului care a fost pus peste Avraam, fiul său Isaac şi nepoţii săi gemeni. „Ba mai mult; tot aşa a fost cu Rebeca. Ea a zămislit doi gemeni numai de la părintele nostru Isaac. Căci, măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă, şi nu făcuseră nici bine nici rău, – ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă, – s-a zis Rebecăi: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic”, după cum este scris: „Pe Iacov[‚copilul de legământ’ mai tânăr] l-am iubit, iar pe Esau [‘copilul de legământ’ mai mare] l-am urât.”“ (Romani 9:10-13) În această ilustraţie Pavel ne spune exact care este semnificaţia expresiei „nu toţi cei ce coboară din Israel sunt Israel”. Nimic din ceea ce Dumnezeu a promis vreodată sau a stabilit prin legământ cu poporul Israel nu a garantat în vreun fel că ei, sau copiii lor, vor primi binecuvântări spirituale. Ei au avut privilegii dar nu au avut certitudinea binecuvântărilor. Ei au avut oportunităţi spirituale dar prin naştere ei nu s-au aflat într-o categorie spirituală specială. Esau a avut parte de toate privilegiile pe care le-a avut şi Iacov. De fapt el a avut mai multe privilegii (el era fiul mai mare şi avea dreptul de întâi născut) dar Esau nu a fost parte a ‚seminţei lui Avraam căruia i-au fost făcute promisiunile’, chiar dacă era un adevărat copil fizic al lui Avraam. Esau a primit „semnul legământului” dar el nu a fost un adevărat copil al legământului. Dumnezeu nu şi-a stabilit cu Esau legământul său chiar dacă promisiunea legământului a fost stabilită cu tatăl său credincios (Isaac) şi bunicul său credincios (Avraam). Dacă Esau este cu adevărat un copil al legământului în toate sensurile posibile, atunci Scriptura învaţă clar că Dumnezeu îi urăşte pe câţiva din copiii legământului (Rom. 9:13)! Dacă am prins cu adevărat argumentul de bază al lui Pavel din Romani 9-11, avem răspunsul la multe din problemele aparente pe care nu le pot rezolva nici sistemul dispensaţionalist nici cel al teologiei legământului. În aceste capitole, Pavel ilustrează principiul de bază care guvernează toată Scriptura, şi anume că harul lui Dumnezeu este în totalitate necondiţionat, şi absolut nimic, incluzând toate privilegiile listate în Romani 9:4-5, nu garantează vreunei persoane vreo binecuvântare spirituală. Un iudeu nu putea cere ceva din partea lui Dumnezeu pe baza naşterii sale fizice şi circumciziei, mai mult decât putea cere Esau pe baza naşterii şi circumciziei. Nici un preot sau profet nu putea garanta unui părinte evreu că Dumnezeu a promis în legământul circumciziei, lui sau copilului său, mai mult decât i-a promis lui Isaac ca tată credincios, sau lui Esau fiul său circumcis. Acelaşi lucru este valabil pentru un părinte creştin, doar dacă el are parte de o promisiune diferită de cea dată lui Avraam însuşi. Un părinte creştin nu poate apela la legământul făcut cu Avraam şi sămânţa lui şi să pretindă pentru aşa numitul său copil al legământului mai mult decât a pretins Isaac, părintele credincios, pentru Esau copilul său al legământului. Dacă a fost vreodată un părinte credincios care să aibă dreptul să pretindă că ambii lui copii au fost parte a seminţei lui Avraam şi sub legământ, acesta a fost Isaac, însuşi fiul lui Avraam! Acum când Calvarul şi Rusaliile au stabilit că toţi cei ‚născuţi din Dumnezeu’ sunt adevăratul popor al Noului Legământ, termenul ‚copil al legământului’ este un termen la fel de nebiblic şi inutil precum ‚popor de legământ’ (Evr.8:6-11). Astăzi nu mai este un popor al legământului în vreun sens fizic. Nimeni nu poate înlocui Trupul spiritual al lui Cristos cu poporul fizic Israel. Calvarul şi Rusaliile au stabilit poporul spiritual al lui Dumnezeu ca fiind o entitate spirituală complet nouă (Efes. 2:11-22). Aşa cum vedea mai târziu, adevăratul ‚popor al lui Dumnezeu’ este Biserica. CAPITOLUL NOUĂ Legământul avraamic Este timpul să examinăm legământul avraamic însuşi şi să vedem exact ce a fost promis în acest legământ şi cum se raportează promisiunile la poporul Israel şi la credincioşii din zilele noastre. Geneza 12:1-3 înregistrează prima promisiune făcută lui Avraam. „Domnul zisese lui Avram: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta, şi din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare, şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare, şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.“ (Geneza 12:1-3) Lucrurile menţionate specific în acest text care sunt de o importanţă majoră în studiul nostru sunt promisiunile privitoare la un neam mare, ţara şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine. Am stabilit deja faptul că ultimul lucru menţionat este promisiunea evangheliei lui Cristos însuşi. Această promisiune particulară nu se poate referi la Israelul fizic decât dacă el este mijlocul prin care Mesia este adus în lume. Ne vom ocupa mai întâi de ţara promisă. ŢARA PROMISĂ Ţara nu este promisă în Geneza 12:1-3. Lui Avraam doar i se spune să meargă „în ţara pe care ţi-o voi arăta”. După ce el ajunge în ţara Canaanului, atunci Dumnezeu îi promite specific că acea ţară îi va aparţine lui şi seminţei sale. „Avram a străbătut ţara până la locul numit Sihem, până la stejarul lui More. Canaaniţii erau atunci în ţară. Domnul S-a arătat lui Avram, şi i-a zis: „Toată ţara aceasta o voi da seminţei tale.” Şi Avram a zidit acolo un altar Domnului, care i Se arătase.“ (Geneza 12:6-7) După ce Avraam şi Lot s-au despărţit, Dumnezeu îi reafirmă lui Avraam promisiunea conform căreia sămânţa lui va moşteni ţara. Dumnezeu adaugă acum că moştenirea va fi „în veac”. Este imposibil să nu observi că esenţa promisiunii făcute de Dumnezeu lui Avraam implică următoarele: 1. Ţara fizică 2. Copiii naturali sunt sămânţa care va moşteni acea ţară 3. Moştenirea ţării va fi „în veac”. Personal eu cred că Scripturile NT fac ca ţara fizică să fie un tip al odihnei spirituale iar israelitul să fie un tip al adevăratului credincios. Cu toate acestea, nu putem ajunge la această concluzie din vreun indiciu al Scripturilor VT. Dacă Scripturile VT au fost tot ce am avut, ar fi fost foarte uşor să susţinem acelaşi punct de vedere cu privire la Israel şi ţara Palestinei precum cel susţinut de dispensaţionalism. Următoarea descriere a unei ţări fizice reale este mesajul uniform al Scripturilor VT: „Domnul a zis lui Avram, după ce s-a despărţit Lot de el: „Ridică-ţi ochii, şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi, ţi-o da ţie şi seminţei tale în veac. Îţi voi face sămânţa ca pulberea pământului de mare; aşa că, dacă poate număra cineva pulberea pământului, şi sămânţa ta va putea să fie numărată. Scoală-te, străbate ţara în lung şi în lat; căci ţie ţi-o voi da”.“ (Geneza 13:14-17) În Geneza 15:6-7 Dumnezeu reafirmă atât promisiunea seminţei care nu poate fi numărată cât şi a ţării, şi afirmă în mod clar că pentru acest scop l-a chemat pe Avraam afară din Ur: „Domnul i-a mai zis: „Eu sunt Domnul, care te-am scos din Ur din Haldea, ca să-ţi dau în stăpânire ţara aceasta.”“ (Geneza 15:7) Parte a motivului pentru care ţara este dăruită ca o moştenire veşnică este faptul că în felul acesta s-ar putea menţine poporul special, sau moştenirea umană, din care va veni Mesia. În versetele 8-17 avem înregistrat legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Avraam iar versetul 18 afirmă din nou că esenţa acestui legământ este ţara fizică. Dispensaţionalismul insistă că aceasta este o promisiune ‚necondiţionată’ care nu a fost niciodată împlinită literal şi de aceea este încă în vigoare cu referinţă la poporul fizic Israel. Textul oferă granițele specifice ale ţării: „În ziua aceea, Domnul a făcut un legământ cu Avram, şi i-a zis: „Seminţei tale dau ţara aceasta, de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat,“ (Geneza 15:18) În tot capitolul nu este nici o menţionare a „binecuvântării către toate neamurile”. Sunt sigur că vedeţi semnificaţia acestui fapt. Geneza 17 înregistrează reafirmarea de către Dumnezeu a promisiunilor şi a legământului făcut cu Avraam în Geneza 15:18. Numele lui Avram este schimbat în Avraam şi promisiunea seminţei care nu poate fi numărată este reafirmată în versetele 1-5. Versetul listează trei binecuvântări distincte pe care Dumnezeu i le promite lui Avraam: „Te voi înmulţi nespus de mult; voi face din tine neamuri întregi; şi din tine vor ieşi împăraţi.“ (Geneza 17:6) Observaţi cu atenţie că promisiunea dată lui Avraam în prima parte a acestui capitol este aproape identică cu promisiunea făcută lui Ismael în ultima parte: „Dar şi cu privire la Ismael te-am ascultat. Iată, îl voi binecuvânta, îl voi face să crească, şi îl voi înmulţi nespus de mult; doisprezece voievozi va naşte, şi voi face din el un neam mare.“ (Geneza 17:20) Geneza 25:12-18 înregistrează împlinirea promisiunii date lui Ismael în textul anterior: „Iată spiţa neamului lui Ismael, fiul lui Avraam, pe care-l născuse lui Avraam Egipteanca Agar, roaba Sarei. … Aceştia sunt fiii lui Ismael; acestea sunt numele lor, după satele şi taberele lor. Ei au fost cei doisprezece voievozi, după neamurile lor.“ (Geneza 25:12, 16) Versetele 7 şi 8 din Geneza 17 sunt versete foarte importante din mai multe motive. Trebuie să observăm cu grijă ce anume este promis: „Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine din neam în neam; acesta va fi un legământ veşnic, în puterea căruia, Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine. Ţie, şi seminţei tale după tine, îţi voi da ţara în care locuieşti acum ca străin, şi anume îţi voi da toată ţara Canaanului în stăpânire veşnică; şi Eu voi fi Dumnezeul lor.”“ (Geneza 17:7-8) Aceste cuvinte sunt foarte clare şi foarte instructive. Ele sunt inima reafirmării legământului şi promisiunilor avraamice. Din nou observăm absenţa promisiunii privitoare la „binecuvântarea tuturor neamurilor”. Câteva alte lucruri sunt de asemenea importante. În primul rând, expresia „voi pune legământul meu” din Geneza 17:7 este dată seminţelor la plural. Ea vorbeşte despre „din neam în neam”. Scripturile NT ne spun că „sămânţa ta” din versetul 7 se referă la Isaac ca sămânţă spirituală. Aceasta este clar din compararea lui Romani 9:7 cu Geneza 17:18-21: „Şi Avraam a zis lui Dumnezeu: „Să trăiască Ismael înaintea Ta!” Dumnezeu a zis: „Cu adevărat, nevasta ta Sara îţi va naşte un fiu; şi-i vei pune numele Isaac. Eu voi încheia legământul Meu cu el, ca un legământ veşnic pentru sămânţa lui după el. Dar şi cu privire la Ismael te-am ascultat. Iată, îl voi binecuvânta, îl voi face să crească, şi îl voi înmulţi nespus de mult; doisprezece voievozi va naşte, şi voi face din el un neam mare. Dar legământul meu îl voi încheia cu Isaac, pe care ţi-l va naşte Sara la anul pe vremea aceasta.”“ (Geneza 17:18-21) „şi, măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copiii lui Avraam; ci este scris: „În Isaac vei avea o sămânţă, care-ţi va purta numele.”“ (Romani 9:7) Romani 9:7 citează de fapt Geneza 21:12 unde Dumnezeu repetă acelaşi lucru cu privire la Ismael şi Isaac. Expresia „Eu voi încheia legământul Meu” este cea care face diferenţierea între diferitele seminţe fizice. Distincţia este cu privire la linia seminţei care va fi purtătoarea lui Mesia cel promis. După Iacov, această desemnare a unui fiu anume este discontinuă. Odată ce Israel este format ca popor, promisiunea unui Mesia este preluată în Legământul Mozaic şi devine proprietatea întregului popor ca popor. Al doilea lucru de observat în Geneza 17:7,8, este adăugarea cuvântului în veac/veşnic. Observaţi că în versetul 7 Dumnezeu încheie legământul Său cu Avraam şi sămânţa lui ca un legământ veşnic şi promite să fie „Dumnezeul lui şi al seminţei sale după el.” „Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine din neam în neam; acesta va fi un legământ veşnic, în puterea căruia, Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine.“ (Geneza 17:7) În versetul 8 Dumnezeu îi promite lui Avraam şi seminţei sale toată ţara Canaanului în stăpânire veşnică, iar apoi repetă promisiunea de a fi „Dumnezeul lor”: „Ţie, şi seminţei tale după tine, îţi voi da ţara în care locuieşti acum ca străin, şi anume îţi voi da toată ţara Canaanului în stăpânire veşnică; şi Eu voi fi Dumnezeul lor.”“ (Geneza 17:8) Din punct de vedere exegetic, în aceste două versete este imposibil să separi ‚ţara promisă’, ‚legământul veşnic’ şi promisiunea de a fi ‚Dumnezeul lor’. ‚Seminţele’ din versetul 7 şi din versetul 8 trebuie să facă referinţă la acelaşi popor. Dumnezeu a promis că va da ţara Canaanului în stăpânire veşnică aceluiaşi popor căruia i-a promis că El va fi Dumnezeul lor iar ei vor fi poporul Lui. Nu putem lua şi alege ceea ce se potriveşte modei noastre teologice, şi nici nu putem spiritualiza parte a acestui verset şi naturaliza restul fără o dovadă clară a Scripturilor NT care să dovedească că acesta este modul în care apostolii l-au înţeles. În încercarea de a dovedi că progeniturile lor fizice sunt totuşi incluse în „Legământul lui Dumnezeu (al harului) făcut cu Avraam”, Teologia Legământului foloseşte versetul şapte ca un text doveditor cheie. Cu toate acestea, ei vor ignora faptul că acest verset opt vorbeşte aceluiaşi popor căruia i s-a promis ca stăpânire veşnică ţara fizică a Palestinei. Pe de altă parte, dispensaţionalismul va folosi versetul 8 pentru a dovedi că în viitor iudeii fizici au promisă în mod necondiţionat ţara Palestinei. Din Geneza 17 în tot restul Scripturilor VT, ţara va ocupa unul din aspectele centrale ale legământului pe care Dumnezeu l-a făcut cu Avraam şi sămânţa lui. De fapt, ea este aspectul central. Acest fapt face esenţial punerea întrebării, şi oferirea unui răspuns clar, dacă „‚ţara’ promisă trebuie înţeleasă în sens fizic, şi atunci această promisiune încă aşteaptă în viitor o împlinire naturală, sau ţara promisă trebuie spiritualizată şi atunci este înţeleasă ca avându-şi deja împlinirea în Cristos şi Evanghelie? Înţelegem faptul că Evrei 4:11 înseamnă că ţara promisă şi-a găsit deja împlinirea ca certitudine în ‚odihna lui Cristos’, dar nu s-a împlinit în totalitate ca experienţă? Sunt convins că nu mai trebuie să menţionez cât de încărcată cu implicaţii şi consecinţe profunde este această întrebare! Cât de lung este „veşnic”? Înainte de a privi la aspectul promisiunii ţării, haideţi să privim la cuvântul veşnic. Este clar ca lumina zilei că ţara Canaanului i-a fost promisă lui Avraam şi seminţei lui ca o stăpânire veşnică. Putem să nu fim de acord asupra modului în care Scripturile NT interpretează acest fapt, dar dacă nu admitem că Dumnezeu a făcut o promisiune lui Avraam şi seminţei lui de a le da o ţară fizică veşnică vom nega adevăratele cuvinte ale Scripturii scrise în Geneza 17:7,8. Dacă înţelegem clar modul în care Scripturile VT folosesc acest cuvânt veşnic, ne va fi de ajutor pentru înţelegerea ţării promise. Cum trebuie să înţelegem faptul că lucrurile veşnice nu numai că nu au dăinuit veşnic, dar nici nu au fost gândite şi plănuite pentru a dăinui veşnic? Cuvântul veşnic este folosit cu privire la multe lucruri promise sub Vechiul Legământ, iar Scripturile Noului Testament dovedesc clar că multe din acele lucruri veşnice nu doar că s-au sfârşit, ci despre ele s-a profeţit clar că se vor sfârşi atunci când Cristos va veni. Dacă listăm câteva din aceste lucruri veşnice ne va ajuta să înţelegem cum este folosit cuvântul în Geneza 17:7, 8, şi faptul acesta va arunca în schimb o lumină necesară asupra ţării promise însăşi. 1. Preoţia Aaronică a fost formată să fie o ‚preoţie veşnică’, dar clar ea a luat sfârşit. Textul următor ne poate da un indiciu atunci când este adăugată expresia „de-a lungul generaţiei lor”, ca o posibilă explicaţie a cât de mult va ţine cu adevărat preoţia veşnică: „… şi ungerea lor îi va califica pentru o preoţie continuă de-a lungul generaţiilor lor.”“ (Exodul 40:15; TBS) „Acesta va fi pentru el şi pentru sămânţa lui după el legământul unei preoţii veşnice, ...”“ (Numeri 25:13) Aici cuvântul veşnic este folosit pentru a arăta scopul şi angajamentul lui Dumnezeu către Aaron şi fiii lui conform căruia ei vor fi preoţii Lui ‚pe vecie’. Ştim clar că preoţia Aaronică a încetat odată cu moartea lui Cristos şi formarea la Rusalii a Trupului lui Cristos. 2. Paştele a fost instituit să fie o ‚sărbătoare veşnică’. „Şi pomenirea acestei zile s-o păstraţi, şi s-o prăznuiţi printr-o sărbătoare în cinstea Domnului; s-o prăznuiţi ca o lege veşnică pentru urmaşii voştri.“ (Exodul 12:14) Toate ritualurile, ceremoniile şi slujbele de la Cortul întâlnirii au fost rânduite să ţină ‚o veşnicie’ (Ex. 27:21). 3. Sabatul era un ‚semn veşnic’. „Copiii lui Israel să păzească Sabatul, prăznuindu-l, ei şi urmaşii lor, ca un legământ necurmat. Aceasta va fi între Mine şi copiii lui Israel un semn veşnic; …“ (Exodul 31:16-17) Semnul ‚circumciziei’ a fost un semn veşnic. A fost dat ca semnul ţării promise ‚veşnice’ (Gen. 17:8). „Va trebui tăiat împrejur atât robul născut în casă cât şi cel cumpărat cu bani; şi astfel legământul Meu să fie întărit în carnea voastră ca un legământ veşnic.“ (Geneza 17:13) Ştim cu siguranţă că nici unul din lucrurile de mai sus nu au ţinut veşnic. De asemenea ştim că Dumnezeu nu a intenţionat niciodată ca ele să dăinuie veșnic. Devine evident că în oricare din pasajele Scripturilor VT cuvântul ‚veşnic’ nu poate semnifica ‚fără sfârşit’. Dacă noi insistăm că totuşi el ar însemna lucrul acesta, atunci fie Dumnezeu a folosit cuvântul greşit, fie noi nu înţelegem cum a dorit El să fie înţeles cuvântul. Sunt conştient că este dificil ca acest aspect să se potrivească în cadrul hermeneuticii dispensaţionaliste, dar cu toate acestea el este un fapt biblic clar. Preoţia veşnică a lui Aaron a fost desfiinţată în Cristos. Sărbătoarea Paştelui veşnic a fost desfiinţată atunci când a fost oferit adevăratul Miel pascal, slujbele veşnice ale cortului au fost doar tipuri ale adevăratei slujiri veşnice a lui Cristos, ziua de sabat veşnică dată lui Israel ca semn al legământului mozaic a fost o imagine minunată a odihnei noastre veşnice în Cristos, adevăratul nostru Sabat (Evrei 4:1-11), iar circumcizia în carne a fost un tip al regenerării sau circumciziei inimii. Este clar că nici unul din aceste lucruri nu a fost menit să fie permanent şi totuşi Scripturile VT afirmă specific că toate aceste lucruri au fost să dureze pentru totdeauna sau veşnic. Ce regulă a logicii interpretării violăm atunci când noi vedem ţara promisă veşnic în acelaşi fel în care vedem celelalte lucruri veşnice menţionate anterior? Din Scripturile NT devine perfect clar că, în funcţie de context, trebuie să înţelegem cuvântul veşnic în unul din cele două moduri. 1. Veșnic poate însemna că ceva este dat ca un ‚tip’ fizic şi temporar a altceva care este spiritual şi veşnic. Lucrul promis devine cu adevărat veşnic atunci când îşi găseşte împlinirea în anti-tipul lui. Israel este ‚pe vecie’ un popor al lui Dumnezeu aşa cum el îşi găseşte împlinirea în biserică, adevăratul ‚Israel al lui Dumnezeu’. Aaron este cu adevărat un preot ‚veşnic’ aşa cum el îşi găseşte împlinirea în Cristos Marele nostru Preot. Sabatul este un semn veşnic aşa cum îşi găseşte împlinirea în mântuirea sau odihna veşnică în Cristos. Într-adevăr poporul lui Dumnezeu va locui pe vecie în siguranţă în adevărata ţară sfântă aşa cum ei se odihnesc etern în Cristos. 2. Cuvântul veşnic poate de asemenea însemna că ceva va ţine atât de mult cât ţine legământul sub care a fost instituit acel lucru. O schimbare în legământ schimbă tot ceea ce se găseşte sub acel legământ (Evrei 7:11,12). Rezultatul final, aşa cum se raportează la discuţia noastră, este acelaşi indiferent de punctul de vedere pe care îl abordăm. Dacă cuvântul veşnic înseamnă fie unul, fie ambele sau niciunul din sensurile anterioare, un lucru este absolut clar: în multe din Scripturile VT cuvântul veşnic nu poate însemna ‚fără sfârşit’. Scripturile NT afirmă în mod specific că cele mai multe din lucrurile veşnice sub Vechiul Legământ au încetat fără doar şi poate atunci când a venit Cristos. Atunci când Noul Legământ a înlocuit Vechiul Legământ, el a înlocuit de asemenea tot ceea ce Vechiul Legământ a adus în fiinţă. Acesta este un fapt clar al Noului Legământ care trebuie recunoscut şi implementat în gândirea noastră teologică. Paştele a fost cel care a marcat începutul lui Israel ca popor (Ex. 12). Sabatul a fost semnul legământului care a stabilit relaţia unică a lui Israel cu Dumnezeu făcându-l un popor special (Ex. 31:12-17; Deut. 5:15; Ezec. 20:12, 20). Toată ceremonia preoţiei a fost construită în jurul „păcatelor comise” sub Vechiul Legământ (Evrei 9:15) care a fost găzduit în Chivotul Legământului în spatele perdelei în Sfânta Sfintelor. Toate aceste lucruri luate împreună sunt cele care fac ca Israelul să fie un popor veşnic special şi separat. Poporul veşnic, preoţia veşnică şi semnul veşnic au încetat atunci când a fost împlinit în Cristos Vechiul Legământ care le-a instaurat. Anti-tipurile tuturor acestor lucruri sunt cu adevărat instaurate veşnic pentru că ele sunt construite pe un nou şi cu adevărat veşnic legământ (Mat. 26:28; Evr. 13:20) care nu are nevoie în vreun fel de a fi modificat, completat sau schimbat. Acesta este adevăratul legământ despre care se vorbeşte în Evrei 13:20 şi care nu va fi vreodată înlocuit. El este un legământ care cu adevărat nu va avea sfârşit! Sfâşierea perdelei de sus până jos a avut loc în următoarea secundă în care adevăratul Miel pascal „şi-a dat duhul” (Mat. 27:50, 51). Adevăratul Mare Preot nu doar s-a dus în spatele perdelei, ci el a înlăturat-o complet. Trebuie să vedem acest moment specific de timp şi acest eveniment plin de semnificaţie ca începutul administrării Noului Legământ de către Cristos şi sfârşitul Vechiului Legământ împreună cu tot ceea ce instaurase acesta. Şi totul trebuie să includă fiecare lucru veşnic menţionat sub Vechiul Legământ. Dispensaţionaliştii au dreptate atunci când insistă că inima Legământului avraamic aşa cum este exprimată în limbajul Scripturilor VT este promisiunea că „Israel va moşteni pe veşnicie ţara Canaanului”. Legământul care promite aceasta a fost tăiat în Geneza 15 iar limbajul folosit în acest legământ descrie cu precizie graniţele specifice ale ţării promise lui Avraam şi seminţei lui. Doar revelaţia specială din partea lui Dumnezeu poate permite cuiva să spiritualizeze ţara promisă din legământul Avraamic din textul următor: „În ziua aceea, Domnul a făcut un legământ cu Avram, şi i-a zis: „Seminţei tale dau ţara aceasta, de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat,“ (Geneza 15:18) A cita Iosua 23:13 şi alte texte asemănătoare nu dovedeşte în vreun fel că „toate acestea au fost deja împlinite”. În zilele lui David, cu mult după ce a fost scris Iosua 23:13, împlinirea ‚legământului lui Avraam’ era înţeleasă ca fiind viitoare, iar inima promisiunii era încă în termenii aceleiaşi ţări dată ca o moştenire veşnică poporului Israel. Din nou cuvintele sunt clare. „voi, sămânţa lui Israel, robul Său, copiii lui Iacov, aleşii Lui! Domnul este Dumnezeul nostru; judecăţile Lui se împlinesc pe tot pământul. Aduceţi-vă aminte totdeauna de legământul Său; de făgăduinţele Lui, făcute pentru o mie de neamuri de oameni, de legământul pe care l-a făcut cu Avraam, şi de jurământul pe care l-a făcut lui Isaac; El l-a făcut o lege pentru Iacov, un legământ veşnic pentru Israel, zicând: „Îţi voi da ţara Canaanului, ca moştenire care v-a căzut la împărţeală.”“ (1 Cronici 16:13-18) Aceste cuvinte sunt clare. Promisiunea unei ţări fizice este la fel de mult o parte a legământului veşnic pe care Dumnezeu l-a făcut cu Avraam precum promisiunea „Eu voi fi Dumnezeul lor iar ei vor fi poporul Meu”. Putem crede că Scripturile NT spiritualizează ţara promisă, dar nu putem nega faptul că legământul însuşi, aşa cum i-a fost dat el lui Avraam, s-a referit la ţara fizică a Canaanului. La fel, nu putem nega faptul că ţara promisă este întotdeauna lucrul proeminent pretutindeni în Scripturile VT. Eu cred că dispensaţionalismul este greşit prin faptul că nu vede că Scripturile NT spiritualizează ţara promisă, dar răspunsul nu este acela de a nega ceea ce spun clar Scripturile VT. Aşa cum a spus un frate: „Doar pentru faptul că dispensaţionalismul leagă calul într-un loc greşit nu înseamnă că nu există cal.” Psalmul 105 este o recitare a binecuvântărilor trecute şi a promisiunilor viitoare (din acel punct) ale lui Dumnezeu pentru poporul Israel. David repetă aceleaşi cuvinte precum cele citate mai sus. El adaugă: „El Îşi aduce aminte totdeauna de legământul Lui, de făgăduinţele Lui făcute pentru o mie de neamuri de om,“ (v. 8), şi apoi începe să vorbească despre ţară: „sămânţă a robului Său Avraam, … Domnul este Dumnezeul nostru: … El Îşi aduce aminte totdeauna de legământul Lui, de făgăduinţele Lui făcute pentru o mie de neamuri de om, de legământul, pe care l-a încheiat cu Avraam, şi de jurământul, pe care l-a făcut lui Isaac; El l-a făcut lege pentru Iacov, legământ veşnic pentru Israel, zicând: „Ţie îţi voi da ţara Canaanului ca moştenire, care v-a căzut la sorţ.”“ (Psalmi 105:6-11) Este aproape imposibil să compari versetele de mai sus cu texte precum Luca 1:68-79 şi să nu vezi că Scripturile NT folosesc aceeaşi termeni într-un mod spiritual. În Psalmul 105:6-11 ţara fizică este fără îndoială inima promisiunii, dar mântuirea, sau odihna spirituală, devine inima împlinirii aceleiaşi promisiuni din Luca 1:68-79 şi din alte pasaje ale NT. În cuvintele lui Luca nu găsim nici o aluzie la ţara fizică a Palestinei. El spiritualizează complet cuvintele găsite în Scripturile VT. În zilele lui Ieremia, „Eu voi fi Dumnezeul lor” şi posedarea ţării sunt în egală măsură părţi ale unui legământ veşnic pe care Dumnezeu promite că îl va face cu Israel în zilele din urmă. În timp ce citim aceste versete ne punem întrebarea: „Ce s-a întâmplat cu legământul veşnic anterior pe care Dumnezeu l-a făcut cu Israel?” Cum poate fi înlocuit un legământ veşnic cu un alt legământ veşnic dacă cuvântul veşnic înseamnă fără sfârşit? „Iată, îi voi strânge din toate ţările unde i-am izgonit, în mânia Mea, în urgia Mea, şi în marea Mea supărare; îi voi aduce înapoi în locul acesta, şi-i voi face să locuiască în linişte acolo. Ei vor fi poporul Meu, şi Eu voi fi Dumnezeul lor. Le voi da o inimă şi o cale, ca să se teamă de Mine totdeauna, spre fericire lor şi a copiilor lor după ei. Voi încheia cu ei un legământ veşnic, că nu Mă voi mai întoarce de la ei, ci le voi face bine, şi le voi pune în inimă frica de Mine, ca să nu se depărteze de Mine. Mă voi bucura să le fac bine, îi voi sădi cu adevărat în ţara aceasta, din toată inima şi din tot sufletul Meu.”“ (Ieremia 32:37-41) Cum trebuie să înţelegem ţara promisă dată lui Avraam şi reiterată pretutindeni în Scripturile VT? Nu este absolut nicio îndoială în faptul că moştenirea ţării Canaanului ca o stăpânire veşnică este inima legământului pe care Dumnezeu l-a făcut cu Avraam şi cerut lui Israel să şi-l reamintească. Aşteaptă încă această promisiune a legământului o împlinire naturală în ţara fizică a Palestinei în cazul Israelului naţional? Sunt corecţi dispensaţionaliştii în abordarea lor de bază a Scripturilor? Sau ţara promisă trebuie spiritualizată? Răspunsurile la ambele întrebări se găsesc în Scripturile VT sau în cuvintele apostolilor care interpretează Scripturile VT? Ultima întrebare este una fundamentală. Acolo unde va privi cineva pentru a găsi răspunsurile, va determina care vor fi acele răspunsuri! Foloseşte Scripturile VT pentru a interpreta NT şi vei obţine răspunsuri complet diferite decât în cazul în care foloseşti Scripturile NT pentru a interpreta VT. În primul rând, trebuie să realizăm că nu este nici măcar o singură repetiţie, sau menţionare, a ţării promise în vreunui pasaj din Scripturile NT incluzând Romani 11 şi toată cartea Apocalipsa. Adevărat acesta este un argument din lipsă, dar este o lipsă evidentă, care-l lasă pe dispensaţionalist cu o teologie a lui Israel şi a ţării care este clădită în întregime pe Scripturile VT. Îl lasă de asemenea cu o aşteptare a împlinirii naturale viitoare care este identică celei pe care au susţinut-o oamenii care l-au respins şi crucificat pe Cristos, pentru că ei nu erau interesaţi nici de El nici de felul Său de Împărăţie. În al doilea rând, Scripturile NT spiritualizează clar ţara promisă în pasajele unde ne aşteptăm ca ea să fie reiterată. Lucrul acesta este clar ilustrat în fiecare predică din cartea Faptele Apostolilor, cartea Evrei şi în pasaje precum Luca 1:68-79 citat anterior. Scriitorii Scripturilor NT îl îndreaptă pe iudeu înapoi la Cruce şi Rusalii ca împlinire a promisiunilor făcute lui Avraam (Fapte 3:24-26). Ei nu-l îndreaptă niciodată mai departe spre o viitoare ţară promisă. În al treilea rând, pasajul Noului Testament care vorbeşte clar despre ‚ţara promisă’ face clar faptul că ţara a fost o imagine a ceva mult mai măreţ. „Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc, pe care avea să-L ia ca moştenire, a ascultat, şi a plecat fără să ştie unde se duce. Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară care nu era a lui, şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe. Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu.“ (Evrei 11:8-10) În timp ce picioarele lui Avraam stăteau în însăşi ţara promisă, este evident că el a realizat că ţara nu a fost promisiunea deplină sau reală, ci doar o imagine a ceva mult mai măreţ. Speranţa ultimă a lui Avraam a fost una „cerească” (v. 16) şi nu „pământească” (v. 13). Chiar dacă el locuia în ţara fizică promisă el încă căuta o cetate cerească. Pentru oricine fără pregătire teologică este clar că speranţa lui Avraam nu a fost în cetatea pământească a Palestinei, ci în cetatea cerească. Versetele 13 şi 16 din Evrei 11 stabilesc fără îndoială acest lucru. Cu toate acestea, trebuie să insistăm că putem cunoaşte ce a înţeles Avraam doar prin ceea ce Duhul Sfânt ne-a revelat în Scripturile NT. Putem citi de un milion de ori viaţa lui Avraam în Geneza şi nu vom găsi niciodată ceea ce este revelat în Evrei 11:8-10. Dispensaţionalismul continuă să insiste că credincioşia lui Dumnezeu de a-şi ţine legământul Său este în joc în moştenirea de către Israel a ţării Caanului undeva în viitor. Acest raţionament pierde întregul aspect al adevăratei promisiuni. Să presupunem că un tată îi promite fiului său o maşină dacă graduează Liceul cu o medie de 9. Băiatul se gândeşte automat la o maşină mică. Munceşte din greu şi graduează cu 9,50. În ziua graduării tatăl său ţine un set de chei şi spune: „Noile tale roţi sunt în garaj”. Băiatul se grăbeşte spre garaj încercând să-şi imagineze ce maşină îl aşteaptă şi ce culoare are aceasta. Imaginaţi-vă surprinderea lui atunci când găseşte o maşină sport nou nouţă de 30,000 $ cu toate opţiunile imaginabile. Se aşteaptă cineva ca băiatul, foarte dezamăgit, să se ducă la tatăl său şi să-i spună: „Mă aşteptam la o Dacie sau un la un Matiz”? Credeţi că vreun credincios al VT, incluzându-l pe Avraam însuşi, ar schimba ceea ce el are deja în prezenţa lui Dumnezeu pe fiecare centimetru al Palestinei? Credeţi că în viitor va fi vreun iudeu care s-ar simţi ‚abandonat’ dacă cerul însuşi va fi tot ceea ce el va obţine? Dacă ai fi fost un iudeu care locuieşte în cetatea cerească, ai simţi că Dumnezeu ar fi renunţat la Cuvântul Lui pentru că ţi-a dat o cetate cerească în locul cetăţii pământeşti a Ierusalimului? Te-ai plânge de necredincioşia Lui cu privire la promisiunea necondiţionată făcută lui Avraam? Ceea ce vrem să spunem este următorul lucru: (1) fiecare promisiune făcută lui Avraam şi seminţei lui este fie împlinită spiritual în Cristos acum, fie va fi împlinită în noul cer şi noul pământ; fie a încetat atunci când a fost îndepărtat Vechiul Legământ, sau va fi, în unele cazuri, o împlinire ‚dublă’. (2) fiecare lucru dat unui credincios ‚în Cristos’ este cu mult mai bun decât orice altceva din lumea naturală, incluzând toată ţara Palestinei. Orice credincios, fie iudeu fie unul dintre neamuri, va fi în cele din urmă unit cu Cristos şi va fi parte a miresei Lui (Apoc. 21) şi va experimenta „lucrurile mai bune” din Evrei 11:39, 40. Atât dispensaţionalistul cât şi teologul legământului doreşte să aducă promisiunea lui Avraam şi a seminţei lui în veacul prezent într-un sens fizic prin intermediul descendenţei copiilor fizici. Ambii insistă că promisiunea făcută lui Avraam şi seminţei lui este un legământ necondiţionat şi de aceea este încă în vigoare pentru seminţele fizice. Dispensaţionalistul naturalizează sămânţa pentru a reprezenta Israelul fizic iar pedobaptistul naturalizează sămânţa pentru a reprezenta copiii fizici ai celor credincioşi. Pedobaptistul doreşte să facă legământul avraamic să fie un legământ special cu cei credincioşi cu privire la salvarea copiilor lor fizici care este în vigoare şi astăzi. Dispensaţionalistul doreşte ca acelaşi legământ să fie un legământ special încă în vigoare cu iudeii cu privire la ţara Palestinei. În cele din urmă, pedobaptistul face cu sămânţa lui Avraam exact acelaşi lucru ca şi dispensaţionalistul! El doar o face pentru un scop diferit. În al patrulea rând, este destul de clar faptul că Scripturile NT văd în toate lucrurile implicate în promisiunea cu privire la „o ţară a ta” a fi într-un sens spiritual moştenirea credinciosului Noului Legământ. Inima ţării promise a implicat „odihna de toţi duşmanii tăi” şi împlinirea tuturor nevoilor. Tema proeminentă din Scripturile VT a fost ‚odihna’ şi tot ceea ce o însoţeşte. Inima mesajului evangheliei din Scripturile NT este odihna şi împlinirea deplină, dar ea este spiritualizată. Nu este dificil să citeşti împlinirea odihnei promise în pasaje precum Matei 11:28-30, Evrei 4, şi în mod specific Luca 1:68-79. Nu proprietatea reală (ţara fizică) a fost cea importantă, ci o ‚proprietate’ reală veşnică (binecuvântarea care a fost tipizată de ţară). Ar fi benefic să revizuim această secţiune în forma unui tabel. Ne va ajuta să fixăm în mintea noastră cum trebuie să înţelegem cuvântul veşnic aşa cum este el folosit în multe din promisiunile Vechiului Legământ. Lucrul promis Tipul VT Împlinirea NT Preoţia veşnică Aaron Cristos Sanctuarul veşnic Cortul Trupul lui Cristos Sabatul veşnic Ziua a Şaptea Odihna mântuirii (Evr. 4) Circumcizia veşnică Circumcizia fizică Regenerarea Ţara veşnică Ierusalimul pământesc Noul Ierusalim (Apoc. 21) CAPITOLUL ZECE Cine atunci este adevărata Sămânță a lui Avraam? Așa cum se poate vedea, problema se reîntoarce întotdeauna la întrebarea: „Cine este adevărata sămânță a lui Avraam?” Charles Hodge are câteva comentarii excelente pe Romani 9 care ne ajută să răspundem acestei întrebări. Mărturisesc că mi-a venit greu să cred că un teolog pedobaptist ar putea spune câteva din lucrurile pe care le-a spus Hodge: Apostolul abordează acum subiectul pe care l-a avut în vedere, respingerea iudeilor și chemarea Neamurilor. Punctul pe care apostolul este pe punctul să-l stabilească este acela că Dumnezeu a hotărât să-l lepede pe vechiul Său popor de legământ și astfel să extindă chemarea evangheliei tuturor oamenilor fără discriminare. El a făcut aceasta, în primul rând, arătând că Dumnezeu este total liber să acționeze în felul acesta, versetele 6-24, și în al doilea rând, că El a declarat în profeți că aceasta a fost intenția Lui, versetele 25-33. Pavel argumentează că Dumnezeu a avut libertatea să-i respingă pe iudei și să le cheme pe Neamuri: 1. Arătând că promisiunile pe care El le-a făcut, și prin care plin de har s-a legat El însuși, nu au fost făcute descendenților naturali ca atare ai lui Avraam, ci seminței lui spirituale. Lucrul acesta este clar din cazul lui Ismael și Isaac. Ambii au fost copii ai lui Avraam, și totuși unul a fost luat iar celălalt părăsit. De asemenea din cazul lui Esau și Iacov. Deși au fost copiii acelorași părinți, născuți la aceeași naștere, totuși limbajul lui Dumnezeu cu privire la ei este „Pe Iacov l-am iubit, dar pe Esau l-am urât”, versetele 6-13. Hodge înțelege corect argumentul lui Pavel. Prin expresia „nu toţi din Israel sunt Israel” Pavel clar vrea să spună exact ceea ce afirmă Hodge. Priviți din nou la ce a spus el: … promisiunile pe care El le-a făcut, și prin care plin de har s-a legat El însuși, nu au fost făcute descendenților naturali ca atare ai lui Avraam, ci seminței lui spirituale. După aceasta Hodge lucrează pentru a arăta cum iudeii au răstălmăcit complet legământul lui Dumnezeu cu Avraam crezând că el s-a referit la copiii fizici. Expozițiunea sa asupra acestei secțiuni este superbă. Ți-ai fi dorit doar ca Hodge să fi aplicat consecvent propriile sale afirmații teologiei sale cu privire la botezul pruncilor. Accentul în citatul următor îmi aparține: Versetul 6 … printre iudei era răspândită părerea că din moment ce promisiunile lui Dumnezeu i-au fost făcute lui Avraam și seminței sale, toți descendenții lui naturali, pecetluiți ca atare prin ritualul circumciziei, vor moșteni cu siguranță binecuvântările domniei lui Mesia … Motivul pentru care respingerea iudeilor nu a implicat niciun eșec din partea promisiunii divine este acela că promisiunea nu a fost adresată simplu descendenților naturali ai lui Avraam … Obiectivul lui este de a arăta că promisiunile făcute copiilor lui Avraam nu au fost făcute descendenților naturali ca atare. Versetul 8. „Aceasta înseamnă că nu copiii naturali sunt cei care sunt copiii lui Dumnezeu”. Cum nu poate vedea Hodge că pedobaptismul lui face aceeași greșeală pe care au făcut-o iudeii? Dacă cineva înțelege cu adevărat domeniul pe care se bazează botezul pruncilor, și citește comentariul de mai sus înlocuind ,iudei, cu ,părinți creștini, ar trebui să se lumineze! Hodge vrea să-i elimine pe iudei, ca sămânță naturală, din legământul făcut cu Avraam pentru că, așa cum spune el: „Promisiunile nu au fost făcute descendenților naturali ai lui Avraam, ci seminței lui spirituale.” Cu toate acestea Hodge vrea ulterior ca legământul identic al lui Avraam să-i includă pe descendenții naturali ai credincioșilor din zilele noastre. Așa cum a spus cândva un om înțelept: „Consecvența este o perlă de valoare rară.” Cum poate un părinte creștin să pretindă că sunt incluși în legământul cu Avraam copiii săi fizici atunci când acest legământ nu i-a promis acest lucru nici măcar lui Avraam însuși! Au fost cu adevărat incluși în legământul lui Dumnezeu cu Avraam atât Iacov cât și Esau? Dacă nu, atunci cum poate un părinte creștin să pretindă că același legământ îi include astăzi pe toți cei din sămânța lui fizică? Cu excepția situației în care un părinte poate dovedi fără nicio îndoială faptul că fiul său este unul din aleșii pentru care Cristos a murit, el nu are mai multe motive să creadă că fiul lui este în legământ decât a avut Avraam să creadă că fiul său Ismael, sau nepotul său Esau, au fost în legământ. De fapt, pe baza legământului avraamic, pedobaptiștii pretind pentru copiii lor fizici mai mult decât ar fi pretins în același legământ Avraam însuși pentru copiii săi fizici. Hodges vede lucrul acesta clar cu referință la iudei, dar apoi se răsucește și pentru a-și dovedi botezul pruncilor folosește argumentul identic și aceeași promisiune de legământ pe care le-au folosit iudeii. Mi se pare că atât teologul legământului cât și dispensaționalistul pur și simplu nu-l iau în serios pe Pavel în aceste versete din Romani 9. Niciunul din ei nu vor accepta faptul că expresia „și sămânța ta” nu poate fi făcută să însemne în nici un fel copiii fizici ai iudeului sau creștinului. Ambii insistă că miezul legământului avraamic a fost făcut cu părinții și copiii lor fizici, iar de atunci acest legământ este în vigoare și astăzi, de aceea copiii fizici trebuie încă incluși. Aceste două sisteme teologice refuză să accepte interpretarea apostolică clară dată în Scripturile NT a expresiilor: „ție și seminței tale” și „nu toți cei ce se coboară din Israel sunt Israel”. Dacă Romani 9:6 înseamnă orice apropiat de ceea ce afirmă că înseamnă expoziția lui Hodge, atunci niciun părinte iudeu niciunul creștin nu pot astăzi să aplice copiilor lor fizici cuvintele „și seminței tale” din Geneza 17:7-8. Când tot fumul se îndepărtează, devine clar că fie ,naturalizăm, tot legământul din Geneza 17:7-8 sau altfel trebuie să-l ,spiritualizăm,. Nici dispensaționalistul nici teologul legământului nu sunt dispuși fie să naturalizeze fie să spiritualizeze întregul pasaj. Ambii doresc să naturalizeze o parte și să o spiritualizeze pe cealaltă. Fiecare însă alege o altă parte. În realitate ambele sisteme sfârșesc cu o hermeneutică care face ca Scripturile VT să interpreteze Scripturile NT în loc să fie invers. Atâta timp cât aceste două sisteme teologice insistă că promisiunea făcută lui Avraam și seminței sale se referă la copiii fizici, ambele vor continua să insiste în menținerea acelui lucru care în Noul Legământ a fost pentru totdeauna desființat. Dispensaționalismul insistă că distincția Israel/Neamuri este valabilă și în „perioada bisericii”. Israelul încă este ,națiunea de legământ, specială a lui Dumnezeu, și în consecință, Dumnezeu încă le-a ,promis necondiționat, lucruri pe care nu le-a promis Neamurilor care sunt ,în afara legământului,. Sămânța fizică a lui Avraam va moșteni țara Palestinei pentru că acesta este parte a legământului necondiționat făcut cu Avraam ca părinte a națiunii iudaice. Legământul făcut cu Avraam și cu poporul Israel vine în Noul Testament încă în vigoare și neschimbat în niciun fel. Dumnezeu s-ar nega pe El Însuși și și-ar încălca jurământul dacă ar renunța la sămânța naturală a lui Israel. Sămânța, poporul, țara, etc. sunt fizice și trebuie luate în mod ,literal,. Poporul special este încă sub legământul necondiționat și are scopuri viitoare distincte de ale Bisericii. Pin naștere copiii iudei au dreptul și obligația de a primi circumcizia, care este semnul legământului, împreună cu tot ceea ce este promis, incluzând promisiunea viitoare a moștenirii Palestinei. Teologul legământului face același lucru. El insistă că aceeași distincție Israel/Neamuri – sub un alt nume (comunitatea de legământ/toți ceilalți) – este încă valabilă pentru că legământul necondiționat (al harului) cu Avraam (credinciosul) și copiii lui (sămânța fizică) este încă în vigoare. Teologia legământului nu vede în Noul Legământ nimic cu adevărat nou, în sensul de diferit în natură. De fapt, el nici nu are un Nou Legământ distinct. Noul legământ al Teologiei Legământului este doar o ,administrație spiritualizată’ a aceluiași legământ sub care a stat Israel (biserica iudaică). Sub ,noua administrație’ a unicului legământ al harului totul este la fel pentru că legământul este la același. Aceleași lucruri primesc doar nume noi. Biserica ,iudaică’ devine Biserica ,creștină’, circumcizia devine botez, Sabatul devine Duminica, etc. Totul este spiritualizat și introdus în noua administrație a aceluiași legământ. Tot ceea ce s-a schimbat sunt metodele și mijloacele exterioare ale reprezentării vizibile. Promisiunile sunt încă făcute copiilor legământului, ai căror părinți sunt credincioși, și nu copiilor care nu aparțin legământului. Copiii legământului au dreptul și obligația astăzi să aibă parte de semnul legământului, botezul, din moment ce sunt născuți în Biserică, la fel ca și copilul israelit care era născut în poporul (biserica) de sub vechea administrație a aceluiași legământ. Conform acestui sistem, tot ceea ce s-a schimbat este semnul legământului. Distincția Israel/Neamuri este încă valabilă într-o manieră cvasi-spirituală/fizică cu referință la copiii de legământ și cei de non-legământ, și comunitatea de legământ (Israel = Biserică) și comunitatea de non-legământ (Neamuri = cei care nu aparțin Bisericii). Una din erorile de bază ale Teologiei Legământului și Dispensaționalismului este doctrina lor despre Biserică. Dispensaționalismul nu vede Biserica ca adevărata împlinire a promisiunilor făcute lui Avraam și poporului Israel. El nu crede că Biserica este adevărata sămânță a lui Avraam căreia i-au fost făcute adevăratele promisiuni. Acest sistem teologic introduce o dezbinare în Scripturi și în scopurile lui Dumnezeu din Geneza 12 din care nu-și mai poate reveni niciodată. El separă Israelul și Biserica într-un astfel de mod încât face ca distincția dintre ele să fie totală și permanentă. În teologia dispensaționalistă în realitate nu există, în niciun sens posibil, un astfel de lucru precum ,adevăratul Israel spiritual’. Pe de altă parte, Teologia Legământului nu vede Trupul lui Cristos ca fiind un lucru absolut nou creat de Duhul Sfânt la venirea Sa personală în ziua de Rusalii. Ei nu văd că întregul concept de popor fizic a încetat pentru totdeauna și un lucru nou – Biserica ca Trup spiritual al lui Cristos – este adusă în ființă (Efes. 2:12-21). Doctrina bisericii pe care o are teologul legământului îi face imposibil realizarea faptului că multe din afirmațiile doctrinare ale lui Pavel nu au putut fi rostite sau scrise cu niciun chip de oricare profet înainte de ziua de Rusalii. Următoarele cuvinte sunt doar un exemplu: Astfel, Legea a fost îndrumătorul nostru [credinciosul iudeu] spre Cristos, pentru ca noi să fim îndreptăţiţi prin credinţă. Dar acum, după ce a venit credinţa [perioada evangheliei], nu mai suntem sub îndrumătorul acesta. [Ar fi putut David să spună aceste cuvinte înainte de Rusalii?] În Cristos Isus, voi [credincioșii dintre Neamuri] toţi sunteţi copii [fii – în sensul de ,copii maturi,] ai lui Dumnezeu, prin credinţă. Căci toţi câţi aţi fost botezaţi în Cristos, v-aţi îmbrăcat cu Cristos. Nu este nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici om liber, nici bărbat, nici femeie, pentru că voi [Neamurile] toţi sunteţi una în Cristos Isus. Iar dacă voi sunteţi ai lui Cristos, atunci sunteţi sămânţa lui Avraam [Putea un iudeu, înainte de Calvar și Rusalii să rostească aceste cuvinte unui grup de Neamuri?] şi moştenitori după promisiunea făcută. (Galateni 3:24-29 NTR) Venirea personală a Duhului Sfânt în ziua de Rusalii nu a produs doar o ,unitate în Cristos’ a tuturor credincioșilor (atât iudei cât și Neamuri), ci de asemenea a stabilit o egalitate totală ,în afara lui Cristos’ pentru toți necredincioșii (din nou, atât iudei cât și Neamuri). Sub Noul Legământ un credincios dintre Neamuri, împreună cu fratele său în Cristos iudeu, este ridicat la un statut și privilegiu (calitatea de fiu) mai înalt decât cel de care s-au bucurat Moise și Aaron. Tot la fel, necredinciosul iudeu este acum coborât la o poziție de egalitate totală cu cea a câinilor dintre Neamuri din afara legământului. În ceea ce privește privilegiile speciale, înainte de ziua de Rusalii au fost într-adevăr mari diferențe între iudei și neamuri, dar acum nu mai există niciun fel de diferențe. Adevărul ,niciunei diferențe’ pur și simplu nu poate fi acceptat de un iudeu. El nu poate concepe că fiecare din elementele distinctive și avantajele (Rom. 3:1-3) de care el s-a bucurat sub Vechiul Legământ au dispărut pentru totdeauna și el este pus acum pe același nivel ca și cel dintre Neamuri. Evident el are parte de aceeași ofertă gratuită a promisiunii Evangheliei de care au parte toți oamenii, dar nici el, nici copiii săi fizici, nu mai au acum vreo pretenție specială de legământ înaintea lui Dumnezeu. În realitate teologul legământului are dificultatea identică în a crede același lucru cu referință la copiii lui. El insistă asupra faptului că de fapt copiii lui sunt înaintea lui Dumnezeu într-o altă categorie decât copiii care nu aparțin legământului. Pentru el expresia „nu există nicio diferență” pur și simplu nu poate face referință la copiii lui. La urma urmei, copiii lui sunt copiii legământului iar de aceea sunt sub legământul necondiționat al harului pe care Dumnezeu l-a făcut cu Avraam și sămânța lui. Acel legământ oferă credinciosului o promisiune specială pentru copiii lui fizici. Expresia „nu există nicio diferență” pur și simplu nu poate însemna că fiii credinciosului sunt înaintea lui Dumnezeu în aceeași categorie ca cea a unui copil născut într-un cămin păgân sau a cărui părinți nu aparțin legământului. Haideți să punem câteva întrebări care ne vor aajuta să înțelegem doctrina Bisericii în relația ei cu cele două testamente: 1. Sunt ‘în Cristos’ fără excepție, toți credincioșii din zilele noastre? Da, fără nicio îndoială (1 Cor. 12:12, 13; Gal. 3:26-29; întreaga carte Efeseni). 2. A fi ‘în Cristos’ și a fi ‘parte a Trupului lui Cristos’ reprezintă unul și același lucru? Da, expresiile sunt interschimbabile (ibid., aceleași texte). 3. Cum ajunge cineva în Trupul lui Cristos? Suntem botezați în Trupul lui Cristos de Duhul Sfânt (ibid., aceleași texte). 4. Credincioșii care au trăit înainte de Rusalii au fost botezați în Trupul lui Cristos în acel timp și li s-a dat Duhul Sfânt ca „Duh al înfierii”? Nu, pentru că o astfel de experiență a fost imposibilă înainte de venirea personală a Duhului Sfânt în ziua de Rusalii. Credincioșii Vechiului Legământ au fost mântuiți la fel de adevărat pe cât suntem noi astăzi, și au fost mântuiți în exact aceeași manieră, prin har prin credința în promisiunea evangheliei. Cu toate acestea ei erau „moștenitori copii” așteptând împlinirea maturității „statutului de fiu” (Gal. 3:24-4:7) iar esența acestui statut este locuirea Duhului Sfânt și eliberarea de lege ca pedagog. 5. De ce a fost imposibil pentru un credincios al Vechiului Legământ să fie botezat în Cristos și să-i fie dăruit Duhul Înfierii? Întreg argumentul apostolului din Gal. 3:26-4:7 ar fi un nonsens total dacă lucrul acesta ar fi fost posibil. În acest pasaj Pavel nu discută cum sau când necredincioșii sunt convertiți și devin copii ai lui Dumnezeu, sau parte a familiei lui Dumnezeu. un credincios al Vechiului Legământ a fost la fel de mult parte a familiei lui Dumnezeu precum este astăzi un credincios, și a devenit un copil al lui Dumnezeu în exact aceeași manieră, și anume prin credința în promisiunea evangheliei. În Galateni 3 și 4 Pavel arată diferența dintre un copil minor aflat sub un Pedagog (un credincios iudeu sub legea legământului) și un fiu matur (un credincios sub Noul Legământ) așezat în drepturile familiale depline și guvernat din interior de un nou Pedagog, Duhul Sfânt Însuși. Puțini oameni observă ordinea inversă în care iudeul și cel dintre neamuri ajung la înfiere și moștenire. Aceasta este o parte importantă a argumentației lui Pavel din Galateni 4:1-7. Un iudeu credincios care trăiește sub un legământ legalistic a fost un adevărat copil al lui Dumnezeu și din acest motiv un moștenitor–în-așteptare a beneficiilor depline a statutului de fiu. Legea legământului din conștiința lui a fost Pedagogul care l-a controlat în starea de minor. Atunci când Duhul Sfânt a venit să locuiască în fiecare credincios, fiul minor a fost ridicat la calitatea de fiu matur, vechiul Pedagog a fost concediat iar Duhul Sfânt a devenit noul Pedagog. Pe de altă parte, cel dintre Neamuri nu a fost decât moștenitor al mâniei. Noi nu am fost „moștenitori-în-așteptare imaturi”, ci mai degrabă „străini de legăminte și promisiuni, etc.” Noi eram fără legăminte, promisiuni sau nădejde. Neamurile nu au fost niciodată sub perioada tutoratului Legii. Noi am ajuns la calitatea deplină de fii în momentul în care ne-am încrezut în Cristos. Diferit de credinciosul VL, noi nu am avut o perioadă de așteptare a venirii lui Cristos sub un Pedagog înainte de a putea primi darul Duhului. La convertire ni s-a dat imediat Duhul Sfânt ca Duh al înfierii care să mărturisească pentru deplina noastră calitate de fii împreună cu toate privilegiile ei. De asemenea ni s-a dat și moștenirea deplină. Cu toate acestea, diferit de credinciosul iudeu care a fost un moștenitor care aștepta să intre în calitatea de fiu, noi am devenit moștenitori pentru că am fost făcuți fii. Ordinea moștenire/calitate de fiu este inversată. Credinciosul VL a fost un moștenitor care a devenit fiu în ziua de Rusalii, iar sub NL credinciosul dintre Neamuri devine un moștenitor pentru că mai întâi el a fost făcut fiu. Elementele distinctive dintre iudeu și cel dintre Neamuri, bărbat și femeie, rob și om liber din Galateni 3:27,28 au fost toate stabilite și impuse de legea legământului făcut la Sinai. Anterior Rusaliilor, un iudeu nu se putea căsători cu cineva dintre neamuri fără să nu păcătuiască deliberat împotriva lui Dumnezeu. Toate aceste distincții au existat și au fost impuse cu mare atenție de poruncile lui Dumnezeu, pentru că pur și simplu Dumnezeu însuși a făcut o diferență între Israel și celelalte națiuni, și a dorit ca aceste distincții să se mențină „până când avea să vină ,Sămânța, căreia îi fusese făcută făgăduința” (Gal. 3:19). Mijlocul pe care l-a folosit Dumnezeu ca să stabilească diferențele a fost Legământul Legii, cu regulile și ceremoniile care l-au însoțit, dat la Sinai. Mijlocul de impunere a acestor diferențe a fost omorârea cu pietre pentru cel care încălca legea legământului. Dumnezeu însuși a fost Cel care a stabilit zidul de la mijloc de despărțire care a trebuit să stea până la Cruce și Rusalii. Aceste distincții nu mai pot exista în Biserică doar pentru motivul că acum fiecare credincios este botezat în Cristos. Lucrarea de botezare și de unire a Duhului Sfânt a putut avea loc doar pentru motivul că Crucea a dărâmat pentru totdeauna zidul de la mijloc de despărțire (Vechiul Legământ) care a fost ridicat (Col. 2:14,15). Acesta este demonstrația clară din Efeseni capitolele 2 și 3 ca și din Galateni capitolul 3 la 5. Credința personală a adevăratului credincios înainte de venirea lui Cristos nu i-a permis să ignore elementele distinctive Iudei/Neamuri. O femeie iudaică pioasă nu putea să ignore restricțiile așezate în lege dintre ea și bărbat. Justificarea prin credință nu permitea nici celui mai evlavios iudeu ,libertatea creștină’ de a mânca împreună cu vecinul lui dintre Neamuri cotlete de porc. Sau cu oricine altcineva! Citiți cu atenție următoarele afirmație: Oriunde descoperim vreunul din elementele distinctive menționate în Galateni 3:27, 28 aflat în vigoare, nu putem avea experiența ,una în Cristos’, iar oriunde avem experiența ,una în Cristos’ nu putem avea în vigoare niciuna din acele diferențe. Credinciosul Vechiului Legământ în relația lui cu Neamurile a fost forțat, în unele cazuri cu pedeapsa morții, să mențină cu rigiditate anumite obiceiuri și standarde care acum sunt cu desăvârșire interzise pentru un creștin. Cum mai poate fi posibil acest lucru dacă el a fost botezat în Trupul lui Cristos și făcut una cu Neamurile? Nu este aceasta una din problemele majore de care s-a ocupat apostolul Pavel atunci când credincioșilor iudei (incluzându-l pe Petru) le-a fost atât de dificil să accepte Neamurile ca fiind egale în Cristos? În ceea ce l-a privit pe adevăratul credincios care a trăit sub Vechiul Legământ, credința lui personală în venirea lui Mesia nu a anulat categoria iudeu/neamuri. A trebuit să aibă loc Crucea și venirea personală a Duhului Sfânt pentru a crea ,Omul Nou’ (Efes. 2:14-18), și de asemenea a trebuit să fie stabilit Noul Legământ pentru a distruge toate elementele distinctive stabilite de Legea Vechiului Legământ. 6. Ce anume s-a întâmplat de a schimbat întreaga situație? Împlinirea promisiunii făcute lui Avraam și seminței lui a înlăturat Legea legământului (Gal. 3:19) care a funcționat ca un pedagog în conștiința moștenitorilor imaturi ai promisiunii (Gal. 4:1-3). Legea legământului care a stabilit elementele distinctive a fost împlinită și abrogată iar un Nou Legământ (care a împlinit promisiunea făcută lui Avraam și seminței sale) a fost adus să o înlocuiască. Legea Legământului era cea care l-a constituit pe Israel ca popor distinct și separat, și atâta timp cât Legea Vechiului Legământ era în vigoare, sub amenințare, această separare trebuia menținută, chiar și cu referință la aspecte legate de îmbrăcăminte, alimente, agricultură, etc. Toate stau sau cad împreună. Inaugurarea Noului Legământ a făcut posibil crearea Trupului lui Cristos, Omul Nou din Efeseni 2. Noua experiență de locuire a Duhului Sfânt în fiecare membru a adevăratului templu al lui Dumnezeu este esența calității de fiu a Noului Legământ și aceasta face posibilă noua apropiere de Dumnezeu (Evr. 10; 2 Cor. 3). Vechiul Pedagog (Legea Legământului) a fost concediat acum când copilul a devenit un adult, și noul Pedagog (Duhul care locuiește în interior) ne tratează ca pe fii cu drepturi depline. Acesta este mesajul din Efeseni și Galateni. Aceasta este „libertatea pe care o avem în Cristos Isus” pe care o expune și apără Pavel: Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos. Căci El este pacea noastră care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea, şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia. El a venit astfel să aducă vestea bună a păcii vouă, celor ce eraţi departe [Neamurile], şi pace celor ce erau aproape[credincioșii iudei aflați sub Lege]. Căci, prin El, şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh. (Efeseni 2:13-18) Aceasta este adevărata ‘libertate a conștiinței’, libertate care trebuie protejată de legalism. Pentru cel care nu vede această libertate ca o binecuvântare distinctă a Noului Legământ este imposibil să o protejeze vreodată. În momentul în care cineva vede această libertate a conștiinței înapoi în experiența credinciosului Vechiului Legământ, deja a pierdut realitatea libertății însăși. John Stott are câteva comentarii excelente pe Galateni 5:1 acolo unde apostolul Pavel ne îndeamnă să ”rămânem deci tari în libertatea pentru care ne-a eliberat Cristos … (TBS)”: Așa cum formulează New English Bible, „Hristos ne-a eliberat ca să fim oameni liberi”. Starea noastră în trecut era numită sclavie, Isus Hristos este eliberatorul, convertirea este actul emancipării și viața creștină este o viață în libertate. Această libertate, așa cum clarifică întreaga epistolă, precum și acest context, nu este în primul rând libertate față de păcat, ci față de Lege. Ceea ce a făcut Hristos prin eliberarea noastră, conform accentului pus de Pavel aici, nu este atât de mult eliberarea voinței noastre din robia păcatului, cât eliberarea conștiinței de vina păcatului. Libertatea creștină descrisă de el este libertatea conștiinței, eliberarea din tirania Legii, din strădania groaznică de a împlini Legea pentru a-i fi plăcuți lui Dumnezeu. Este libertatea acceptării noastre de către Dumnezeu și a intrării noastre la Dumnezeu prin Hristos. (din Galateni – O singură cale, de John R. W. Stott, Logos, Cluj, 1933, pp. 160-161). Mare parte a predicării reformate, în special a unor baptiști reformați, este desemnată în a așeza legea asupra conștiinței într-o formă care nu poate evita legalismul și teama. Predicatorii neagă vehement că pun oamenii sub lege pentru a fi mântuiți. Cu toate acestea, atunci când acești predicatori apelează consecvent la teamă ca motivație primară esențială trăirii sfinte, rezultatul final este experimental același ca și afectarea conștiinței înaintea lui Dumnezeu. Un legalist crede cu sinceritate că o conștiință eliberată de frica legii este terenul de creștere a antinomismului. El crede cu onestitate că așezarea legii asupra conștiinței este singura cale de a produce o trăire sfântă. În mod constant Pavel spune că exact opusul este adevărat. Conștiința eliberată de lege prin înțelegerea harului uimitor și a dragostei neschimbătoare ale lui Dumnezeu este singura cale care duce la adevărata sfințenie, sau păzire a legii: și trebuie să adaug, o astfel de înțelegere întotdeauna va determina o persoană să-și dorească să se supună întregii voințe revelate a lui Dumnezeu, așa cum această voință este întrupată în poruncile morale și etice clare ale Scripturii. Greșeala mare a legalistului este aceea de a confunda mijloacele cu scopurile. Ținta lui pentru o viață sfântă este ținta pe care o avem toți. Toți tânjim să vedem sfințenia cerută de lege întrupată în viețile noastre și în viețile celor cărora le predicăm. Diferența dintre noi și un legalist constă în felul de predicare care va produce trăirea sfântă biblică. Ce fel de teologie din inima oamenilor va produce o ,dragoste care ascultă de lege’? Cele două răspunsuri diferite la această întrebare sunt diferențele dintre predicarea centrată-pe-lege și predicarea centrată-pe-Cristos. Recent am ascultat mesajul unui predicator baptist reformat notabil atașat Teologiei Legământului din Efeseni 2:14-18. La sfârșitul mesajului el a spus: „M-am frământat să găsesc o aplicație pentru mesajul din această dimineață.” Înțeleg de ce omului i-a venit atât de greu să găsească o aplicație. El a trăncănit pe parcursul întregii predici fără să explice de fapt textul. A continuat să insiste: „Trebuie să ne amintim că Legea de la Sinai a fost un legământ ,al harului’ dat unui ,popor răscumpărat’ pentru sfințirea lui. Omul era atât de speriat de ideea eliberării conștiinței credinciosului de frica legii, încât nu a putut cu onestitate să facă exegeza textului. Mi-a reamintit de câțiva hiper-calviniști care nu puteau citi cu voce tare Ioan 1:29. Trebuie să vedem că pasaje precum cele tocmai discutate din Efeseni și Galateni nu ar fi putut fi cu niciun chip scrise înainte de Cruce și de venirea personală a Duhului Sfânt de Rusalii. Experiența ,în Cristos’ de a fi ,botezat în trupul Lui’ nu a putut avea loc până când ”zidul de la mijloc de despărțire” ridicat de Legea Legământului nu a fost îndepărtat. Adevărata moștenire nu a putut fi realizată până când „adevărata sămânță căreia i-a fost făcută făgăduința” nu avea să vină și să împlinească Vechiul Legământ, să dobândească binecuvântarea promisă acestuia, să moară sub blestemul lui, iar apoi să stabilească Noul Legământ, omul nou, intrarea nouă, statutul nou, mai mult decât atât, întreaga creație nouă (2 Cor. 5:17). Aceasta este exact ceea ce noi celebrăm atunci când stăm la Masa Domnului și ne aducem aminte de Noul Legământ pecetluit prin sângele Lui (1 Cor. 11:25). Teologul Legământului nu poate vedea că multe lucruri care se spun despre Israel ca popor nu pot fi spuse despre Biserică și vice-versa. Așa cum Galateni 3:24-4:7 nu a putut fi scris cu nici un chip poporului Israel, și așa precum versetele din Efeseni, cele două care au fost citate anterior, nu au putut fi scrise cu nici un chip înainte de Rusalii, tot astfel pasaje precum Romani 9:6 nu pot fi rostite astăzi cu referință la poporul Noului Legământ al lui Dumnezeu, Trupul lui Cristos. Cuvintele următoare au fost valabile pentru poporul Israel, dar asemenea cuvinte nu pot fi niciodată adevărate cu referință la Trupul lui Cristos: Dar aceasta nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui Dumnezeu. Căci nu toţi cei ce se coboară din Israel sunt Israel; (Romani 9:6). Pavel a putut spune ”nu tot Israelul este Israel” cu referință la oamenii din poporul ,răscumpărat, fizic al lui Israel pentru că o persoană era parte a națiunii prin naștere fizică. Cu toate că cineva putea fi parte a poporului răscumpărat și totuși să fie pierdut, aceeași situație nu poate fi adevărată și sub Noul Legământ. Pavel cu niciun chip nu poate spune: „nu tot Trupul lui Cristos este Trupul lui Cristos”, referindu-se la poporul de sub Noul Legământ, pur și simplu pentru că fiecare persoană din Trupul lui Cristos este un adevărat credincios. Fiecare persoană din Trupul lui Cristos a fost botezată de Duhul Sfânt în acest Trup. Fiecare a fost născut din Dumnezeu și fiecăruia i s-a dat Duhul înfierii. Acesta este singurul mod în care poți să intri în Trupul lui Cristos. Pavel poate, și o face cu tărie, să-i avertizeze pe credincioșii care mărturiseau credința în adunările locale să se asigure dacă sunt mântuiți, sau că dacă sunt cu adevărat în Cristos, dar niciodată nu poate spune că Trupul lui Cristos are membri necredincioși care vor fi în cele din urmă pierduți. Ideea Bisericii ,vizibile/invizibile’ așa cum este ea folosită de teologul Legământului nu este un concept biblic. Este o altă invenție teologică care permite unei adunări ca în mod deliberat și conștient să accepte ca membri ai ei atât credincioși cât și necredincioși recunoscuți. Bisericile baptiste pot avea ca membri oameni neregenerați, dar niciodată prin cunoaștere conștientă a lor și consimțimânt. Charles Hodge în secțiunea în care încearcă să dovedească botezul pruncilor, argumentează că nu este nici măcar scopul lui Dumnezeu de a avea doar membri regenerați în așa numita biserică vizibilă: A doua propoziție. Biserica Vizibilă nu este constituită exclusiv din regenerați. Nu este mai puțin de clar revelat faptul că nu este scopul lui Dumnezeu ca Biserica vizibilă de pe pământ să fie constituită exclusiv din credincioși adevărați … O mărturisire falsă a credinței și o non-mărturisire a credinței sunt două lucruri diferite. Acceptarea unui ipocrit care a făcut o mărturisire falsă a credinței (doar pentru că nu putem să-i vedem inima) este o chestiune complet diferită de cea în a spune conștient că necredincioșii pot fi membrii bisericii. Conceptul Baptist al Bisericii vizibile/invizibile este complet diferit de punctul de vedere pedobaptist. Biserica formată ,doar din credincioși’ și biserica formată din ,credincioși și copiii lor’ sunt două concepte complet diferite care au consecințe vaste. Un concept al Bisericii susținut de Teologia Legământului este absolut esențial practicării botezului pruncilor. Hodge face o recunoaștere uimitoare în introducerea sa la botezul pruncilor: 10.Botezul pruncilor. Dificultatea acestui subiect este dată de faptul că natura lui însuși implică o mărturisire a credinței. Este modul în care prin rânduiala lui Cristos, El este mărturisit înaintea oamenilor; dar pruncii sunt incapabili de a face o astfel de mărturisire; de aceea ei nu sunt subiecții potriviți pentru botez. Sau, de a pune chestiunea într-o altă formă: sacramentele aparțin membrilor Bisericii; dar Biserica este societatea celor credincioși; pruncii nu pot exercita credință, de aceea ei nu sunt membri ai Bisericii, și în consecință nu pot fi botezați. Pentru a justifica botezul pruncilor, trebuie să reușim să ajungem la o astfel de idee a bisericii care va include copiii părinților credincioși și să o autentificăm … Ghiciți ce se întâmplă? Prin aplicarea logicii asupra Teologiei Legământului, Hodge reușește să deducă un punct de vedere despre Biserică care va justifica botezarea pruncilor. Este vorba despre acel gen de ,adevăr teologic’ la care se referă Mărturisirea de Credință de la Westminster atunci când spune „consecința bună și necesară poate fi dedusă”. Sunt sigur că nu a fost intenția celor care au conceput Mărturisirea să pună semnul egalității între logică și Scriptură, dar rezultatul practic așa cum este regăsit în sistemul lor este același ca și cum ar fi fost în intenția lor să o facă. Un creștin ar trebui să aibă doar o unică sursă a adevărului absolut, și anume, textele Scripturii, pe baza cărora să-și construiască presupozițiile de bază. Pentru a-și stabili presupozițiile de bază Mărturisirea Westminster folosește două surse de adevăr egale, anume, textele Scripturii plus implicațiile teologice pe care logica le poate deduce din sistemele ei teologice. Botezul pruncilor, prin recunoașterea proprie a lui Hodge, nu este rezultatul exegezei textuale, ci o pură necesitate teologică dedusă prin logică. CAPITOLUL UNSPREZECE Cine este ‚Neamul Mare?’ Acest lucru ne conduce la ultimul punct pe care îl vom acoperi în această carte. Cine este ,neamul mare’ care i-a fost promis lui Avraam, și cine sunt ,regii’ și ,preoții’ care vin din el? A fost împlinită această promisiune sau ea încă mai așteaptă împlinirea? Într-un sens natural, parte a promisiunii făcute lui Avraam legată de neamul mare a fost împlinită cu Ismael (Gen. 17:20). De asemenea, într-un sens natural special a fost împlinită în poporul Israel. Totuși, Scripturile NT fac clar că această promisiune nu a fost cu adevărat împlinită până când a venit Cristos. Biserica este adevăratul popor promis lui Avraam, și toți copiii ei sunt regi și preoți. Din pricina punctului lui de vedere cu privire la Israel și Biserică Dispensaționalismul pierde total acest adevăr. Dispensaționaliștii văd această ,Epocă a Bisericii’ ca o paranteză între preocuparea trecută și viitoare a lui Dumnezeu cu poporul fizic al lui Israel. Cu toate acestea apostolii Noului Testament ne spun că Epoca prezentă a Bisericii a fost începând cu Geneza 3:15 scopul profețit al lui Dumnezeu. Teologul Legământului confundă ceea ce el numește biserica vizibilă, care îi include pe credincioși și copiii lor, cu Trupul lui Cristos care este complet spiritual. El face ca Biserica vizibilă să ia locul lui Israel cel fizic pe un principiu de unul-la-unul. Acest sistem pur și simplu înlocuiește o națiune fizică cu o organizație religioasă fizică. Acesta este singurul temei pentru care cineva poate aduce în Biserică semne ale Vechiului Legământ precum circumcizia și Sabatul, iar cei mai mulți dintre teologii Legământului vor admite acest lucru ca fiind adevărat. Trupul lui Cristos este o entitate nouă pe pământ (Efes. 2:11-21). În nici un fel asta nu înseamnă că credinciosul care a trăit înainte de venirea lui Cristos nu a fost la fel de mântuit și păstrat în credință ca și noi, sau că nu a fost mântuit în același mod în care suntem și noi astăzi. Ceea ce spunem este faptul că experiența lui personală, sau pătrunderea experienței sale, nu a putut depăși revelația sau legământul sub care a trăit. Nu putem trata un credincios vechi testamental cum ar avea la dispoziție o bibliotecă plină de cărți reformate sau diagrame dispensaționaliste. El cu siguranță a avut o nădejde în venirea lui Mesia, dar această nădejde nu s-a realizat până când nu au avut loc Calvarul și Rusaliile (Evr. 11:39, 40; 1 Pet. 1:10-12). Totuși trebuie să adăugăm că această nădejde a fost realizată atunci când a venit Cristos și nu a fost amânată până la un mileniu viitor. Biserica este ,poporul născut într-o zi’. Ea este adevărata ,Casă a lui David’. Ea este Templul Dumnezeului Viu și fiecare membru al ei este o piatră vie în acest templu care crește. Dumnezeu Însușii locuiește în mijlocul ei, dar deopotrivă locuiește în fiecare piatră. Fără excepție, copiii ei vor locui în siguranță o veșnicie pe muntele lui Dumnezeu. Ea este sămânța lui Avraam pentru că este în Cristos, și fără nicio excepție, fiecare din copiii ei sunt credincioși adevărați pentru că toți sunt născuți spiritual. Toți sunt botezați în Trupul lui Cristos de Duhul Spirit Promis și tuturor li s-a dat Duhul Înfierii pentru ca ei să poată atinge această nouă poziție. Comunitatea Noului Legământ care a fost promisă în profeți a fost acum stabilită pentru eternitate, iar această comunitate a Noului Legământ este adevărata și finala împlinire a promisiunii făcută de Dumnezeu lui Avraam de a-l face un neam mare. Este suficient să ne uităm cu atenție la argumentul din Evrei 8 și doar acest capitol singur va face imposibil să susținem presupozițiile de bază atât ale Dispensaționalismului cât și a Teologiei Legământului. În acest capitol vom vedea clar cum un Nou Legământ înlocuiește un Vechi Legământ specific și diferit. Acest lucru face imposibil punctul de vedere al ,unui singur legământ/două administrări’. O citire atentă a versetelor 6, 7 și 13 din Evrei 8 va arăta clar că Dumnezeu a făcut acest Nou Legământ cu ,casa lui Israel’. Din moment ce contextul impune ca acest legământ să fie în vigoare chiar acum, atunci pur și simplu Biserica trebuie să fie într-un anume sens casa lui Israel. Nu este exact ceea ce spun versetele 8-10? Astfel, în acest capitol punctul de vedere dispensaționalist devine imposibil. În cele din urmă acest capitol ne va arăta că: (1) Adevărata promisiune făcută lui Avraam se preocupă de mântuire și nu de țara fizică; și (2) toți cei din acest Nou Legământ sunt credincioși regenerați, și nu credincioși și copiii lor. Dar iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel, după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu. Şi nu vor mai învăţa fiecare pe vecinul sau pe fratele său, zicând: „Cunoaşte pe Domnul!”, căci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare dintre ei. (Evrei 8:10-11) În poporul Noului Legământ nu este nici măcar un singur necredincios. Fiecare membru al acestui popor regenerat este un rege și preot. Comunitatea Noului Legământ este acel ,popor sfânt’ care a fost ,născut într-o zi’ atunci când înălțatul Rege și-a trimis Vicarul Său personal să locuiască în fiecare sămânță răscumpărată și înfiată a lui Avraam. Următoarele două afirmații ilustrează relația celor două legăminte așa cum se relaționează unul la celălalt și de asemenea cum se relaționează la Israel și Biserică: 1. Sub Vechiul Legământ, circumcizia definea un popor fizic fără a ține cont de regenerare. Sub Noul Legământ regenerarea definește un popor spiritual fără a ține cont de naționalitate sau descendență. 2. Sub Vechiul Legământ, ascultarea desăvârșită era singurul temei al primirii binecuvântării promise. Sub Noul Legământ, atât binecuvântarea cât și ascultarea necesară sunt garantate de Cristos Garantul nostru: (A) Viața de ascultare a lui Cristos sub lege a dobândit toate binecuvântările pe care le-a promis legea legământului, iar moartea Lui sub blestemul aceleași legi a îndepărtat fiecare blestem cu care ea a amenințat. (B) Dăruirea Duhului Sfânt fiecărui credincios ca un Pedagog interior garantează ascultarea din inimă. Din această ascultare vine din ce în ce mai multă conformare exterioară la Cristos și legea Lui. Legalistul încearcă să producă schimbare interioară prin standarde exterioare și amenințări. Metoda lui este mult mai ușoară și produce un rezultat exterior imediat. Cu toate acestea, această metodă nu schimbă omul interior și de aceea nu va dura. Pavel descrie această situație în Coloseni 2:21-23. Mesajul harului răscumpărător al lui Dumnezeu este construit în jurul celor două popoare și celor două legăminte, dar Dumnezeu are un singur scop. Un popor este fizic (Israelul) și celălalt popor este spiritual (Biserica). Poporul fizic a fost un tip al poporului spiritual, și nu a fost niciodată destinat să fie un scop în sine. Legământul cu Israelul a fost legalistic și temporal iar legământul cu Biserica este bazat pe har și veșnic. Poporul spiritual și legământul harului a fost scopul lui Dumnezeu în istoria răscumpărării de la apariția păcatului. Poporul fizic nu are scop separat și viitor independent de Trupul lui Cristos. Tabelul următor compară poporul lui Israel cu Trupul lui Cristos. El a fost folositor multor persoane. Sunt convins că unii cititori ar putea să-l îmbunătățească. Vă recomand să aruncați o privire asupra tabelului, să citiți instrucțiunile de mai jos, apoi să vă reîntoarceți cu grijă la tabel. Cine este ,Neamul mare’ promis lui Avraam? Este Israelul sau Biserica? Punctul de comparație Poporul Israel Trupul lui Cristos Promisiunea lui Avraam Aceeași promisiune dată poporului Israel Împlinită în Biserică ”Voi face din tine un neam mare ...”. (Geneza 12:2) ”… dacă veţi asculta … şi veţi păzi legământul Meu, veţi fi comoara Mea … o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt.» …” (Exodul 19:5-6 NTR) ”Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă … Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, … (1 Petru 2:5, 9) Ambele sunt „popoare” alese Isaia 51:4 (Deut. 10:15 n.tr.) 1 Pet. 2:9 Felul poporului Fizic Spiritual Baza cetățeniei Nașterea naturală Nașterea spirituală Starea spirituală a cetățenilor Mântuiți și pierduți Romani 9:6 Doar mântuiți Evrei 8:10, 11 Dovada cetățeniei Circumcizia în trup făcută de mâna omului Circumcizia inimii făcută de Duhul Sfânt Ambele sunt prin naștere „sămânța lui Avraam” Născută „după trup” - doar sămânță „naturală” Născută „după Duhul” – sămânță „spirituală” Relația cu Dumnezeu Iubit, ales, răscumpărat, înfiat ca popor fizic dintre neamuri Iubit, ales, răscumpărat, înfiat ca familie spirituală Ambele „răscumpărate” Fizic – din Egipt Spiritual – din păcat Ambele „chemate de Dumnezeu” Afară din Egipt Afară din lume Baza legământului național Decalogul – „Fă” și vei trăi, nu asculta și vei muri Sângele lui Cristos „Terminat” – crede Condiția binecuvântării Faptele - Ascultarea Harul – Credința Guvernarea sau conducerea Întreaga structură mozaică Întreaga Lege a lui Cristos Scopul – de a deveni un adevărat „neam sfânt” al lui Dumnezeu Exod 19:4, 5 Niciodată realizat – „dacă” nu a fost niciodată împlinit Realizat de fiecare cetățean din națiune – „voi sunteți” Încadrarea temporală a existenței poporului Începe – Exod 24:8 Se termină – Matei 27:51 Începe – la Rusalii 1 Cor. 12:12,13 Nu se termină niciodată – Efes. 2:21-23 Concluzie Totul se termină – Evrei 8 Totul nou – Evrei 9 și 10 Cum să folosim tabelul anterior Tabelul următor este o comparație dintre Israel ca popor fizic special ales a lui Dumnezeu și Biserică ca popor spiritual special ales al lui Dumnezeu. Promisiunea că Avraam va fi tatăl unui ,neam mare’ a fost făcută în Geneza 12:3. Acesta este textul cheie. Întrebarea de bază se referă la identificarea împlinirii acestei promisiuni. Promisiunea din Geneza 12:3 se va împlini în viitor în sens fizic în ținutul Palestinei în poporul Israel, sau, Promisiunea din Geneza 12:3 s-a împlinit spiritual chiar acum în Biserica văzută ca fiind adevăratul Israel spiritual al lui Dumnezeu? Simpla comparație a pasajului din Exod 19:4-5 cu cel din 1 Petru 2:5-11 din tabelul precedent ar trebui să ne convingă că ultima afirmație este cea adevărată. Biserica este acum tot ceea ce Israelul nu a reușit niciodată să devină. Israelul nu a devenit niciodată ”neamul sfânt de împărați și preoți” pur și simplu pentru că el nu a păzit niciodată legământul care îi promitea acea binecuvântare. Biserica este adevăratul ”neam sfânt de împărați și preoți” doar pentru că Garantul ei a păzit legământul și a dobândit binecuvântarea pe care acesta o promitea (Evrei 7:22). Tabelul este bazat pe următoarele realități biblice: 1. Națiunii fizice Israel i s-a dat o promisiune specifică de a deveni adevărata națiune sfântă a lui Dumnezeu dacă poporul va împlini legea legământului dată la Muntele Sinai (Ex. 34:27,28). De aceea, acum, dacă veţi asculta de glasul Meu şi veţi păzi legământul Meu [tablele de piatră, Exod 34:27-29], (atunci – apare în Biblia engleză, n. tr.) veţi fi comoara Mea dintre toate popoarele, ... Voi Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt.» …. (Exodul 19:5-6a NTR) Scriptura este clară că termenii Legii Legământului nu au fost niciodată împliniți de poporul Israel. ,Atunci’ nu a devenit niciodată o realitate pentru că ,dacă’ nu a fost niciodată împlinit. Israelul niciodată nu a păzit legământul și din această cauză nu a devenit niciodată un adevărat popor sfânt al lui Dumnezeu. Biserica, ca Trup al lui Cristos, a devenit adevăratul popor al lui Dumnezeu în ziua de Rusalii (1 Petru 2:6-9). 2. Israelul ca națiune fizică a lui Dumnezeu a fost adus în ființă ca popor sau ,corp politic’, prin Legea Legământului de la Sinai (Deut. 4:13). Existența lor națională și relația specială cu Dumnezeu erau bazate pe ascultarea lor de acest legământ legalistic și de toate poruncile lui ceremoniale și civile. 3. Poporul fizic al lui Israel a fost lepădat iar relația specială națională de legământ a fost complet încheiată atunci când a venit Cristos (Mat. 21:43). Sfâșierea perdelei din templu de sus până jos a fost dovada acestui fapt. Poporul, legea legământului (tablele de piatră păstrate în chivotul legământului) care a adus poporul în ființă, preoția împreună cu jertfele impuse de păcatele săvârșite împotriva Vechiului Legământ, stau sau cad împreună. Ele au fost un tot. 4. Poporul spiritual, Trupul lui Cristos, a fost ,născut într-o zi’ și a devenit tot ceea ce Israelul nu a fost niciodată. Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă … Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, … (1 Petru 2:5a, 9a) Este imposibil să nu vezi 1 Petru 2:5-9 ca o împlinire cuvânt cu cuvânt a promisiunii făcute lui Israel la Sinai în Exod 19:5,6. Ca Biserică, noi suntem adevărata împlinire a promisiunii privitoare la un neam mare făcute lui Avraam și seminței lui. Ecclesia lui Cristos este adevăratul popor promis lui Avraam. 5. Biserica moștenește adevăratele binecuvântări spirituale promise lui Israel la Sinai prin legea legământului, pur și simplu pentru că Domnul a păzit pentru ea legământul. Născându-se sub acel legământ Cristos a dobândit fiecare binecuvântare pe care a promis-o legea legământului (Gal. 3:24-4:7), și astfel acordându-i ascultarea perfectă pe care ea o cerea (Filip. 2:5-11 și Rom. 8:1-4). Acesta a fost singurul mod în care El a putut să dobândească (pentru noi) dreptatea necesară moștenirii binecuvântărilor promise de legea legământului. De asemenea Cristos atunci când a murit pe cruce sub judecata lui Dumnezeu a îndurat fiecare blestem cu care amenința aceeași lege a legământului. Aceasta este teologie biblică federală. Aceasta este ceea ce vrea să spună Pavel în Romani 6:14 și în alte locuri atunci când rostește: „…, pentru că nu sunteţi sub Lege [ca legământ în care binecuvântările sunt dobândite prin merit], ci sub har [ca legământ în care binecuvântările au fost deja dobândite prin Garantul nostru binecuvântat]”. Prin comparația făcută în tabel, ar trebui să fie evidente următoarele concluzii: 1. În scopurile răscumpărătoare ale lui Dumnezeu atât Dispensaționalismul cât și Teologia Legământului nu înțeleg doctrina biblică a Bisericii ca Trup al lui Cristos. (A) Dispensaționalismul nu vede Trupul lui Cristos ca fiind adevăratul Israel al lui Dumnezeu, ca împlinire a promisiunilor făcute lui Avraam și seminței lui. Acest sistem teologic insistă că ar exista promisiuni diferite pentru Israel și pentru Biserică. (B) Teologia Legământului nu vede că credincioșii Vechiului Legământ nu au moștenit cu adevărat promisiunile făcute lui Avraam și seminței lui (Evr. 11:13, 39). Acest sistem plasează doctrina și experiența unică a Trupului lui Cristos înapoi în Scripturile Vechiului Testament. Teologia Legământului trebuie să facă lucrul acesta pentru că sistemul lor nu poate să facă o distincție clară între poporul Israel și Trupul lui Cristos. (C) Dispensaționalismul nu vede că Trupul lui Cristos este exact lucrul la care Dumnezeu a lucrat din momentul Căderii. El nu realizează că mărețele „zile ale lui Mesia” profețite de toți profeții Vechiului Testament nu sunt ceva ce va fi experimentat într-un Mileniu pământesc viitor. Zilele în care noi trăim acum sunt chiar zilele de care vorbeau profeții (Apoc. 3:24-26). Incapacitatea Dispensaționalismului de a vedea acest lucru este consecința insistenței lui de a separa scopul lui Dumnezeu pentru Israel de cel pentru Biserică. Acest sistem nu poate vedea Biserica a fi vizată nicăieri în Scripturile Vechiului Testament. Dispensaționaliștii sunt blocați în aceasta de presupozițiile lor de bază. (D) Teologia Legământului face greșeala opusă. Nu realizează că credinciosul Noului Legământ experimentează realitatea binecuvântărilor spirituale și un statut nou care nu au putut fi experimentate înainte de venirea personală a lui Cristos și de venirea personală a Duhului Sfânt. Acest lucru este consecința insistenței de a face ca Israelul să fie Biserica și așezarea apoi a celor două sub același legământ. 2. Niciunul din aceste două sisteme nu are un Nou Legământ autentic care să înlocuiască Vechiul Legământ, astfel încât ambele legăminte să se raporteze la aceleași scopuri răscumpărătoare ale lui Dumnezeu pentru un singur popor adevărat al Lui. Acesta este motivul pentru care Evrei 8 nu se potrivește niciunuia din cele două sisteme. (A) Dispensaționalismul trebuie să împingă ,Noul Legământ cu casa lui Israel’ din Evrei 8 într-un Mileniu viitor. În acest sistem teologic acest pasaj nu poate să se refere la timpul prezent și la Biserică. (B) Teologia Legământului insistă că Noul Legământ din Evrei 8 nu este cu adevărat un legământ nou și distinct, ci doar o nouă administrare a aceluiași legământ sub care a stat Israel. 3. Niciunul din aceste două sisteme nu vede adevărata relație dintre Israel și Biserică. Direct sau indirect, atât Dispensaționalismul cât și Teologia Legământului insistă în a aduce în Noul Testament aspectul fizic al lui Israel ca popor. (A) Teologia Legământului găsește în Scripturile Vechiului Testament structura de bază a Bisericii și doar adaugă Neamurile la ceea ce deja exista. Ea ignoră Scripturile Noului Testament care învață că la Rusalii a fost creat și stabilit un lucru complet nou care a fost așezat pe o fundație complet nouă (Efes. 2:14-22). (B) Dispensaționalismul nu reușește să vadă Biserica ca fiind adevărata împlinire a unicului și veșnicului scop al lui Dumnezeu. Pe de altă parte Teologia Legământului nu reușește să vadă unicitatea și noutatea Bisericii ca Trup a lui Cristos. Sugerez ca cititorul să se reîntoarcă la tabelul de la pagina (68) și să continue în a-și pune întrebările de bază: „Este Biserica ținta către care a lucrat Dumnezeu de la intrarea păcatului în lume? Este ea adevărata împlinire a promisiunilor făcute lui Avraam și David? Este ea adevăratul Templu, adevărata Casă a lui Dumnezeu și adevăratul Popor Sfânt constituit din împărați și preoți?” Apoi, compară cele două coloane ale punctelor specifice de comparație așa cum se raportează ele la poporul Israel și Biserică. Dacă se privește cu atenție la diferențe, devine imposibil ca Israelul să fie Ecclesia lui Cristos pe care El a cumpărat-o cu sângele Său, iar dacă similitudinile sunt văzute clar, devine imposibil să ratezi faptul că Ecclesia lui Cristos este adevăratul Israel al lui Dumnezeu, și astfel, ea este împlinirea promisiunilor făcute lui Avraam și repetate de toți profeții. Ar trebui să fie cu prisosință clar faptul că promisiunea necondiționată pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui Avraam nu are nimic de a face cu ,semințele’ luate la plural. Nu are nimic de a face cu iudeii fizici și Palestina sau cu copiii credincioșilor și mântuirea lor. Dumnezeu i-a promis necondiționat lui Avraam că sămânța lui va fi Mesia. Sămânța promisă lui Avraam este Cristos! Dumnezeu a promis că-i va mântui și-i va păzi pe toți cei aleși în Cristos care sunt țintele harului și iubirii necondiționate ale Tatălui. Există o singură întrebare cu adevărat vitală: „Ești tu în sămânța lui Avraam și un moștenitor împreună cu el conform promisiunii? Răspunsul nu are nimic de face cu descendența ta familială sau cu ritualurile și ceremoniile care ți s-au făcut. Totul se leagă de faptul dacă ești sau nu în Cristos. Are de a face cu puterea Duhului Sfânt care îl revelează pe Isus Cristos inimii tale prin harul mântuitor și putere. Anexa 1 Teologia Legământului Toate citatele următoare sunt luate din Mărturisirea de Credință Westminster. Acesta este documentul cel mai larg acceptat și respectat care a apărut de la Reformă. Această sursă reprezintă punctul de vedere consecvent al Teologiei Legământului, atât istoric cât și prezent. Recent s-au pronunțat o sumedenie de opinii diferite cu privire la ceea ce vrea să spună de fapt Mărturisirea și cum trebuie ea aplicată, dar după cunoștința mea, nicio grupare Presbiteriană nu a contestat Mărturia însăși în domeniile legămintelor, legii sau bisericii. Presupozițiile de bază: Legămintele sunt cheia înțelegerii și unității întregii Scripturi. 1. Omul este întotdeauna în relație de legământ cu Dumnezeu. Distanța dintre Dumnezeu și creatură este atât de mare, încât deși creaturile raționale îi datorează Lui supunere în calitate de Creator al lor, ele nu pot avea niciodată parte de niciun câștig din partea Lui ca binecuvântare și răsplată, ci doar printr-o bunăvoință voluntară din partea lui Dumnezeu, pe care El a găsit plăcere să o exprime prin intermediul legământului [sublinierea mea] (Capitolul VII, Secțiunea I). a Isa. 40:13-17; Iov 9;32, 33; I Sam. 2:25; Ps. 113:5, 6; Ps. 100:2, 3; Iov 22:2, 3; 35:7,8; Luca 17:10; Fapte 17:24, 25. 2. Întreaga Scriptură este acoperită de două legăminte. Primul este ,Legământul Faptelor’ făcut cu Adam în grădină înainte de căderea lui. Al doilea este ,Legământul Harului’ făcut cu Adam imediat după căderea sa. Legământul Faptelor: Primul legământ făcut cu omul a fost legământul faptelor,b în care lui Adam, și în el urmașilor lui, i-a fost promisă viața,c sub condiția supunerii perfecte și personaled [sublinierea mea] (Capitolul VII, Secțiunea II). b Gal. 3:12. c Rom. 10:5; 5:12-20. d Gen. 2:17; Gal. 3:10. Legământul Harului: Pentru că omul prin căderea lui s-a făcut incapabil de a avea viață prin acel legământ [legământul faptelor], Domnul a găsit plăcere să facă un al doilea,e în mod obișnuit numit Legământul Harului: cu ajutorul căruia prin Isus Cristos El oferă gratuit păcătoșilor viață și mântuire, cerându-le credință în El pentru a fi mântuiți;f și promițând că va da Duhul Lui cel Sfânt tuturor celor rânduiți să capete viața, pentru a-i face în stare și dornici să creadăg [sublinierea mea] (Capitolul VII, Secțiunea III). e Gal. 3:21; Rom. 8:3; 3:20, 21; Gen. 3:15; Isa. 42:6. f Marcu 16:15, 16; Ioan 3:16; Rom. 10:6, 9; Gal. 3:11; g Ezec. 36:26, 27; Ioan 6:44, 45. Acest legământ a fost administrat diferit în timpul legii și în timpul evangheliei;…i (Capitolul VII, Secțiunea V). i II Cor. 3:6-9. 3. Binecuvântarea promisă în legământul faptelor a fost viața, iar lui Adam i s-a dat abilitatea să ,câștige’ această binecuvântare a vieții prin supunerea lui față de termenii legământului. …viața i-a fost promisă lui Adam … sub condiția supunerii perfecte și personale [sublinierea mea] (Capitolul VII, Secțiunea II). Dumnezeu i-a dat lui Adam o lege, ca un legământ al faptelor, prin care El l-a legat pe el și urmașii lui, la ascultare personală, completă, precisă și continuă; a promis viața cu condiția împlinirii și a amenințat cu moartea în condițiile încălcării ei; și l-a înzestrat cu puterea și abilitatea păzirii eia [sublinierea mea] (Capitolul XIX, Secțiunea I). a Gen. 1:26, 27; 2:17; Rom. 2:14, 15; 10:5; 5:12, 19; Gal. 3:10, 12; Ecles. 7:29; Iov 28:28. 4. Conținutul legământului faptelor căruia trebuia să se supună Adam pentru a dobândi viața au fost cele zece porunci, „în mod obișnuit numite [de niciun scriitor al Scripturii] legea morală.” Această lege [dată lui Adam ca legământ al faptelor], după căderea lui, a continuat să fie o regulă perfectă de dreptate; și astfel, a fost dată de Dumnezeu pe Muntele Sinai în cele zece porunci, scrisă pe două table: …b [sublinierea mea] (Capitolul XIX, Secțiunea II). b Iacov 1:25; 2:8, 10-12; Rom. 13:8, 9; Deut. 5:32; 10:4; Ex. 34:1 5. Clauza legământului a fost „ascultarea personală perfectă, deplină și exactă” pentru o perioadă probatorie. Atât Capitolul 7, Secțiunea 2 cât și Capitolul 19, Secțiunea 1, vorbesc despre Adam care este așezat „sub legământul faptelor” și căruia i se promite că va fi răsplătit cu viață dacă va îndeplini condițiile legământului. 6. Prin păcatul lui (eșecul de a se supune legământului faptelor și de a dobândi viața), Adam a pierdut pentru totdeauna oportunitatea de a dobândi viața prin fapte. Prin căderea sa omul s-a făcut pe el însuși incapabil de [a dobândi] viața prin acel legământ [prin împlinirea termenilor lui și dobândirea binecuvântării vieții pe care o promitea el], de aceea i-a făcut plăcere Domnului să facă un al doilea legământ, în mod obișnuit numit legământul harului; …[sublinierea mea] (Capitolul VII, Secțiunea III). Întrebare: Prezintă vreodată Scriptura tragedia căderii lui Adam ca fiind „pierderea oportunității de a dobândi viața,” sau ea reprezintă căderea ca fiind pierderea vieții și dreptății pe care Adam deja le avea în virtutea faptului că el, Adam, fusese creat după chipul lui Dumnezeu? Nicăieri nu ni se spune că Adam a eșuat în a obține ceva ce el nu avea. Întotdeauna ni se vorbește despre pierderea a ceva ce deja avea. (Compară cu Mărturisirea Heidelburg unde întreaga idee a legământului faptelor se remarcă prin absența ei). Așa numitul legământ al harului este în realitate mesajul evangheliei harului. Acest ,legământ’, sau de fapt evanghelie a harului, îl face în stare astăzi pe păcătos să câștige, prin credință, ceea ce Adam ar fi dobândit dacă ar fi păzit legământul faptelor. Nicăieri Scripturile nu sugerează o astfel de idee sau comparație. Din moment ce există un singur legământ neschimbător al harului (presupunerea de bază a Teologiei Legământului), urmează câteva deducții foarte logice: 1. Nu poate fi decât o singură Biserică: de aceea poporul Israel trebuie să fie una cu Biserica de astăzi. 2. Semnele, pecețile și formele vizibile ale închinării se schimbă sub noua administrare, dar unul și același legământ este neschimbat și încă în vigoare. 3. Din moment ce ,legea morală’ (Tablele de piatră) exprimă natura lui Dumnezeu, acele table sunt unicul și neschimbătorul canon de comportament care guvernează unicul popor al lui Dumnezeu în toate veacurile. Cristos (în Predica de pe Munte) și apostolii (în Epistole) reafirmă autoritatea legii morale (Tablele de piatră) și ne arată adevărata semnificație a legii morale neschimbătoare de pe aceste table de legământ. Nici Cristos, nici apostolii Lui, nu au adăugat la legea morală neschimbătoare scrisă pe Tablele de piatră vreo ,lege mai înaltă’. Cele Zece Porunci trebuie să fie cel mai înalt standard de moralitate care a fost dat vreodată. 4. Din moment ce Israel este Biserica și a fost sub același legământ ca Biserica astăzi, atunci copiii părinților credincioși trebuie să fie încă considerați ca parte a Bisericii și trebuie însemnați și sigilați în botez în calitate de copii ai legământului. Sub noua administrare a unuia și aceluiași legământ se schimbă doar semnul legământului, iar botezul înlocuiește circumcizia. Sabatul trebuie să fie parte a legii morale neschimbătoare, dar ziua este schimbată din a șaptea în prima, etc. Tot ceea ce se schimbă este administrarea unuia și aceluiași legământ. Semnele și pecețile vizibile se schimbă, dar nu și legământul. Nu poate fi decât un singur legământ cu două administrări ale harului. Dacă poate fi arătat că acest concept contrazice clar Scripturile Noului Legământ, atunci este distrus întreg sistemul pe care este construit conceptul. Aceasta este Teologia Legământului! Anexa 2 Dispensaționalismul Materialul următor (cu excepția notelor) este condensat din cartea: Major Bible Themes (Teme biblice majore) de Lewis Sperry Chafer, revizuită de John F. Walvoord. Folosesc această sursă pentru că Lewis Sperry Chafer este recunoscut ca unul dintre cei mai influenți lideri timpurii dispensaționaliști din această țară (SUA n.tr.). El a fost fondatorul Seminarului Teologic Dallas. Dr. John F. Walvoord, cel de-al doilea președinte pensionar al aceluiași seminar, este probabil cel mai bun reprezentant al dispensaționalismului așa cum este el astăzi înțeles. Din moment ce dispensaționalismul nu are un crez universal acceptat, această carte ar putea reprezenta autoritatea cea mai larg acceptată în trecut (Chafer) și în prezent (Walvoord). Toate sublinierile sunt ale mele dacă nu se specifică altfel. Walvoord subliniează importanța dispensaționalismului: Cel mai important lucru în studiul Scripturii este să înțelegem că [1] revelația scripturală se împarte în perioade bine definite. [2] Acestea sunt separate clar, iar recunoașterea acestor diviziuni și a scopurile lor divine constituie unul dintre factorii cei mai importanți ai interpretării adevărate a Scripturii. [3] Aceste diviziuni sunt denumite „dispensații”, și pot fi observate diferite dispensații în perioade succesive de timp. Această recunoaștere a dispensațiilor aruncă probabil mai multă lumină asupra întregului mesaj al Bibliei decât oricare alt aspect al studiului biblic (p. 126). Chafer și Walvoord definesc cuvântul dispensație după cum urmează: O dispensație poate fi definită ca fiind un stadiu în revelația progresivă a lui Dumnezeu care constituie o administrare distinctă sau o regulă de viață. Deși în Biblie conceptul de dispensație și de perioadă nu este în mod precis același, este evident că fiecare perioadă a avut dispensația ei (p. 126). Scofield definește cuvântul dispensație în acest fel: O dispensație este o perioadă de timp în care omul este pus la probă în ceea ce privește ascultarea lui față de o descoperire specifică a voii lui Dumnezeu. Dispensațiile diferite sunt esențiale pentru ca toți oamenii să poată fi dovediți vinovați înaintea lui Dumnezeu. Perioadele diferite de probă sunt necesare pentru a putea „închide orice gură.” Relația omului cu Dumnezeu nu este aceeași în fiecare perioadă. A fost necesar ca omul căzut să fie adus la proba divină. În parte, acesta este scopul lui Dumnezeu în perioadele de timp iar rezultatul probării este în fiecare situație o demonstrație incontestabilă a eșecului total și păcătoșeniei omului. În final orice gură va fi închisă pentru că secolele de experiență vor revela că orice presupoziție a inimii umane este prostească și stricată (p. 127). De aceea fiecare dispensație începe cu așezarea divină a omului într-o nouă poziție de privilegiu și responsabilitate, și fiecare se încheie cu eșecul omului care aduce dreapta judecată a lui Dumnezeu. Deși sunt anumiți factori de durată, precum caracterul sfânt al lui Dumnezeu, care prin necesitate rămân aceeași în fiecare perioadă, sunt instrucțiuni și responsabilități care variază. Acestea, împreună cu aplicația lor, sunt limitate la o perioadă de timp dată (p. 127). Prin dispensații Dumnezeu a demonstrat fiecare din modurile posibile în care putea să trateze cu omul. În fiecare dispensație omul a eșuat și doar harul lui Dumnezeu este suficient. Prin dispensații este împlinit scopul lui Dumnezeu de manifestare a gloriei Lui, atât în lumea naturală cât și în istoria umanității. În toată veșnicia nimeni nu poate să ridice întrebarea dacă nu ar fi fost mai bine ca Dumnezeu să-i mai fi dat omului o altă șansă de a obține salvarea sau sfințirea prin abilitățile sale. Cunoașterea dispensației este în consecință cheia înțelegerii scopului lui Dumnezeu în istorie și a derulării Scripturii care prezintă modul în care Dumnezeu se raportează la om și revelația Lui divină despre El însuși (p. 136). Iată principiile de bază ale dispensaționalismului: În studiul celor șapte dispensații, câteva principii sunt esențiale înțelegerii acestei învățături. Dispensaționalismul este derivat din interpretarea normală sau literală a Bibliei. Este imposibil să interpretezi Biblia în sensul ei normal, literal, fără să realizezi că sunt perioade diferite și dispensații diferite. Un al doilea principiu este acela al revelației progresive, fapt recunoscut de aproape toți cei care studiază Biblia. Acesta este principiul care spune că revelația a fost dată în diferite faze. Al treilea, toți interpreții Bibliei vor recunoaște că întru-o anumită măsură ultima revelație înlocuiește revelația anterioară având ca rezultat schimbarea regulilor de viață. Prin această schimbare cerințele anterioare pot fi schimbate sau retrase iar noi cerințe pot fi adăugate. De exemplu, în timp ce Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să omoare pe omul care strângea lemne sâmbăta (Num. 15:23-26), nimeni nu va aplica astăzi această poruncă pentru că noi trăim într-o dispensație diferită (p. 128). Cei mai mulți, nu toți, dispensaționaliștii susțin șapte dispensații. Ceea ce urmează este rezumatul lui Chafer și Walwoord: B. Dispensația Inocenței: Perioada libertății. [Începe în Gen. 1:26,27 și se sfârșește în Gen. 3:6] (p. 129). C. Dispensația Conștiinței: Perioada responsabilității umane. [Începe în Gen. 3:7 și se sfârșește în Gen. 8:19] (p. 129). D. Dispensația Guvernării umane: Legământul cu Noe [Începe în Gen. 8:20 și se sfârșește în Gen. 11:9] (p. 130). E. Dispensația Promisiunii: Legământul cu Avraam [Începe în Gen. 11:10 și se sfârșește în Exod 19:2] (p. 131). F. Dispensația Legii: [Națiunea lui Israel] [Începe în Exod 19:3 și se sfârșește în Fapte 2 în Ziua de Rusalii] (p. 133). Într-un sens dispensația legii se sfârșește la cruce (Rom. 10:4; 2 Cor. 3:11-14; Gal. 3:19, 25). Dar într-un alt sens ea nu a fost încheiată până în Ziua de Rusalii, atunci când a început perioada harului. Deși legea s-a sfârșit ca regulă specifică de viață, ea continuă să fie revelația dreptății lui Dumnezeu și poate fi studiată cu folos de către creștini pentru determinarea caracterului sfânt al lui Dumnezeu. Din moment ce Dumnezeu nu se schimbă, principiul moral fundamental al legii continuă. Totuși, din moment ce dispensația s-a schimbat și regula de viață dată lui Israel nu este regula de viață pentru Biserică, credincioșii astăzi nu sunt obligați să păzească detaliile legii. Cu toate că pot fi făcute multe aplicații ale legii, interpretarea strictă a legii mozaice i se aplică numai lui Israel (p. 134). G. Dispensația Harului: [Biserica] [Începe în Fapte 2 și se sfârșește la răpirea Bisericii]. Dispensația harului a fost îndreptată numai către Biserică, … Cu toate acestea, sub har eșecul a fost de asemenea evident pentru că harul nu a produs nici o acceptare a lui Cristos universală și nici o biserică triumfătoare … Dispensația harului se sfârșește cu răpirea bisericii care va fi urmată de judecarea bisericii formale (Apoc. 17:16). Perioada harului este o dispensație diferită prin faptul că ea privește biserica compusă atât din credincioși iudei cât și dintre neamuri. Prin contrast, legea lui Israel a fost doar pentru Israel, guvernarea umană a fost pentru întreaga lume, iar conștiința se extinde la toți. În dispensația prezentă legea mozaică este anulată complet ca aplicație directă dar continuă să fie o mărturie a sfințeniei lui Dumnezeu, iar prin aplicație oferă multe lecții spirituale, … Deși toate dispensațiile conțin un element de har, dispensația harului este manifestarea supremă atât în ceea ce privește plinătatea mântuirii primite, cât și ca regulă de viață (p. 135). H. Dispensația Împărăției: [Mileniul] [Începe la cea de-a doua venire a lui Cristos … și] se sfârșește la distrugerea prin foc a pământului și a cerului și este urmată de starea eternă (Apoc. 21-22) (p. 136). Dispensația Împărăției începe la cea de-a doua venire a lui Cristos (Mat. 24; Apoc. 19) și este precedată de o perioadă de timp care include tribulația, care este într-o anumită măsură o perioadă tranzitorie (p. 136). În împărăția milenară harul divin este de asemenea revelat în împlinirea Noului Legământ (Ier. 31:31-34), în mântuire (Isa. 12), în prosperitate fizică și temporală (Isa 35), în abundența revelației (Ier. 31:33-34), iertarea păcatelor (Ier. 31:34) și în strângerea laolaltă a lui Israel (Isa. 11:11-12; Ier. 30:1-11; Ezec. 39:25-29) (p. 136). Dispensația împărăției diferă de toate celelalte dispensații precedente prin faptul că ea este forma finală de testare morală. Avantajele dispensației includ o guvernare perfectă, prezența glorioasă nemijlocită a lui Cristos, cunoașterea de Dumnezeu și a termenilor mântuirii unviversală iar Satan făcut inactiv. În multe aspecte dispensația împărăției este culminantă și aduce epuizarea interacțiunii lui Dumnezeu cu omul (p. 136).