Sensul vietii – o perspectivă creştină

Sensul vietii – o perspectivă creştină De unde plecăm cu discuţia? Descoperim sensul vieţii vorbind despre ce credem noi despre sensul vieţii sau despre ceea ce crede despre aceasta Creatorul nostru? Ce este viaţa? Sunt mai multe feluri de viaţă? Biologică (animală - anima), spirituală (viaţa trăită prin Duhul de viaţă). Întrebare: Care este scopul principal al omului? Răspuns: Scopul principal al omului este să-l glorifice pe Dumnezeu (1 Cor. 10:31) şi să se bucure de El o veşnicie (Ps. 73:25,26). Scopuri subordonate şi scopuri ultime. Mersul la farmacie pentru procurarea unui medicament este subordonat scopului ultim de a te vindeca. Care este scopul pentru care Dzeu a creat toate lucrurile? Dzeu a creat toate lucrurile pentru o glorioasă şi abundentă emanarea ad extra (în afară, opus lui ad intra, operaţiunile lui Dzeu în interiorul Trinităţii) a infinitei plinătăţi a binelui care este în El. Această dispoziţie de a se comunica pe Sine, sau de difuza propria Sa PLINĂTATE (Col. 1:19; 2:9; Efes. 1:22-23; 4:13), a fost ceea ce l-a mişcat pentru a crea lumea. Isa. 43:7. Dacă Dzeu nu ar fi creat lumea, anumite atribute ale Lui nu s-ar fi manifestat, ar fi rămas în adormire. Puterea, înţelepciunea, justiţia, bunătatea şi adevărul lui Dzeu sunt astfel exercitate în creaţie. Iubirea de sine Conotaţie negativă – preocuparea pentru eul privat: egoism. Oameni care îşi caută fericirea în lucrurile bune care se rezumă sau se limitează la ei înşişi prin excluderea celorlalţi. Dzeu este indispensabil şi central în definirea adevăratei virtuţi. Conotaţia pozitivă. Mat. 19:19. Nu este contrar creştinismului ca un om să se iubească pe sine însuşi, sau să-şi caute propria-şi fericire, ceea ce este acelaşi lucru. Dacă creştinismul încearcă să distrugă iubirea de sine a omului, şi a proprie-i fericiri, ar tinde să distrugă adevăratul spirit al umanităţii … Că un om ar trebui să-şi iubească propria-i fericire, este la fel de necesar naturii sale precum facultatea voinţei...” Sinele ne personalizează existenţa, ne individualizează trăirea. Sinele, capacitatea de a fi conştient de individualitatea mea, este parte a imago Dei. Celelalte creaturi nu au capacitatea de a iubi şi căuta fericirea pentru că le lipseşte sinele în care să experimenteze acestea. Toate celelalte creaturi cu excepţia omului primesc nume dar nu-şi dau nume una celeilalte. Iubirea de sine este capacitatea de a căuta şi experimenta fericirea. În schimb, în mintea lui Dzeu, iubirea de sine nu a fost destinată să se restrângă şi să rămână la sine, ci întotdeauna să meargă spre alţii. Dzeu prin excelenţă se iubeşte pe Sine, iar asta înseamnă că fiecare Persoană a Treimii le iubeşte şi se dăruieşte în întregime Celorlalte. Dzeu a creat lumea ca expresie a iubirii de sine. Iubirea de sine nu este iubire de mine, ci este plăcerea mea în iubire faţă de alţii. Păcatul mi-a distrus extensia spre alţii, m-a întors spre mine (incurbatio in se – M. Luther) şi m-a lăsat doar cu mine însumi. Eu nu-mi pot fi singur plăcere pentru că eu nu am fost creat autonom, având capacitatea de a-mi fi suficient mie însumi, ci parte a unui sistem aflat în relaţie avându-l pe Dzeu ca centru şi sursă totodată. Iubirea de sine degenerează automat în egoism când ea nu vizează o altă persoană. Iubirea de sine atinge niveluri de bucurie mai înalte cu cât se intensifică şi se multiplică relaţiile în care persoana se găseşte. Relaţia cea mai înaltă, cea care le coordonează şi echilibrează pe celelalte, este relaţia cu Dzeu. Pentru mulţi creştini căutarea fericirii este centrată pe om nu centrată pe Dzeu. „Iubirea de sine, luată în sensul ei cel mai larg, şi iubirea de Dzeu nu sunt lucruri care să fie comparate una cu cealaltă. Ele nu sunt lucruri opuse sau complet distincte, ci una intră în natura celeilalte … Iubirea de sine este doar capacitatea de a se bucura sau de a găsi plăcere în ceva. Acum este impropriu de a spune că dragostea noastră pentru Dzeu este superioară capacităţii noastre generale de a găsi plăcere în ceva.” Iubirea de Dzeu este forma pe care o ia iubirea de sine când Dzeu este descoperit ca fiind izvorul atotsatisfăcător al bucuriei. Dorinţă dezinteresată faţă de Dzeu este imposibilă pentru că dorinţa de fericire este intrinsecă la tot ceea ce voim sau iubim, iar Dzeu este scopul necesar al căutării fericirii. Iubire dezinteresată faţă de Dzeu înseamnă că bucuria şi delectarea spirituală nu este în lucrurile care vin de la Dzeu ci constă în primul rând în plăcerea şi delectarea în Dzeu. Scopul principal al omului este să-l glorifice pe Dumnezeu bucurându-se de El o veşnicie. Nu este nici un conflict între pasiunea lui Dzeu de a fi glorificat şi pasiunea omului de a fi împlinit. Dzeu este cel mai mult glorificat în noi când noi suntem cel mai mult satisfăcuţi în El. Jonathan Edward spune: „Pentru că Dzeu preţuieşte infinit gloria Sa, care constă în cunoaşterea Lui, iubirea Lui şi bucuria în El, de aceea El preţuieşte imaginea, comunicarea şi participarea acestora în creatură. Pentru că se preţuieşte pe Sine, El găseşte plăcere în cunoştinţa, iubirea şi bucuria creaturii, El fiind această cunoştinţă şi iubire. … preocuparea lui Dzeu pentru binele creaturii şi preocuparea faţă de El însuşi, nu sunt despărţite, ci sunt unite, din moment ce fericirea creaturii constă în cautarea fericirii în unire cu El.” Căutarea fericirii nu este păcat. Păcatul este căutarea fericirii în locurile unde ea nu poate găsită (Ier. 2:12), sau căutarea ei în direcţia corectă cu o inimă căldicică şi împărţită (Apoc. 3:16). Cultivarea apetitului spiritual este datoria tuturor sfinţilor. Ps. 37:4. Dzeu nu este cinstit doar acolo unde este slujire devotată faţă de El, ci şi acolo unde există plăcere supremă în El. Care este perspectiva noastră asupra ordinii prezente a lumii? Va dăinui veşnic aşa cum este? 2 Pet. 3:10; Apoc. 21:1. Pământul nu-şi va înceta existenţa ci va fi o astfel de schimbare încât este ca şi cum totul ar trece (ex. distrugerea produsă de un cataclism, transformarea unei larve în flutur).

CARTEA VIETII

CARTEA VIETII Cartea vieţii este cartea care conţine numele tuturor celor care în final vor avea parte de viaţă veşnică. Este cartea numelor aleşilor lui Dumnezeu, nume scrise în ea înainte de întemeierea lumii (Efes. 1:4; Apoc. 13:8). Datorită păcatului toţi oamenii mor în Adam. Numai cei aduşi la viaţă prin puterea Duhului lui Dumnezeu vor trăi, ceilalţi rămân în moarte. Numai cei a căror nume a fost scris în cartea vieţii vor fi aduşi la viaţă. Numele lor nu este scris pentru că au fost aduşi la viaţă, ci sunt aduşi la viaţă pentru numele lor a fost scris în cartea vieţii. A avea numele scris în cartea vieţii este echivalent cu a fi parte a poporului lui Dumnezeu. În Vechiul lui Testament Israelul era privit ca fiind poporul lui Dumnezeu, dar în marea lui majoritate era un popor de necredincioşi. Fiind parte a poporului lui Dumnezeu, formal toţi israeliţii erau scrişi în cartea vieţii. În realitate doar cei neprihăniţi dintre ei erau scrişi şi rămâneau astfel, ceilalţi, la o evaluare reală a vieţii lor spirituale, erau şterşi. Răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea lui Moise demonstrează acest adevăr: „Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci, şterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!” Domnul a zis lui Moise: „Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea, pe acela îl voi şterge din cartea Mea.“ (Exodul 32:32-33). Psalmistul David îi identifică pe duşmanii săi ca fiind străini de casa lui Dumnezeu şi îi cere lui Dumnezeu ca ei „să fie şterşi din cartea vieţii, şi să nu fie scrişi împreună cu cei neprihăniţi! (Psalmi 69:28)” Doar numele celor credincioşi sunt cu adevărat scrise în Cartea Vieţii. Şi pe tine, adevărat tovarăş de jug, te rog să vii în ajutorul femeilor acestora, care au lucrat împreună cu mine pentru Evanghelie, cu Clement şi cu ceilalţi tovarăşi de lucru ai mei, ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii. (Fil. 4:3) Semnul că cineva are credinţă adevărată este dat de faptul că el rămâne credincios până la capăt. Din acest motiv numele lui rămâne cu certitudine scris în cartea vieţii. Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.”(Apocalipsa 3:5) În timp ce toţi cei credincioşi perseverează şi rămân scrişi în cartea vieţii, cei care nu au fost scrişi în ea de la întemeierea lumii, îşi dovedesc în cele din urmă neascultarea faţă de Dumnezeu. Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului, care a fost înjunghiat. (Apocalipsa 13:8) Ziua judecăţii va face lumină cu privire la cei care au fost cu adevărat scrişi în cartea vieţii, şi la cei care doar au crezut că sunt scrişi. În ziua judecăţii oamenii vor fi despărţiţi în două categorii: drepţi şi nedrepţi. La judecată fiecare va fi judecat după faptele sale consemnate în cărţile lui Dumnezeu. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea. (Apocalipsa 20:12) Vedem că separat de cărţile conţinând faptele oamenilor există şi cartea vieţii. Doar cei care sunt scrişi în cartea vieţii scapă de condamnarea veşnică a lui Dumnezeu, ceilaţi sunt condamnaţi să-şi petreacă veşnicia în iad. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc. (Apocalipsa 20:15) Astfel sunt descoperiţi cei drepţi de cei nedrepţi. Cei drepţi au ceva ce ceilalţi nu au, ei au relaţie personală cu Isus Cristos (Mat. 7:21-23; 25:31-46). Cei scrişi în cartea vieţii sunt toţi aleşii lui Dumnezeu, cei răscumpăraţi de El în toate vremurile, toţi cei ale căror păcate au fost iertate prin sângele Mielului. Doar ei sunt cei care au primit viaţă şi sunt acceptaţi în prezenţa lui Dumnezeu. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului.(Apocalipsa 21:27)

Pricina de cădere sau piatra de poticnire

Pricina de cădere sau piatra de poticnire Subiectul în discuție este unul foarte serios pentru că implicațiile sunt extrem de grave. Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, care cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară şi să fie înecat în adâncul mării. Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire! (Matei 18:6-7). Aşadar, să nu ne mai judecăm unii pe alţii, ci, mai degrabă, judecaţi ca nu cumva să puneţi fratelui vostru o piatră de poticnire sau o pricină de cădere. … Dacă fratele tău este întristat din cauza a ceea ce mănânci, atunci tu nu mai trăieşti în dragoste. Nu-l nimici, prin ceea ce mănânci, pe cel pentru care a murit Cristos! (Romani 14:13-15) Când vorbim despre pricina de cădere trebuie să vorbim despre cel care se împiedică și ceea ce-l face să se împiedice. Vorbim despre un om orb și despre piatra de poticnire așezată în calea lui. Metaforic vorbim despre un om orb spiritual și ceea ce se întâmplă cu el din pricina acestei stări în care se găsește. Cine este orbul? Termenul „orb” poate fi interpretat metaforic – o persoană care este neatentă, ignorantă, sau slabă d.p.d.v. moral, de care alții pot profita. Starea de orbire spirituală nu disculpă pe nimeni, ci este culpabilă. Orbirea și împietrirea inimii sunt lucruri sinonime și fac referință la starea de respingere a adevărului. Practic, orbul este cel care își închide ochii pentru a nu vedea adevărul. Iubirea întunericului îi ține pe oameni departe de adevăr. Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. (Ioan 3:19). Dar cine urăşte pe fratele său este în întuneric, umblă în întuneric, şi nu ştie încotro merge, pentru că întunericul i-a orbit ochii. (1 Ioan 2:11). Isus i-a zis:) – Eu am venit în lumea aceasta pentru judecată, pentru ca cei ce nu văd, să vadă, iar cei ce văd, să devină orbi. Unii dintre fariseii care erau cu El, când au auzit acestea, I-au zis: – Doar nu suntem şi noi orbi?! Isus le-a răspuns: – Dacă aţi fi orbi, n-aţi avea păcat; dar acum, pentru că ziceţi: „Vedem!”, păcatul vostru rămâne! (Ioan 9:39-41). De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd, şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg. Şi cu privire la ei se împlineşte profeţia lui Isaia, care zice: „Veţi asculta întruna, dar nu veţi înţelege şi veţi privi mereu, dar nu veţi pricepe. Căci inima celor din acest popor s-a împietrit. Urechile lor aud greu şi ochii li s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Mine şi să-i vindec.” (Matei 13:13-15 NTR) Oamenii puși în slujba de a călăuzi pe Israel erau orbi. Străjerii lui Israel sunt orbi, sunt toţi fără cunoaştere. …. (Isaia 56:10). Fariseii erau acuzați că sunt orbi și în același timp că sunt călăuze oarbe. Vai de voi, cărturari şi farisei ipocriţi! Căci voi închideţi Împărăţia Cerurilor în faţa oamenilor; nici voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre! (Matei 23:13). Vai de voi, călăuze oarbe care ziceţi: «Dacă cineva jură pe Templu, acest lucru nu înseamnă nimic, dar dacă cineva jură pe aurul Templului, este dator să-şi ţină jurământul!» Nesăbuiţilor şi orbilor! Ce este de mai mare importanţă: aurul sau Templul, care sfinţeşte aurul? Voi mai ziceţi: «Dacă cineva jură pe altar, acest lucru nu înseamnă nimic, dar dacă jură pe darul de pe altar, este dator să-şi ţină jurământul!» Orbilor! Ce este de mai mare importanţă: darul sau altarul, care sfinţeşte darul? (Matei 23:16-19 vezi 24). Lăsaţi-i: sunt nişte călăuze oarbe; şi când un orb călăuzeşte pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă.” (Matei 15:14) Petru adresează se adresează creștinilor imaturi care nu creșteau (nu uneau cu credinţa fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni) cu următoarea mustrare: Dar cine nu are aceste lucruri este orb, umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţat de vechile lui păcate. (2 Petru 1:9). Orbul poate fi păcătosul care refuză adevărul sau cel care este slab în credință pentru că nu vede tot adevărul. Ce este piatra de poticnire? Cuvântul ebraic al VT care este tradus prin piatră de poticnire/pricină de cădere este mickshole, înseamnă un obstacol, un lucru de care se împiedică cineva sau momeală. Cuvântul grecesc al NT care este tradus prin piatră de poticnire/pricină de cădere este scandalon însemnând capcană, cursă (inițial bățul folosit la închiderea unei capcane), sau ceva care ofensează. Cuvântul este folosit adesea ca o metaforă pentru tot ceea ce produce distrugere fizică sau spirituală. Să nu vorbeşti de rău pe cel surd şi să nu pui o piatră înaintea celui orb, ci să te temi de Dumnezeul tău. Eu sunt Domnul. (Leviticul 19:14 NTR) – în ebraică: lifnei iver lo sitten michshol. Literatura rabinică. Unii interpreți spun că legea este încălcată atunci când îi dai unei persoane un sfat greșit, cu scopul de a profita de ea (Midrash Sifra). Alții spun că versetul este o interdicție de a ajuta sau a determina pe cineva să păcătuiască. A oferi vin unui nazireu (care a făcut un jurământ să nu bea) ar putea fi o călcare a acestei porunci (Talmudul Babilonian, Pesachim 22b). A vinde păgânilor ceva care în mod direct va fi folosit pentru idolatrie este interzis; a da bani cu dobândă, lucru care duce la camătă, îi face vinovați atât pe cel care dă banii cât și pe cel care împrumută; a împrumuta cuiva bani fără martor, pentru că îl ispitește pe cel care împrumută să nege că ar fi împrumutat bani; a lovi un fiu în vârstă, pentru că acesta în mânie ar putea să reîntoarcă lovitura, ceea ce ar conduce la un păcat foarte grav; a vinde ceva ce cauzează rău este interzis (animale care ucideau oamenii în arene); a încredința animale unui păstor, dacă există posibilitatea ca păstorul să le ducă la păscut pe proprietatea altuia; a cumpăra lapte sau lână de la păstori, din moment ce ele puteau fi furate de la turmele aflate sub grija lor.(Talmudul Babilonian). A-i ajuta pe cei răi în facerea răului sau a rămâne tăcut la săvârșirea răului este încălcarea legii din Lev. 19:14 (Midrash Hagadol).Pasivitatea și separarea de societate, lipsa protestului față de nedreptate, violență și rău sunt la fel de vinovate. Cei care nu stipulează clar anumite clauze sau sunt evazivi în formulările lor. Reclame care provoacă invidia sau provoacă nevoia după produse de lux, reclame care exagerează sau dezinformează. Persoanele care deliberat etalează bogăția provoacă invidie și poftă în ceilalți se fac vinovați de lifnei iver. Versetul 14 din Lev. 19 apare în același context cu Să nu te răzbuni şi să nu ţii necaz pe copiii poporului tău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sunt Domnul. (Leviticul 19:18). Să vă purtaţi cu străinul care locuieşte între voi ca şi cu un băştinaş din mijlocul vostru; să-l iubiţi ca pe voi înşivă, căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. (Leviticul 19:34). Alte texte VT care vorbesc despre pricina/piatra de cădere (Isa. 57:14; Țef. 1:3): De aceea să le vorbeşti şi să le spui astfel: «Aşa vorbeşte Stăpânul Domn: ‘Fiecărui bărbat din casa lui Israel, care îşi înalţă idolii în inimă şi îşi aşază înainte propria nelegiuire ca o pricină de cădere şi care se duce totuşi la profet, îi voi răspunde Eu Însumi, Domnul, în ciuda mulţimii idolilor lui. Voi face astfel pentru a-i prinde în chiar inima lor pe cei din casa lui Israel care s-au înstrăinat de Mine prin idolii lor.’» De aceea spune-le celor din casa lui Israel: «Aşa vorbeşte Stăpânul Domn: ‘Pocăiţi-vă şi întoarceţi-vă de la idolii voştri! Întoarceţi-vă privirile de la toate urâciunile voastre! Eu, Domnul, îi voi răspunde fiecărui bărbat din casa lui Israel şi fiecărui străin care locuieşte în Israel, care s-au despărţit de Mine, şi-au înălţat idolii în inimă şi şi-au aşezat înainte propria lor nelegiuire ca pricină de cădere, iar apoi au venit la profet ca să-l întrebe despre Mine. (Ezechiel 14:4-7). Despre leviții care se îndepărtaseră de Domnul: Pentru că au slujit înaintea idolilor şi au fost o pricină de poticnire pentru cei din casa lui Israel, jur cu mâna ridicată, zice Stăpânul Domn, că îşi vor purta pedeapsa. (Ezechiel 44:12). Înhamă-ţi caii la carul de luptă, locuitoare a Lachişului! Tu ai fost cea dintâi pricină de păcătuire pentru fiica Sionului, căci în tine au fost găsite nelegiuirile lui Israel. (Mica 1:13). Pietrele de poticnire sunt păcatele săvârșite de liderii religioși. Isus a fost o pricină de poticnire pentru unii oameni în anumite situații după cum este scris: „Iată că pun în Sion o Piatră de poticnire şi o Stâncă de cădere: şi cine crede în El nu va fi dat de ruşine.” (Romani 9:33) citează El va fi un Lăcaş, însă pentru cele două Case ale lui Israel va fi o piatră de poticnire şi o stâncă de cădere; va fi un laţ şi o cursă pentru locuitorii Ierusalimului. (Isaia 8:14) • Pentru vecini și cunoscuți când a început să-și facă publică lucrarea. Când a venit ziua Sabatului, a început să înveţe pe norod în sinagogă. Mulţi, când Îl auzeau, se mirau şi ziceau: „De unde are El aceste lucruri? Ce fel de înţelepciune este aceasta care I-a fost dată? Şi cum se fac astfel de minuni prin mâinile Lui? Nu este Acesta tâmplarul, feciorul Mariei, fratele lui Iacov, al lui Iose, al lui Iuda şi al lui Simon? Şi nu sunt surorile Lui aici între noi?” Şi găseau o pricină de poticnire în El. (Marcu 6:2-3) • Pentru farisei când a spus: Nu ce intră în gură spurcă pe om; ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om.” (Matei 15:11). Atunci ucenicii Lui s-au apropiat şi I-au zis: „Ştii că fariseii au găsit pricină de poticnire în cuvintele pe care le-au auzit?” (Matei 15:12) • Pentru unii ucenici atunci când vorbește metaforic despre trupul și sângele Lui. Isus, care ştia în Sine că ucenicii Săi cârteau împotriva vorbirii acesteia, le-a zis: „Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire? (Ioan 6:61) • Pentru cei 12 ucenici când a fost arestat. Atunci Isus le-a zis: „În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire; căci este scris: „Voi bate Păstorul, şi oile turmei vor fi risipite.” (Matei 26:31) Cărui fapt i s-a datorat faptul că Isus a devenit o pricină de poticnire? A fost interpretat greșit. Orbirea sau imaturitatea pot face ca un adevăr să fie interpretat greșit. Căci este scris în Scriptură: „Iată că pun în Sion o Piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; şi cine se încrede în El nu va fi dat de ruşine.” Cinstea aceasta este, dar, pentru voi care aţi crezut! Dar pentru cei necredincioşi, „Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului”, şi „o Piatră de poticnire şi o Stâncă de cădere”. Ei se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul, şi la aceasta sunt rânduiţi. (1 Petru 2:6-8) Predicarea Evangheliei poate fi o pricină de poticnire. Pentru iudei predicarea evangheliei era o pricină de poticnire iar pentru greci era o nebunie, dar pentru cei cărora Dumnezeu le dă înțelepciunea să cunoască adevărul ea este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu (1 Cor. 1:21-24). Duhul Sfânt este cel care face ca această înțelepciune a lui Dumnezeu să poată fi cunoscută, omul firesc care nu are Duhul, nu o poate înțelege (1 Cor. 2:10-14). Sunt oameni cărora mesajul harului lui Dumnezeu acordat celui păcătos este scandalos (pricină de poticnire). Justificarea prin credință: Dumnezeu declară drept pe cel care crede în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu care ia asupra lui vina păcatului și plătește pe cruce ca blestemat în locul celui vinovat. Libertatea creștină și pricina de poticnire Sunt două pasaje majore care tratează această temă: Romani 14-15 și 1 Cor. 8:10-11:1. Aşadar, să nu ne mai judecăm unii pe alţii, ci, mai degrabă, judecaţi ca nu cumva să puneţi fratelui vostru o piatră de poticnire sau o pricină de cădere. (Romani 14:13). Aveţi însă grijă ca nu cumva libertatea voastră să devină o pricină de poticnire pentru cei slabi. (1 Corintieni 8:9) Ambele se adresează relației dintre cei tari și cei slabi și sunt multe lucruri similare în cele două pasaje. Cei credincioși dezbăteau dacă ar trebui sau nu să mănânce anumite alimente. Pavel îi încurajează pe credincioși să se edifice și să se zidească unii pe alții în loc să se implice într-un comportament care ar face pe fratele să se împiedice sau să fie distrus (Rom. 14:13, 15, 19, 21; 1 Cor. 8:1, 9, 11, 13; 10:23-24; 32-33). Cei credincioși trebuie să-l onoreze pe Dumnezeu și să-l glorifice prin tot ceea ce fac (Rom. 14:6-9; 1 Cor. 10:30-31). Cu toate acestea sunt și elemente diferite în cele două pasaje cărora li se adresează Pavel. În Rom. 14-15 se pare că este vorba de mâncărurile curate și necurate pentru iudei (Rom. 14:14,20). Cei slabi respingeau mâncărurile necurate din Levitic și se pare că problema lor nu era legată de mâncărurile jertfite idolilor. În 1 Corinteni 8-11 problema în discuție era legată de mâncărurile jertfite idolilor. De aceea în 1 Corinteni apare în discuție și tema „conștiinței” (8:7, 10, 12; 10:25, 27-29). Cei slabi convinși de realitatea idolilor, se simt încurajați să-i urmeze pe „cunoscători” văzându-i pe aceștia mâncând mâncare jertfită idolilor. Dar de fapt ei sunt distruși (appolymi, skandalizo) prin participare, pentru că aceasta ar constitui o violare a conștiinței lor (1 Cor. 8:10-13; 10:28-33). Același pericol apare și în Romani. Pavel se teme că cei slabi se vor împiedica (Rom. 14:13, 21) și vor fi distruși (appolymi 14:15, katalauo 14:20) datorită celor tari. La ce se referă Pavel atunci când folosește termenii a distruge, obstacol și a face să se împiedice (appolymi, proskomma, skandalizo)? Unii comentatori spun că se referă la îndurerare, eșecul de a crește ca și credincios și nu la distrugere veșnică. Alții, dimpotrivă spun că se referă la distrugerea veșnică. De ce pier cei slabi doar pentru că au mâncat o mâncare pe care ei o consideră pângărită? Ei nu mai trăiesc prin credință (Rom. 14:23) pentru că trăiesc în violarea conștiinței lor (1 Cor. 8:7, 9-12). Dar cine se îndoieşte şi mănâncă este osândit, pentru că nu mănâncă din încredinţare (convingere). Tot ce nu vine din încredinţare e păcat. (Romani 14:23). Trăind pe baza conștiinței altcuiva, ei își pierd orice reper moral individual și depind de capriciile altora. Cei care au renunțat la convingerile lor sunt la cheremul oricărui șarlatan care îi duce la distrugere. A mânca o mâncare suspectă nu este în mod inerent dăunător, ci a o mânca împotriva convingerii tale, bazat pe ceea ce vezi la altul. Cei care își derivă standardele morale de la alții se duc în rătăcire, neavând nici o ancoră care să le asigure viețile. Astfel Pavel îi încurajează pe cei tari să îi tolereze pe cei slabi și să le accepte opiniile, chiar dacă ele nu sunt întotdeauna perfect conforme cu adevărul (Rom. 14:1; 15:1). Cei tari trebuie să se ferească să-i facă pe cei slabi să se împiedice și astfel să le distrugă credința (Rom. 14:13; 1 Cor. 8:9). Numai cei imaturi se grozăvesc cu libertatea lor, insistând asupra drepturilor lor în ciuda celor mai slabi (1 Cor. 9:1-23). Dragostea caută o cale prin care cei fragili să fie susținuți și sprijiniți, nu distruși și vătămați. Ispita celor tari este să devină disprețuitori față de cei slabi și să-i judece. Dragostea nu cere acord în orice controversă, ci acceptă opinii diferite în chestiuni care sunt negociabile. Cei slabi se abțin de la mâncare și respectă anumite zile pentru că ei cred că așa îi sunt plăcuți lui Dumnezeu. Ar trebui acceptați ca frați tocmai pentru că vor să-l onoreze pe Dumnezeu. Cei slabi sunt și ei ispitiți să-i judece pe cei tari, convinși că cei tari sunt libertini și imorali și că nu-i sunt plăcuți lui Dumnezeu (Rom. 14:3-4;10). La rândul lor și cei slabi trebuie să-i accepte pe cei tari, înțelegând că și aceștia vor să-l onoreze pe Dumnezeu (Rom. 14:3-6). Atât cei slabi cât și cei tari au libertatea de a rămâne credincioși convingerilor lor în aceste chestiuni (Rom. 14:5). Toți trebuie să trăiască pe baza credinței, întrucât a trăi contrar credinței proprii este păcat (Rom. 14:23). Credința este pusă în contrast cu îndoiala. Cine acționează contrar conștiinței sau convingerilor sale nu trăiește prin credință, ci săvârșește păcat. Pavel nu se așteaptă în biserică la o unitate nediferențială sau la o unanimitate de opinii. Se așteaptă ca toți credincioșii să trăiască în acord cu propriile lor conștiințe și să lase altora libertatea de a nu fi de acord. Aşadar, toţi cei ce suntem maturi să avem acelaşi gând! Iar dacă gândiţi diferit cu privire la vreun lucru, Dumnezeu vi-l va clarifica. Însă, în lucrurile în care am ajuns de aceeaşi părere, să trăim la fel! (Filipeni 3:15-16 NTR) Ce este important pentru toți, fie tari fie slabi, este să devină conștienți că trăiesc sub suveranitatea lui Dumnezeu. Doar El este Domnul conștiinței și nu alți credincioși! Atât viața cât și moartea celor credincioși îi aparțin lui Cristos. Toate lucrurile trebuie făcute pentru gloria lui Dumnezeu. Pavel le dă credincioșilor o libertate remarcabilă de a ajunge la propriile lor concluzii în ce privește mâncarea. Totuși, în final el este de acord mai mult cu cei tari decât cu cei slabi. „Cunoscătorii” au dreptate atunci când spun că nu contează ce mâncăm (1 Cor. 8:8), pentru că idolii nu există - și există numai un singur Dumnezeu adevărat (1 Cor. 8:5-6). Ştiu şi sunt convins în Domnul Isus că nici un lucru nu este necurat în sine, însă dacă cineva consideră un lucru ca fiind necurat, atunci pentru el este necurat. (Romani 14:14). Cumpărarea alimentelor de pe piața locală este permisă atâta timp cât nu te simți pângărit în conștiința ta (1 Cor. 10:25-27), pentru că mâncarea este darul bun al lui Dumnezeu. Cu toate acestea, dacă altul spune că mâncarea a fost jertfită idolilor, credinciosul ar trebui să se abțină de dragul conștiinței celuilalt (1 Cor. 10:28). Consumul alimentelor jertfite idolilor nu era în sine idolatrie. Dacă Pavel considera că a mânca ceva jertfit idolilor este idolatrie, atunci i-ar fi pus pe credincioși să întrebe despre alimentul respectiv înainte de a-l cumpăra din piață sau de a-l consuma la masa oferită de cineva. Dacă un necredincios vă cheamă la masă şi vreţi să mergeţi, mâncaţi orice vi se va da, fără să vă puneţi vreo întrebare, din cauza conştiinţei. (1 Corintieni 10:27 NTR). Pavel îi descurajează pe credincioși să mănânce ceva jertfit idolilor doar în cazul în care lucrul acesta era o pricină de poticnire pentru unul cu conștiința slabă. Pe de altă parte, el era îngrijorat ca acei „cunoscători” să nu devină idolatri prin manifestarea libertății lor. Ei participau la mese ritualice în templele păgâne. Este foarte probabil ca Pavel să le interzică cu desăvârșire orice participare la templu dacă acolo avea loc un act de închinare. A mânca în aceste condiții este idolatrie și practica îi expune pe oameni judecății lui Dumnezeu. Este greu în contextul participării la templu păgân să faci distincție între social și religios de aceea este greșit să mănânci un lucru jertfit idolului într-un act de închinare care are loc la templu. Concluzii finale și câteva sfaturi practice Decât să fii piatră de poticnire pentru altul mai bine te îneci cu o piatră de moară! Observație: Pricina de cădere este ceva ce nu este văzut și conduce la căderea celui orb din pricina orbirii. Nu pot spune: Mă poticnesc în asta! Pentru că atunci „vezi” ceea ce te poate face să cazi și evident că îl poți evita, ocoli. Piatra de poticnire este ceva ce niciodată nu este văzut sau anticipat mai dinainte. Pietrele de cădere au de a face, și sunt o problemă, doar pentru oamenii care nu cunosc adevărul sau îl cunosc parțial. Să nu confundăm preferințele noastre cu pietrele de poticnire. Devii pricină de cădere vinovată în fața unei persoane slabe fie prin călăuzirea sau trăirea greșită, datorată necunoașterii adevărului (practicarea păcatului), fie prin folosirea greșită a adevărului (folosirea greșită a libertății). În celelalte cazuri în care, în ciuda faptului că umbli în lumină și adevăr, oamenii găsesc totuși o pricină de poticnire (ca în cazul lui Isus sau a ucenicilor care predicau evanghelia), vina nu este a ta, ci a celor care se poticnesc. Creștinismul nu este o religie a contrastelor, ci a nuanțelor. Nu totul este în alb și negru, ci sunt multe nuanțe de gri. Creștinismul este și trebuie să rămână o religie a libertății, însă această libertate nu ne-a fost dată pentru a trăi în firea veche, ci pentru a aduce roadă pentru Dumnezeu și a-i sluji pe alții (Gal. 5:1,13, Rom. 7:4-6). Voi aţi fost chemaţi la libertate, fraţilor, dar nu folosiţi libertatea pentru fire, ci, în dragoste, slujiţi-vă unul pe altul. (Galateni 5:13). Ceea ce astăzi și mie îmi este permis să fac, mâine și față de fratele meu s-ar putea să nu mai fie. În toate lucrurile fă prioritară dragostea nu cunoștința. Libertatea pe care o ai în virtutea cunoștinței tale manifest-o față de tine, privat sau doar în compania celor tari. Aşadar, încredinţarea pe care o ai, păstreaz-o pentru tine înaintea lui Dumnezeu. Ferice de omul care nu se condamnă din cauza a ceea ce el consideră ca fiind bun! (Romani 14:22). Analizează nivelul de cunoștințe spirituale a celor cu care vii în contact. Cunoaște-le obiceiurile, lucrurile și practicele tabu, care contează pentru conștiința lor. Nu-i sfida pe cei necunoscători provocându-i la ceartă, ci caută să-i ajuți. Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi. (Filipeni 2:3). Şi robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului; (2 Timotei 2:24-25). Primiţi-i bine între voi pe cei care sunt slabi în credinţă, fără a purta dispute! (Romani 14:1). Însă noi, care suntem tari, trebuie să purtăm slăbiciunile celor slabi şi nu să ne fim plăcuţi nouă înşine. Fiecare dintre noi trebuie să placă semenului său, spre binele acestuia, pentru zidirea lui, întrucât chiar Cristos nu Şi-a plăcut Lui Însuşi, ci, aşa cum este scris: „Ocările celor ce Te ocărăsc au căzut peste Mine!” (Romani 15:1-3) Modelul care trebuie urmat este cel al Domnului Isus care nu a urmărit să-și placă lui. Pavel urmează același exemplu renunțând adesea la drepturile sale (susținerea financiară) și făcându-se tuturor totul (1 Cor.9). Coboară-te la nivelul tuturor fără a compromite în niciun fel Evanghelia. Dacă este în joc evanghelia refuză să te conformezi oricăror cerințe dar dacă este o chestiune neutră dpdvd moral, un lucru care ține de preferință, conformează-te lui de dragul celui slab. Flexibilitatea lui Pavel față de legea lui Moise pentru a-i câștiga (pe cei slabi) atât dintre iudei cât și pe cei dintre neamuri (1 Cor.9:19-23). Nu a fost nici ipocrizie, nici inconsecvență. Principiul paulin al flexibilității explică de ce a refuzat el să-l circumcidă pe Tit, ca unul dintre neamuri (Gal. 2:3-5), dar a consimțit la circumciderea lui Timotei. Ultimul, ca fiu al unei mame iudaice, era considerat iudeu (Fap. 16:3). Circumciderea lui Tit ar fi compromis principiul că salvarea le era disponibilă neamurilor separat de respectarea legii lui Moise, și astfel Pavel refuză să-l circumcidă, pentru a păstra „adevărul Evangheliei” (Gal. 2:5). Pavel însă este de acord cu circumciderea lui Timotei, pentru a clarifica statutul acestuia de iudeu, și pentru a putea lucra împreună printre iudei. Pavel nu avea ceva cu circumcizia în sine (cf. 1 Cor. 7:19; Gal. 5:6; 6:15). El i s-a împotrivit aprig atunci când ea a fost impusă de alții ca și condiție a mântuirii, dar a fost gata să-l circumcidă pe Timotei pentru a promova înaintarea evangheliei printre iudei. Așadar, situațiile lui Tit și Timotei diferă în mod dramatic. Această flexibilitate a lui Pavel s-a văzut și atunci când la Ierusalim participă la jertfele de la Templu (Fapte 21:21-26), intenția lui fiind aceea de a nu-i înstrăina pe iudeii care erau atașați Legii. Scopul lui era să-și varieze practica în așa fel încât cât mai mulți să fie salvați. Erau însă situații în care nu era loc de compromis. Astfel, Pavel îl mustră pe Petru pentru că a părăsit masa părtășiei cu neamurile, ceea ce le obliga să respecte legile curăției (Gal. 2:11-14). Adaptabilitatea lui Pavel era orientată spre vestirea Evangheliei la cât mai mulți și nu era desemnată pentru evitarea suferinței, așa ca să fie primit de cei printre care lucra. Petru a evitat să ia masa cu cei dintre neamuri pentru a nu fi persecutat de frații lui iudei. Pavel nu era preocupat de confortul, securitatea personală sau de acuzațiile de „inconsecvență”, ci era preocupat doar de binele altora. După ce te-ai asigurat că nu ești o pricină de cădere pentru cel slab încearcă în dragoste să-l instruiești în tot adevărul. Conștiința poate fi educată! Măsura conștiinței este dată de măsura cunoștinței. El i-a desemnat pe unii apostoli, pe alţii profeţi, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, pentru echiparea sfinţilor pentru lucrarea de slujire, pentru zidirea trupului lui Cristos, până când vom ajunge toţi la unitate în credinţă şi în cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu, la omul matur şi la măsura maturităţii plinătăţii lui Cristos, ca să nu mai fim copii duşi de valuri şi purtaţi de orice vânt de învăţătură dată prin viclenia oamenilor care înșelă prin şiretlicurile lor, ci, spunând adevărul în dragoste, să creştem în toate privinţele în El, Care este capul, Cristos. (Efeseni 4:11-15) Omul imatur este o pradă ușoară a celor care înșeală, pot aluneca cu ușurință în păcat. Omul matur, cel crescut în toate privințele, acționează din încredințare. Încredințarea înseamnă cunoaștere temeinică a unui adevăr. Problemele de bază în domeniul pricinei de cădere rămân lipsa de iubire și lipsa de cunoaștere a adevărului. Soluția este: să spunem adevărul în dragoste Cel care-l iubeşte pe fratele său rămâne în lumină şi în el nu este nici o pricină de poticnire. (1 Ioan 2:10). Melanchton a spus: În lucrurile esențiale: unitate, în lucrurile secundare: libertate; în toate lucrurile: dragoste.

Cum se schimba oamenii

Cum se schimba oamenii Înţelegând groapa. Mulţi trăiesc cu o groapă în mijlocul vieţii lor şi nu ştiu ce să facă cu ea. Încearcă să o ignore dar ea este acolo. „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte. De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. Căci, dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus Hristos. Dar cine nu are aceste lucruri, este orb, umblă cu ochii închişi, şi a uitat că a fost curăţit de vechile lui păcate.“ (2 Petru 1:3-9) Creştinismul mai mult o ideologie decât o relaţie caracterizată de închinare, chemarea la slujire a lui Dzeu mai mult o datorie care trebuie îndeplinită decât o bucurie care trebuie căutată. De ce sunt mulţi creştini ineficienţi, leneşi şi neroditori? Ei sunt orbi la puterea şi nădejdea evangheliei. Evanghelia: ieri, astăzi şi mâine. Când am crezut am fost iertat de păcatele mele, am fost justificat înaintea lui Dzeu. Mâine mi se promite că voi fi eliberat complet de prezenţa păcatului şi voi fi cu Domnul o veşnicie. Dar care sunt beneficiile de astăzi ale jertfei lui Cristos? Aici mulţi experimentează orbirea spirituală: Tirania succesului, frumuseţea seductivă a lucrurilor fizice, incapacitatea de a ne recunoaşte problemele. Evanghelia este pentru toate locurile şi situaţiile: bucătărie, loc de muncă, şcoală, dormitor – mentalitate de evanghelie. Orbirea cu privire la identitate. Mulţi se definesc prin ceea ce cunosc teoretic şi prin ceea ce realizează personal. Neînţelegerea prezenţei şi puterii păcatului din noi. Cât de uşor este să aluneci în păcat, cât de uşor îl înlocuim pe Dzeu cu alte lucruri. Marea problemă este în noi nu în afara noastră. Oamenii nu doresc evanghelia pentru că nu cred că au nevoie de ea – fariseism. Mulţi creştini nu-şi cunosc noua identitate în Cristos. El nu mi-a dat doar iertare şi un nou viitor, ci şi o nouă identitate. Viaţa fiecăruia este modelată de identitatea pe care şi-o atribuie. Problemele noastre nu sunt identitatea noastră. Munca noastră nu este identitatea noastră, deşi este important pentru modul în care Dzeu a lăsat să trăim. Isus nu a fost tâmplarul din Nazaret, ci Fiul lui Dzeu. nu succesul este cel care te defineşte drept cine eşti. Orbirea cu privire la resursele lui Dzeu Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia Două cuvinte viaţa şi evlavia. Al doilea cuvânt îl califică pe primul. Evlavia este modul de viaţă care îl onorează pe Dzeu. Este mai uşor să credem în promisiunea vieţii veşnice decât în promisiunea vieţii prezente. Nu putem trăi frumos în prezent dacă nu ştim ce ne-a pus la dispoziţie Dzeu. „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.“ (Galateni 2:20) Orbirea cu privire la procesul lui Dzeu. Acceptarea în familia lui Dzeu nu este sfârşitul lucrării lui Dzeu în noi, ci începutul. Creştere constantă în sfinţenie. El vrea să fim bucuroşi dar va compromite fericirea noastră temporală pentru a creşte asemănarea cu Cristos. Dzeu nu lucrează la confortul şi liniştea noastră, El lucrează la creşterea noastră. Schimbarea este necesară pentru toţi. Gaura evangheliei, ca orice gaură, se va umple cu ceva. Dacă nu se va umple cu o viaţă modelată după Cristos, se va umple cu alte lucruri – unele plauzibile şi chiar biblice. .„Noi răsturnăm izvodirile (argumentele TBS) minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos.“ (2 Corinteni 10:5). Nu orice minciună este un argument, o pretenţie. O pretenţie este o minciună plauzibilă. Dacă aş avea un halat alb şi un stetoscop la gât aş putea pretinde că sunt doctor. Cele mai periculoase pretenţii sunt cele deghizate în creştinism dar care nu conţin miezul evangheliei: identitatea – resursele – procesul. Pot conţine adevăr dar sunt incomplete – rezultă creştinism redus la aspectele externe: formalism (participarea la servicii religioase ca un bine în sine), legalism (reducerea vieţii la liste), misticism (căutarea excesivă a senzaţionalului), activism (lupta pentru diverse cauze drepte), biblicism (teologie precisă fără viaţă), psihologism (vindecarea nevoilor emoţionale), comunitarism (dependenţa de grup mai mult decât de Cristos). Toate aceste înlocuitoare sunt atractive pentru că (1) ele subliniază un aspect al evangheliei. Pericolul apare când reducem evanghelia la un singur aspect. Nu mai sunt dependent de Cristos. (2) ele apelează la problemele noastre spirituale. Ele apelează la îndreptăţirea de sine, la egoismul nostru. Nu vrem să recunoaştem că suntem atât de răi pe cât spune Evanghelia. Nu vedem că păcatul din noi este mai periculos decât cel din afara noastră. Păcatul este atât de grav încât doar moartea lui Cristos pe cruce a putut să ne scape de el. Când nu înţelegem acest adevăr activităţile creştine înlocuiesc dependenţa de Cristos şi harul Său. Vrem mai mult să schimbăm lumea decât pe noi.

Did You Hear About…..?

Did You Hear About…..? Confronting & Dealing With Gossip- Eph. 4:29 “Do not let any unwholesome talk come out of your mouths, but only what is helpful for building others up according to their needs, that it may benefit those who listen.” What is gossip?  Random House College Dictionary: "Idle talk or rumor, esp. about the personal or private affairs of others."  Whatever the dictionary says, we know Gossip is talk about a person (true or not!) showing them in a less than positive light! Society today really doesn’t see gossip in the light of what it really is—slander!  Seems like a small sin when compared to others (stealing, greed, envy, fighting)  What if we understood it better?  Not such a small sin to God (Rom. 1: 28-32)…ouch….hard words from Paul  God lumps those other “bad” sins with the sin of gossip & slander  Hebrew word for "slander" simply means "bad report."  Illust. (from the net) Only difference between "gossip" & "slander" is one of degrees. Suppose you wanted to kill someone- more than one way to do it. Take a shotgun, walk right up to their face, announce that you're going to shoot them, and then blow them away- that's slander. Or, you could take a rifle with a scope. Attach a silencer to it, hide yourself a safe distance away, kill them from long-distance- never know what hit them- that's gossip.  Can gossip be okay? • What is purpose of gossip? (talk behind back) • Creates trivial talk about someone that is generally false or exaggerated • There are times when truth about others, however harsh, must be shared with third parties. a. Those times are few and far between. b. Need to exercise great care in talking to someone else about a person who is not present.  Anne Landers, in her column "Gem of the Day" notes that; "People of high intelligence talk about ideas. People of average intelligence talk about things. People of no intelligence talk about other people.  Where are you in the lineup?"  Many times the root of gossip & slander is jealousy and/or insecurity  Like girls in EDGE video clip, we can sometimes let our jealousy fuel the fires of gossip  How can we combat this?  If you can't say something good about someone, say nothing (Rom. 12:10)  Keep private matters private (Prov. 11:13; 25:9-10)  Watch out for places & situations where gossip is likely to happen. (Friends ... family dinner table ... Life-Support Groups where you're "sharing concerns" ... group after church in home/restaurant) (taken from Cross Training Sr. High Volume 1- Unruly Emotions)  When you hear it, do not allow gossip to go unchallenged (Various approaches) 1. Constructive: "Now, how can we help this person?" 2. Subtle: Smile sweetly & say, "I'm feeling very uncomfortable with this conversation." 3. Matt. 18:15: "Have you gone to speak with this person privately?" 4. Concerned: "If ____ knew we were talking about them like this they'd be real hurt!" When talking about others, always ask yourself the question, "Am I gossiping?" 1. Talking about ways to help this person ... or just talking? 2. Is this person being lifted up or torn down? 3. Would I be comfortable if this person were to walk in on our conversation? Would I stop talking? (Chinese proverb: "Speak only well of people and you need never whisper.")  In conclusion, ask yourself; “Self…am I a gossip?”  Proverbs 18:21 doesn’t skirt around the issue of gossip; “The tongue has the power of life and death…” If unsure about gossip…You are a Gossip if you are any of these three things; 1. You’re a secret leaker…not a confidence keeper! (Prov. 11:13)  Betrayal is not part of a Christian’s lifestyle…when we gossip we let down the person we talk about, the hearer, and God…we are to be people of integrity 2. You’re a quarrel fueler…not a fire fighter! (Prov. 26:20)  Gossips keeps the fires burning and spreading….people take sides, and spreads like wildfire 3. You’re a friend separator…not a peace-maker! (Prov. 17:9)  Does not promote unity within the body…hurts & separates (taken from Slammin’ Sermons- Cross Training Series, 1998)  As Christians we must constantly choose to minister life & healing with our words…not easy to do, but we have help (Holy Spirit).  Children’s rhyme…sticks & stones…words cannot hurt?  Words leave scars emotionally that last much longer than mere physical wounds  Tongue has the power to bring life or death…which will you choose? Closing Prayer  Bible says that if we bring an offering to God, yet have unresolved differences with another-leave offering and go make things right (Matt. 5:23-24)  (Amazing Love)- prayer for those that have not accepted Jesus…those who need forgiveness for gossip & slander  Phil. 1:27 Scripture Index Romans 1: 28-32 Furthermore, since they did not think it worthwhile to retain the knowledge of God, he gave them over to a depraved mind, to do what ought not to be done. They have become filled with every kind of wickedness, evil, greed and depravity. They are full of envy, murder, strife, deceit and malice. They are gossips, slanderers, God-haters, insolent, arrogant and boastful; they invent ways of doing evil; they disobey their parents; they are senseless, faithless, heartless, ruthless. Although they know God's righteous decree that those who do such things deserve death, they not only continue to do these very things but also approve of those who practice them. Romans 12:10 Be devoted to one another in brotherly love. Honor one another above yourselves. Proverbs 11:13 A gossip betrays a confidence, but a trustworthy man keeps a secret. Proverbs 25: 9-10 If you argue your case with a neighbor, do not betray another man's confidence, or he who hears it may shame you and you will never lose your bad reputation. Matthew 18:15 If your brother sins against you, go and show him his fault, just between the two of you. If he listens to you, you have won your brother over. Proverbs 11:13 A gossip betrays a confidence, but a trustworthy man keeps a secret. Proverbs 26:20 Without wood a fire goes out; without gossip a quarrel dies down. Proverbs 17:9 He who covers over an offense promotes love, but whoever repeats the matter separates close friends. Matthew 5:23-24 Therefore, if you are offering your gift at the altar and there remember that your brother has something against you, leave your gift there in front of the altar. First go and be reconciled to your brother; then come and offer your gift. Philippians 1:27 Whatever happens, conduct yourselves in a manner worthy of the gospel of Christ. Then, whether I come and see you or only hear about you in my absence, I will know that you stand firm in one spirit, contending as one man for the faith of the gospel

Partea lui Dumnezeu si partea omului in mantuire

Partea lui Dumnezeu si partea omului in mantuire John G. Reisinger Pentru ca omul să fie mântuit atât omul cât şi Dumnezeu trebuie să facă ceva. Hyper-Calvinismul neagă necesitatea acţiunii umane iar Arminianismul neagă adevărata natură a acţiunii divine. Biblia afirmă clar că în planul de mântuire sunt esenţiale atât acţiunea umană cât şi cea divină. Prin aceasta nu se spune, aşa cum o face arminianismul, „partea lui Dumnezeu este să procure gratis mântuire pentru toţi oamenii iar partea omului este să devină dornic să o accepte.” Asta nu este ceea ce noi am spus mai sus nici ceea ce Biblia învaţă. Pentru a înţelege ceea ce spune cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu şi de a încerca de a răspunde câtorva obiecţii de om de paie, vom aşeza subiectul punct cu punct. UNU: Pentru a fi mântuit omul trebuie să se pocăiască şi să creadă Evanghelia. Nimeni niciodată nu a fost iertat şi făcut copil a lui Dumnezeu dacă nu a vrut de bunăvoie să se întoarcă de la păcat la Cristos. Nu există nicăieri în Bilie vreun indiciu că oamenii pot fi mântuiţi fără pocăinţă şi credinţă, dimpotrivă,Cuvântul afirmă întotdeauna că aceste lucruri sunt esenţiale înainte ca o persoană să poată fi salvată. Singurul răspuns al Bibliei la întrebarea „Ce trebuie să fac pentru a fi mântuit?” este „Crede în Domnul Isus Cristos şi vei fi mântuit.” DOI: Orice om care se pocăieşte şi crede Evanghelia va fi mântuit. Fiecare suflet, fără excepţie, care răspunde poruncii Evangheliei de a veni la Cristos va fi primit şi iertat de Dumnezeu Tatăl Domnului Isus Cristos. Philip Bliss aşază acest adevăr pe muzică când spune: „Oricine vrea, pentru veşnicie trebuie să rămână … „ Dacă este ceva de care să fim absolut siguri, putem fi siguri că Cristos nu-şi va anula promisiunea de a-i primi pe „toţi cei care vin la El.” Precum spunea în vechime John Bunyan: „Veniţi şi fiţi bineveniţi” este cuvântul veşnic al Salvatorului adresat tuturor păcătoşilor. TREI: Pocăinţa şi credinţa sunt acţiuni libere ale oamenilor. Oamenii trebuie să renuţe la păcat şi să-l primească pe Cristos cu propria lor minte, inimă şi voinţă. Dumnezeu nu se va pocăi şi crede niciodată în locul cuiva – şi nici nu va voi. Întoarcerea de la păcat şi venirea cu credinţă la Cristos sunt acţiuni ale omului, şi orice om care răspunde chemării Evangheliei face lucrul acesta pentru că şi-l doreşte cu sinceritate. El vrea să fie iertat şi poate fi iertat doar prin pocăinţă şi credinţă. Nimeni, şi aici este inclus şi Dumnezeu, nu se poate întorce de la păcat în locul nostru. Noi trebuie să facem aceasta. Nimeni nu se poate încrede în Cristos în locul nostru, ci pentru a fi mântuiţi noi trebuie să ne încredem în El în mod personal, în deplină cunoştinţă şi cu întreaga voinţă. Acum poate cineva va spune: „Dar aceasta nu este învăţătura arminianină?” Prietene, aceasta este învăţătura Bibliei – şi o învaţă clar şi dogmatic. „Dar nu neagă calviniştii toate aceste trei puncte?” Din moment ce calviniştii se prezintă în sute de variante eu nu vorbesc despre ei şi nu încerc să-i apăr. Dacă cunoşti pe cineva care neagă aspectele menţionate anterior, atunci acea persoană, în ciuda etichetei pe care o poartă, neagă mesajul clar al Bibliei. Eu vorbesc doar despre mine, şi nu voi nega ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu învaţă atât de clar! „Dar dacă afirmi că omul trebuie să se pocăiască şi să creadă, iar aceasta este acţiunea sa proprie, nu cumva tu susţii doctrina libertăţii voinţei şi negi alegerea?” Nu, din moment ce este imposibil să facem astfel, noi nu am aprobat nici libertatea voinţei nici nu am dezaprobat alegerea. Noi doar am afirmat ce trebuie să facă un om pentru a fi mântuit. Să ne uităm acum la ceea ce spune Scriptura că poate sau că nu poate face un păcătos. PATRU: Aceeaşi Biblie care afirmă că omul trebuie să se pocăiască şi să creadă pentru a fi mântuit afirmă că din pricina naturii sale păcătoase omul este complet incapabil să se pocăiască şi să creadă. Toate cele trei facultăţi ale omului, mintea, inima şi voinţa, care trebuie să fie receptive la adevărul Evangheliei nu au nici abilitatea să primească acest adevăr, nici măcar dorinţa de a avea o astfel de abilitate. De fapt contrariul este adevărat. Întreaga fiinţă a omului nu este doar incapabilă să vină, sau să-şi dorească să vină, la Cristos, ci fiecare parte a naturii sale se opune în mod activ lui Cristos şi adevărului. Respingerea lui Isus Cristos ca Domn şi Mântuitor nu este o non-acţiune pasivă, ci o alegere deliberată voită. Este alegerea deliberată de a-i spune „Nu” lui Cristos şi „Da” eului şi păcatului. Nimeni nu este neutru cu privire la Dumnezeu şi autoritatea Sa. Necredinţa este un act deliberat al minţii, inimii şi voinţei tot atât de mult pe cât este credinţa. Aceasta este ceea ce Isus a vrut să spună în Ioan 5:40 când a rostit: „Şi nu vreţi (voi faceţi în mod deliberat o alegere) să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!“ Da, necredinţa este un act al voinţei. De fapt necredinţa este credinţă activă, dar din nefericire este credinţa în mine. A crede şi a predica punctul unu, doi şi trei, fără a predica punctul patru este o neînţelegere gravă a Evanghelie harului lui Dumnezeu. Este oferirea unui tablou fals despre păcătos şi adevărata sa nevoie. Arată doar jumătate din păcatul omului. Eşuează în a prezenta aspectul cel mai crucial al nevoii omului pierdut, adică lipsa sa de putere sau abilitate de a-şi învinge propria natură păcătoasă şi efectele ei. Evanghelia din care lipseşte acest aspect este doar jumătate de Evanghelie. Evanghelizarea modernă eşuează atât de lamentabil în acest punct. Se confundă responsabilitatea omului cu abilitatea sa, şi se presupune în mod fals că păcătosul are abilitatea morală să împlinească tot ceea ce i-a poruncit Dumnezeu. Textele Scripturii care vorbesc despre neputinţă sunt fie ignorate total, fie răstălmăcite grav prin pervertirea adevăratei Evanghelii a harului mântuitor al lui Dumnezeu. Vă rog să observaţi câteva texte ale Scripturii care afirmă în mod dogmatic câteva din lucrurile pe care nu le poate face omul pierdut: • Omul nu poate vedea – până este născut din nou. Ioan 3:3 • Omul nu poate înţelege – până i se dă o nouă natură. 1 Cor. 2:14. • Omul nu poate veni – până nu este chemat eficient prin Duhul Sfânt. Ioan 6:44,45 Nu avem spaţiu să mergem prin toate ‚neputinţeţe’, dar acestea trei sunt suficiente pentru a arăta că în mod absolut un păcătos nu poate veni la Cristos (observaţi că este ‚nu va veni’) până când Dumnezeu nu va face mai întâi ceva în natura păcătosului. Acest ceva este ceea ce Biblia numeşte regenerare, sau naştere din nou, şi este lucrarea exclusivă a lui Dumnezeu Duhul Sfânt. În regenerare omul nu are nici o parte. CINCI: Naşterea din nou, sau regenerarea, este dăruirea de către Dumnezeu a vieţii spirituale care ne face în stare să facem ceea ce trebuie să facem (să credem şi să ne pocăim), dar NU PUTEM din pricina robiei păcatului. Atunci când Biblia spune că omul este mort în păcat, spune că mintea, inima şi voinţa omului sunt toate moarte spiritual în păcat. Când Biblia vorbeşte despre robia nostră faţă de păcat vrea să spună că întreaga nostră fiinţă, incluzând voinţa noastră, este sub robia şi puterea păcatului. Noi avem cu adevărat nevoie ca Isus Cristos să moară şi să plătească pedeapsa pentru păcatele nostre, dar tot la fel avem nevoie disperată ca Duhul Sfânt să ne dăruiască prin regenerare o nouă natură. Fiul lui Dumnezeu ne-a eliberat din punct de vedere legal de pedeapsa păcatului, dar doar Duhul Sfânt poate să ne elibereze de puterea şi moartea depravării în păcat. Avem nevoie de iertare pentru a fi mântuiţi, şi prin moartea Sa Cristos procură pentru noi în mod desăvârşit iertare şi dreptate. Cu toate acestea noi avem nevoie de viaţă spirituală şi abilitate, iar Duhul Sfânt prin regenerare le procură pentru noi. Lucrarea de regenerare a Duhului Sfânt este aceea care ne face în stare să primim în mod mântuitor prin credinţă adevărată lucrarea de ispăşire a lui Cristos. Dumnezeu este un Dumnezeu trinitar, şi nici o persoană nu poate înţelege „cât de mare este această mântuire” până nu vede rolul distinct jucat şi partea necesară avută în acestă mântuire de fiecare Persoană binecuvântată a Dumnezeirii. Nimeni nu poate proclama „glorioasa Evanghelie a harului” şi să omită ca părţi esenţiale ale lucrării lui Dumnezeu în mântuirea păcătoşilor dragostea suverană electivă a Tatălui şi puterea regeneratoare a Duhului Sfânt. A spune că partea lui Dumnezeu în mântuire este doar procurarea iertării iar partea omului este aceea de a fi dispus să o accepte, înseamnă să ignori atât lucrarea de alegere a Tatălui cât şi lucrarea de regenerare a Duhului. Aceasta îl face pe om să fie nu doar partenerul deplin al lui Dumnezeu în lucrarea de mântuire, ci îl creditează pe om cu rolul decisiv în tranzacţie. Cât este de cumplit şi de ridicol să-i dai glorie lui Cristos pentru lucrarea Sa de pe cruce şi apoi să le dai păcătoşilor credit pentru lucrarea din veşnicie a Tatălui (alegerea) şi lucrarea Duhului de regenerare din inimile noastre (regenerarea). A spune: „Duhul Sfânt va săvârşi în tine lucrarea Sa miraculoasă de trezire la viaţă atâta timp cât tu îi dai posibilitatea să o facă”, îi aduce Duhului Suveran mare dezonoare. Este ca şi cum ai sta într-un cimitir şi le-ai spune morţilor: „Vă voi da viaţă şi vă voi scoate din morminte dacă voi doar faceţi primul pas al credinţei şi-mi cereţi să fac aceste lucruri.” Uimitor, ce negare a inabilităţii totale a păcătosului! Rădăcina erorii evangheliei arminiene a libertăţii voinţei este eşecul de a vedea că partea omului, pocăinţa şi credinţa, sunt roadele şi efectele lucrării lui Dumnezeu şi nu ingredientele esenţiale puse la dispoziţie de păcătos ca parte a omului în tranzacţie. Orice om care se întoarce la Cristos o face dorindu-şi aceasta, dar această voinţă este rezultatul direct al alegerii Tatălui şi chemării eficiente a Duhului Sfânt. A spune: „Dacă vei crede, Dumnezeu va răspunde credinţei tale cu Naşterea din Nou”, este o neînţelegere a adevăratei nevoi a omului şi o reprezentare greşită a lucrării esenţiale a lui Dumnezeu. ŞASE: Scripturile arată clar că pocăinţa şi credinţa sunt dovezile şi nu cauzele regenerării. Să presupunem că un om care a fost mort timp de 20 de ani te salută pe stradă în una din zile. Vei trage concluzia că acest om s-a săturat de a mai fi mort şi s-a hotărât să-i ceară unui doctor deosebit să facă o minune şi să-l aducă la viaţă? Sunt sigur că tu vei exclama cu uimire „Omule, dar ce s-a întâmplat cu tine? Cine te-a adus la viaţă?” Vei vedea că el este viu pentru că merge şi respiră, dar vei şti că acestea sunt dovezi ale unui miracol care a fost făcut faţă de el din afara lui şi nu rezultatul puterii sau voinţei sale. Tot la fel când un om mort spiritual începe să facă acţiuni spirituale precum pocăinţa şi credinţa, aceste roade spirituale arată că a avut loc minunea naşterii din nou. Vreau să ilustrez aceasta cu un exemplu biblic. Faptele apostolilor 16:14 este o dovadă clară a ceea ce s-a spus anterior. Apropo, din câte ştiu eu acesta este singurul loc în Noul Testament în care se foloseşte expresia „i-a deschis inima”, şi Biblia dă tot creditul pentru această deschidere puterii lui Dumnezeu şi nu voinţei omului. Evanghelizarea modernă face exact contrariul şi creditează puterea voinţei libere a omului pentru deschiderea inimii. Reţineţi că noi nu discutăm dacă omul trebuie să fie dornic să-şi deschidă inima. Am stabilit aceasta la punctele unu, doi şi trei. Noi ne uităm acum după sursa de putere care îl face pe om în stare să realizeze acest act spiritual. Arminianismul insistă că voinţa liberă a omului trebuie să furnizeze dorinţa sau puterea, iar Biblia spune că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu prin intermediul naşterii din nou furnizează această putere sau abilitate. Haideţi să examinăm textul din Scriptură care foloseşte expresia „i-a deschis inima” şi să vedem dacă este în acord cu punctele anterioare: „Una din ele, numită Lidia, vânzătoare de purpură, din cetatea Tiatira, era o femeie temătoare de Dumnezeu, şi asculta. Domnul i-a deschis inima, ca să ia aminte la cele ce spunea Pavel.“ (Faptele apostolilor 16:14) În primul rând observăm că Lidia a asculat într-adevăr la cuvintele lui Pavel. Ea a ascultat cu bucurie şi a crezut deliberat mesajul său. Aşa cum deja am văzut, ea a trebuit să facă aceasta pentru a beneficia de Evanghelie şi de a fi mântuită. Ascultarea şi credinţa Lidiei ilustrează punctele unu, doi şi trei şi respinge Hyper-Calvinismul (care spune că aleşii vor fi mântuiţi indiferent dacă ei aud şi cred sau nu aud şi cred Evanghelia). Lidia a ales să creadă, şi a făcut-o pentru că şi-a dorit-o din toată inima. Ea nu a făcut-o împotriva voinţei ei şi nici nu putea Dumnezeu asculta şi crede în locul ei. A fost răspunsul ei şi a fost răspunsul cel mai dorit de ea. Apoi, observăm ce a făcut Dumnezeu. Vedem aici demonstrat ce a trebuit să facă Dumnezeu mai înainte pentru ca Lidia să fie mântuită. (1) El a procurat o mântuire „prin har prin credinţă” care poate fi predicată. Evident lucrurile rostite de Pavel erau aspectele Evangheliei cu privire la moartea, îngroparea şi învierea Domnului Isus Cristos, şi faptul că acest Miel al lui Dumnezeu este provizia de har a lui Dumnezeu. (2) Dumnezeu a adus la Lidia mesajul harului Său. El a trimis un predicator să-i spună despre acest măreţ plan de mântuire. Dumnezeu a trecut prin multe probleme pentru a procura o astfel de Evanghelie – L-a dat pe singurul Său Fiu. A parcurs situaţii speciale pentru a procura un predicator precum Pavel – citeşte despre acesta în mărturia lui Pavel din Fapte 22. În acest punct arminianismul se depărtează de Biblie şi începe să aplice logica omenească adevărurilor anterioare. Ei eşuează în mod tragic să privească la restul textului biblic şi să vadă că Dumnezeu trebuie să mai facă şi altceva. (3) Dumnezeu trebuie să deschidă inima Lidiei (sau să-i dea viaţă spirituală) pentru ca ea să poată crede. Mintea ei naturală este orbită, inima ei naturală este în vrăjmăşie cu Dumnezeu, şi voinţa ei este în robia păcatului şi morţii spirituale. Doar puterea lui Dumnezeu o poate elibera din mormântul depravării spirituale. Dăruirea acestei vieţi şi puteri este doar lucrarea lui Dumnezeu. Observaţi că Biblia în mod explicit îi dă numai lui Dumnezeu tot creditul pentru deschiderea inimii Lidiei. Dacă nu vezi asta în acest text atunci pur şi simplu nu poţi citi: … Domnul i-a deschis inima … Observaţi cât de clar ne învaţă Duhul Sfânt despre relaţia dintre cauză şi efect în cazul convertirii Lidiei. Dumnezeu a fost Cel care i-a deschis inima Lidiei, aceasta este cauza, şi El a făcut asta pentru ca ea să poată asculta adevărurile predicate de Pavel, acesta este efectul. Acum aceasta este ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu! Nu vociferaţi din cauza teologiei moarte şi nu luaţi în derâdere numele lui Calvin, doar citiţi cuvintele Bibliei. Dacă încerci să negi că singurul motiv pentru care Lidia a înţeles şi crezut Evanghelia a fost dat de faptul că Dumnezeu i-a deschis inima în mod deliberat şi a făcut-o în stare să creadă, atunci tu te lupţi cu Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă încerci să faci din voinţa liberă a omului factorul determinant din acest text, în mod conştient tu corupi Cuvântul lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu nu doar procură mântuirea, ci puterea Lui ne dă abilitatea de a o dori şi a o primi. El lucrează în noi atât voinţa cât şi înfăptuirea. Naşterea din nou este lucrarea Lui de a voi, şi o spun din nou, această lucrare de regenerare este în totalitate lucrarea Duhului Sfânt. În momentul în care pierdem din vedere aceste distincţii dintre a fi mântuit prin credinţă (acţiunea omului) şi a fi născut din nou prin Duhul Sfânt (acţiunea lui Dumnezeu), noi ajungem la confuzie şi probleme. Vom fi convinşi că omul este capabil să facă ceea ce Biblia în mod accentuat afirmă că el nu este capabil să facă. Fiind astfel negată teologic necesitatea lucrării Duhului Sfânt, nu va trece mult până când ea va fi ignorată în practică. Aceasta este starea de plâns a evanghelizării moderne. Din moment ce ei sunt convinşi că naşterea din nou este în puterea şi abilitatea voinţei omului, metodologia lor umană a devenit mai importantă decât teologia Bibliei. Organizarea şi publicitatea au devenit absolut esenţiale succesului în timp ce lucrarea necesară a Duhului Sfânt este aproape uitată. Este adevărat că înainte de marile campanii de evanghelizare oamenilor li se cere cu luni înainte să promită că se vor ruga zilnic pentru călăuzirea Duhului Sfânt. Cu toate acestea unii oameni nu sunt siguri dacă promisiunea de a se ruga sau celălalt angajament (de a da bani) care este întotdeuna inclus (doar darul tău poate face posibilă această mare campanie) este lucrul cel mai important pentru succesul campaniei.

Efectele Nașterii din Nou!

Efectele Nașterii din Nou! 1 Ioan 5:1 Oricine crede că Isus este Hristosul, este născut din Dumnezeu; şi oricine iubeşte pe Cel ce L-a născut, iubeşte şi pe cel născut din El. 2 Cunoaştem că iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea că iubim pe Dumnezeu şi păzim poruncile Lui. 3 Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu Sunt grele; 4 pentru că oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa noastră. 5 Cine este cel ce a biruit lumea, dacă nu cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu? Intro.  Unde conduce nașterea din nou?  Ce roade produce în viețile noastre?  Care sunt semnele în viața ta pe care Dumnezeu le-a produs în urma nașterii din nou?  Ioan scrie aceasta scrisoare ca să arată bisericii testul sau criteriul pentru ași examina viața să vadă dacă au sau nu viață, sau dacă au fost născuți din nou! 1. Cel ce este născut din nou umblă cum a umblat Christos!  1 Ioan 2:5-6 Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că Suntem în El. Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus. 2. Toți cei născuți din nou nu-i urăsc ci iubesc pe alții!  1 Ioan 2:9 Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele său, este încă în întuneric până acum.  1 Ioan 3:14 Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi. Cine nu iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte.  1 Ioan 4:7-8 Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste.  1 Ioan 4:20 Dacă zice cineva: „Eu iubesc pe Dumnezeu” şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu pe care nu-L vede? 3. Toți cei născuți din nou nu iubesc lumea!  1 Ioan 2:15 Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El. 1 Ioan 2:17 Şi lumea şi pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac.  2 Timotei 4:10 Căci Dima, din dragoste pentru lumea de acum m-a părăsit, şi a plecat la Tesalonic. Crescens s-a dus în Galatia, Tit în Dalmatia.  Iacov 4:4 Suflete prea curvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu.  1 Ioan 4:17 Cum este El, aşa Suntem şi noi în lumea aceasta: astfel se face că dragostea este desăvârşită în noi, ca să avem deplină încredere în ziua judecăţii.  1 Ioan 5:4 pentru că oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa noastră.  1 Ioan 5:5 Cine este cel ce a biruit lumea, dacă nu cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu? 4. Toți cei care sunt născuți din nou păzesc poruncile lui Dumnezeu!  1 Ioan 2:3-4 Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui. Cine zice: „Îl cunosc” şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el.  1 Ioan 3:24 Cine păzeşte poruncile Lui, rămâne în El, şi El în el. Şi cunoaştem că El rămâne în noi prin Duhul pe care ni L-a dat 5. Toți cei care sunt născuți din nou i-l mărturisesc pe Iesus și îl (au)primesc pe el!  1 Ioan 2:23 Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n-are pe Tatăl. Oricine mărturiseşte pe Fiul, are şi pe Tatăl.  1 Ioan 4:15 Cine va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el, şi el în Dumnezeu.  1 Ioan 5:12 Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa. 6. Toți cei născuți din nou nu fac o practică în a păcătui sau nu au obiceiul să păcătuiască!  1 Ioan 3:6 Oricine rămâne în El, nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte, nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut.  1 Ioan 3:8-10 Cine păcătuieşte, este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului. Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu. Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire, nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său.  1 Ioan 5:18 Ştim că oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, ci Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el. 7. Toți cei născuți din nou au Duhul Sfânt!  1 Ioan 3:24 Cine păzeşte poruncile Lui, rămâne în El, şi El în el. Şi cunoaştem că El rămâne în noi prin Duhul pe care ni L-a dat.  1 Ioan 4:13 Cunoaştem că rămânem în El şi că El rămâne în noi prin faptul că ne-a dat din Duhul Său. 8. Toți cei născuți din nou practică neprihănirea!  1 Ioan 2:29 Dacă ştiţi că El este neprihănit, să ştiţi şi că oricine trăieşte în neprihănire este născut din El.  1 Ioan 3:7 Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire, este neprihănit, cum El însuşi este neprihănit. 9. Toți cei născuți din nou se supune învățăturii apostolice!  1 Ioan 4:6 Noi însă Suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu, ne ascultă; cine nu este din Dumnezeu, nu ne ascultă. Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii. 10. Toți cei care sunt născuți din nou cred că Iesus este Christosul!  1 Ioan 5:1 Oricine crede că Isus este Hristosul, este născut din Dumnezeu; şi oricine iubeşte pe Cel ce L-a născut, iubeşte şi pe cel născut din El.  1 Ioan 2:22 Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Hristosul? Acela este Anticristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. 11. Toți cei ce sunt născuți din nou biruiesc lumea!  1 Ioan 5:4 pentru că oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa noastră.  1 Corinteni 15:57 Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos! Născut din nou înseamnă căsătorit, înseamnă legat de ceva, înseamnă robit de ceva, înseamnă un nou început, înseamnă un nou stil de viață. Fără această naștere din nou nu ai ce căuta în cer! SOLI DEO GLORIA & NIHIL SINE DEO!

Efectele Nasterii din Nou

Efectele Nașterii din Nou! 1 Ioan 5:1 Oricine crede că Isus este Hristosul, este născut din Dumnezeu; şi oricine iubeşte pe Cel ce L-a născut, iubeşte şi pe cel născut din El. 2 Cunoaştem că iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea că iubim pe Dumnezeu şi păzim poruncile Lui. 3 Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu Sunt grele; 4 pentru că oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa noastră. 5 Cine este cel ce a biruit lumea, dacă nu cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu? Intro.  Unde conduce nașterea din nou?  Ce roade produce în viețile noastre?  Care sunt semnele în viața ta pe care Dumnezeu le-a produs în urma nașterii din nou?  Ioan scrie aceasta scrisoare ca să arată bisericii testul sau criteriul pentru ași examina viața să vadă dacă au sau nu viață, sau dacă au fost născuți din nou! 1. Cel ce este născut din nou umblă cum a umblat Christos!  1 Ioan 2:5-6 Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că Suntem în El. Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus. 2. Toți cei născuți din nou nu-i urăsc ci iubesc pe alții!  1 Ioan 2:9 Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele său, este încă în întuneric până acum.  1 Ioan 3:14 Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi. Cine nu iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte.  1 Ioan 4:7-8 Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste.  1 Ioan 4:20 Dacă zice cineva: „Eu iubesc pe Dumnezeu” şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu pe care nu-L vede? 3. Toți cei născuți din nou nu iubesc lumea!  1 Ioan 2:15 Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El. 1 Ioan 2:17 Şi lumea şi pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac.  2 Timotei 4:10 Căci Dima, din dragoste pentru lumea de acum m-a părăsit, şi a plecat la Tesalonic. Crescens s-a dus în Galatia, Tit în Dalmatia.  Iacov 4:4 Suflete prea curvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu.  1 Ioan 4:17 Cum este El, aşa Suntem şi noi în lumea aceasta: astfel se face că dragostea este desăvârşită în noi, ca să avem deplină încredere în ziua judecăţii.  1 Ioan 5:4 pentru că oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa noastră.  1 Ioan 5:5 Cine este cel ce a biruit lumea, dacă nu cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu? 4. Toți cei care sunt născuți din nou păzesc poruncile lui Dumnezeu!  1 Ioan 2:3-4 Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui. Cine zice: „Îl cunosc” şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el.  1 Ioan 3:24 Cine păzeşte poruncile Lui, rămâne în El, şi El în el. Şi cunoaştem că El rămâne în noi prin Duhul pe care ni L-a dat 5. Toți cei care sunt născuți din nou i-l mărturisesc pe Iesus și îl (au)primesc pe el!  1 Ioan 2:23 Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n-are pe Tatăl. Oricine mărturiseşte pe Fiul, are şi pe Tatăl.  1 Ioan 4:15 Cine va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el, şi el în Dumnezeu.  1 Ioan 5:12 Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa. 6. Toți cei născuți din nou nu fac o practică în a păcătui sau nu au obiceiul să păcătuiască!  1 Ioan 3:6 Oricine rămâne în El, nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte, nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut.  1 Ioan 3:8-10 Cine păcătuieşte, este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului. Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu. Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire, nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său.  1 Ioan 5:18 Ştim că oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, ci Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el. 7. Toți cei născuți din nou au Duhul Sfânt!  1 Ioan 3:24 Cine păzeşte poruncile Lui, rămâne în El, şi El în el. Şi cunoaştem că El rămâne în noi prin Duhul pe care ni L-a dat.  1 Ioan 4:13 Cunoaştem că rămânem în El şi că El rămâne în noi prin faptul că ne-a dat din Duhul Său. 8. Toți cei născuți din nou practică neprihănirea!  1 Ioan 2:29 Dacă ştiţi că El este neprihănit, să ştiţi şi că oricine trăieşte în neprihănire este născut din El.  1 Ioan 3:7 Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire, este neprihănit, cum El însuşi este neprihănit. 9. Toți cei născuți din nou se supune învățăturii apostolice!  1 Ioan 4:6 Noi însă Suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu, ne ascultă; cine nu este din Dumnezeu, nu ne ascultă. Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii. 10. Toți cei care sunt născuți din nou cred că Iesus este Christosul!  1 Ioan 5:1 Oricine crede că Isus este Hristosul, este născut din Dumnezeu; şi oricine iubeşte pe Cel ce L-a născut, iubeşte şi pe cel născut din El.  1 Ioan 2:22 Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Hristosul? Acela este Anticristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. 11. Toți cei ce sunt născuți din nou biruiesc lumea!  1 Ioan 5:4 pentru că oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa noastră.  1 Corinteni 15:57 Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos! Născut din nou înseamnă căsătorit, înseamnă legat de ceva, înseamnă robit de ceva, înseamnă un nou început, înseamnă un nou stil de viață. Fără această naștere din nou nu ai ce căuta în cer! SOLI DEO GLORIA & NIHIL SINE DEO!

Providenţa

Providenţa R. C. Sproul Unul dintre cele mai cunoscute pasaje din Noul Testament printre creştini este cel în care Pavel le scrie romanilor, în Romani 8:28, astfel: De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. Unul din lucrurile care îmi atrag imediat atenţia atunci când citesc acest verset este tăria convingerii pe care Apostolul o exprimă scriind aceste cuvinte. El nu spune „Sper din toată inima că până la urmă totul va fi bine” sau „Cred că lucrurile se vor rezolva după voia lui Dumnezeu”. El spune: „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.” El vorbeşte aici cu o siguranţă apostolică despre o idee care e atât de esenţială, atât de fundamentală pentru trăirea unei vieţi creştine încât eu cred că putem primi o mare mângâiere din acest pasaj. Dar în acelaşi timp mă tem că în zilele noastre tăria convingerii exprimată aici de Pavel este într o mare măsură absentă din bisericile şi din comunităţile noastre creştine. Există o schimbare izbitoare în înţelegerea noastră culturală a modului în care vieţile noastre se raportează la guvernarea suverană a lui Dumnezeu. Unii dintre voi aţi avut posibilitatea să urmăriţi în ultimii ani un serial la televiziune, un mini serial despre Războiul Civil. Una dintre cele mai mişcătoare secvenţe ale acestui serial este cea în care povestitorul citeşte scrisorile care ne au rămas de la soldaţii din ambele tabere ale Războiului Dintre State. În timp ce scriau acasă celor dragi, soţiilor, mamelor şi taţilor lor, în ajunul unei bătălii, ei vorbeau despre îngrijorările, temerile şi neliniştile lor. Şi totuşi, în scrisorile lor ei spuneau frecvent: „Dar viaţa mea este în mâinile unei Providenţe bune şi binevoitoare. Lui îmi încredinţez trupul şi sufletul.” A fost o vreme în care oamenii se stabileau în această ţară şi şi alegeau ca nume pentru oraş „Providenţa”, la fel ca oraşul din Rhode Island. Dar cine ar face aşa ceva în cultura noastră de azi? Întregul concept al unei providenţe divine aproape că a dispărut din cultura noastră. Şi e tragic acest lucru. Cred că dacă există vreun mod în care gândirea lumească a intrat în comunităţile creştine, acela e concepţia celor din lume că tot ce se întâmplă aici se întâmplă în conformitate cu cauze naturale bine stabilite. Iar Dumnezeu, dacă există pe undeva şi face ceva, atunci e deasupra tuturor lucrurilor şi în afara lor, un simplu spectator din ceruri care priveşte în jos spre noi şi poate ne încurajează şi ne îmbărbătează, dar El nu are control direct asupra a ceea ce se întâmplă aici. Pe de altă parte, creştinii din Biserica de a lungul secolelor au avut din totdeauna un sentiment puternic că aceasta e lumea Tatălui nostru şi toate problemele oamenilor şi naţiunilor pământului sunt în cele din urmă în mâinile Lui. Aceasta e convingerea exprimată aici de Pavel în scrisoarea sa către romani, în Romani 8:28; o recunoaştere a providenţei divine. De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său Apoi el trece imediat din nou la secvenţa predestinării. Căci pe aceia, pe care i a cunoscut mai dinainte, i a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i a hotărât mai dinainte, i a şi chemat; şi pe aceia pe care i a chemat, i a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i a socotit neprihăniţi, i a şi proslăvit. Citesc aici continuarea acestui pasaj, ca să putem ajunge la concluzie. Pentru că Pavel spune apoi: Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Altfel spus, care ar trebui să fie răspunsul nostru în faţa suveranităţii lui Dumnezeu şi în faţa faptului că El Îşi îndeplineşte scopul divin în această lume şi în vieţile noastre? Care ar trebui să fie răspunsul nostru? Răspunsul lumii este: „Nu vreau să aud despre asta. Nu e drept. Nu mi place.” Şi altele asemenea. Iată răspunsul lui Pavel la propria sa întrebare, „Ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri?” Răspunsul lui este: Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile? Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela, care i socoteşte neprihăniţi! Cine i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi! Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? Iar apoi continuă şi spune: Totuşi, în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne a iubit. Deci, ce vom zice? Una dintre cele mai vechi devize ale bisericii din vechime, care a încercat să rezume esenţa relaţiei dintre Dumnezeu şi poporul Său, este expresia: Deus pro nobis, „Dumnezeu pentru noi”. La aceasta se rezumă doctrina providenţei. Este vorba despre Dumnezeu care e pentru poporul Său. „Ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri?”, întreabă Pavel. Ei bine, ar trebui să spunem: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? Şi cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” Să fie oare necazul? Strâmtorarea? Sabia? Să fie oare persecuţia? Suferinţa? Boala? Duşmănia oamenilor? Ar fi putut continua lista la nesfârşit. El vrea să spună aici că toate aceste suferinţe pe care trebuie să le îndurăm ca şi creştini în această lume, indiferent cât de intense ar fi, nu au puterea să rupă sau să reteze relaţia pe care o avem cu o Providenţă suverană, binevoitoare şi iubitoare. Când am vorbit cu ocazia prelegerii despre predestinaţie, în care am menţionat cartea mea, „Ales de Dumnezeu” („Chosen by God”), am spus că această doctrină e atât de dificilă încât necesită mult mai mult decât o singură prelegere. Aş putea spune acelaşi lucru despre providenţă. Am scris o carte intitulată „Mâna invizibilă” („The invisible hand”). Avem mai multe serii de studii care intră în mult mai multe detalii cu privire la providenţa lui Dumnezeu decât o pot face eu astăzi într o singură prelegere. Dar, ca o scurtă introducere, ca un rezumat al conceptului, haideţi să privim la cuvântul „providenţă”. E un cuvânt format dintr un prefix şi o rădăcină. Rădăcina vine din latină, videre, din care avem cuvântul „video”. Ne amintim de cuvintele lui Cezar, veni, vidi, vici, „Am venit, am văzut, am cucerit.” Aici, „am văzut” vine din latinescul videre. Deci, verbul videre înseamnă „a vedea”. De aceea numim televiziunea, „video”. Iar „pro” video sau „providenţă” înseamnă să vezi mai dinainte. O vedere anticipată. O anticipare. Cu toate acestea, încă facem distincţie în teologie între precunoaşterea lui Dumnezeu şi providenţa lui Dumnezeu. Pentru că, deşi din punct de vedere etimologic cuvântul providenţă înseamnă acelaşi lucru ca şi cuvântul precunoaştere, din punct de vedere teologic acest concept înseamnă mult mai mult decât ideea de precunoaştere. De fapt, cel mai apropiat de această rădăcină în limba noastră este cuvântul „provizie”. Din nou, vedeţi cum acest cuvânt „provizie” înseamnă în mod clar „a vedea mai dinainte”. Ce ne spune biblia despre responsabilitatea bărbatului într o familie? Dacă nu poartă cineva de grijă de cei din casa lui, este mai rău decât un necredincios. Deci, bărbatului îi este dată responsabilitatea să fie cel ce poartă de grijă. El face provizii. În alte cuvinte, el trebuie să ştie mai dinainte că familia sa va avea nevoie mâine de hrană, va avea nevoie de adăpost, va avea nevoie de toate lucrurile esenţiale pentru viaţă. Uneori înţelegem greşit învăţătura lui Isus din Predica de pe Munte, atunci când El spune: „Nu vă îngrijoraţi de nimic. Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu vă ce veţi mânca, sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu vă cu ce vă veţi îmbrăca.” Acolo Domnul nostru ne vorbeşte despre îngrijorare. Nu trebuie să ne temem. Nu trebuie să ne înfricoşăm sau să ne speriem. Trebuie să ne punem încrederea în Dumnezeu, pentru că El va împlini nevoile noastre. Şi, în acelaşi timp, acelaşi Dumnezeu în care trebuie să ne încredem, încredinţează această responsabilitate capului familiei, să fie cel prevăzător. Adică să se gândească la ziua de mâine şi să se asigure că există hrană şi îmbrăcăminte pentru familie. El e cel ce poartă de grijă. Întâlnim cuvântul pentru providenţă pentru prima dată în Vechiul Testament în capitolul 22 din Geneza, atunci când Avraam l a adus pe Isaac ca jertfă pe altar. Cunoaşteţi această povestire de profundă suferinţă existenţială în care Dumnezeu îl cheamă pe Avraam să şi ia fiul, pe singurul lui fiu, fiul pe care îl iubeşte, pe Isaac, să l ducă pe un munte îndepărtat şi acolo să l ofere ca jertfă lui Dumnezeu. Cunoaşteţi şi lupta din sufletul lui Avraam. În timp ce Avraam se îndreaptă împreună cu fiul său Isaac spre acel loc îndepărtat, Isaac face următoarea observaţie: „Văd lemnul şi toate lucrurile de care e nevoie pentru jertfă, dar unde e mielul?” Vă imaginaţi chinul conştiinţei lui Avraam atunci când fiul său îl priveşte şi îl întreabă: „Tată, unde e animalul pentru jertfă?” Avraam nu i răspunde: „Ei bine, tu eşti acela.” Îi spune în schimb: „Jehovah Jireh, Dumnezeu va purta de grijă.” În acest episod vedem pentru prima oară cum Biblia vorbeşte despre providenţa lui Dumnezeu. Se referă la modul în care Dumnezeu pregăteşte o provizie care să ne împlinească nevoile. Şi, evident, provizia supremă pe care El o face, în virtutea suveranităţii Sale divine, este Mielul suprem care va fi jertfit în locul nostru. Doctrina providenţei tratează mai multe aspecte diferite. În primul rând ea cuprinde aşa numita susţinere a creaţiei. În Vechiul Testament citim despre lucrarea de creaţie a lui Dumnezeu, unde ni se spune că „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul”, iar apoi continuă şi explică modul în care a creat toate lucrurile. Cuvântul ebraic folosit pentru „a crea”, bara, înseamnă mai mult decât ideea că El face ceva şi apoi se detaşează de creaţia Sa, lăsând o să se descurce singură. Dimpotrivă, acest cuvânt descrie ideea că Dumnezeu susţine lucrul pe care îl creează şi îl aduce la viaţă. El îl păstrează. De aceea, acest cuvânt îmi arată că nu sunt dependent de Dumnezeu doar pentru originea mea, pentru începutul meu, ci sunt total dependent de Dumnezeu pentru existenţa mea clipă de clipă. Vă amintiţi că atunci când am privit la doctrina despre Dumnezeu, am spus că poate atributul principal al lui Dumnezeu, şi care nu poate fi împărtăşit de către om, pentru că Îi aparţine doar lui Dumnezeu, este existenţa Sa intrinsecă. În alte cuvinte, numai Dumnezeu există prin Sine Însuşi. Numai Dumnezeu are înăuntrul Său puterea să existe. Vă amintiţi acest lucru. De asemenea, dacă vă întoarceţi şi mai mult în cursul nostru vă amintiţi cum am spus la început că teologia este sistematică. Iată unul din modurile în care vedem lucrul acesta. Atunci când vorbim despre puterea de creaţie a lui Dumnezeu şi despre faptul că El susţine ceea ce creează, Îşi păstrează în existenţă creaţia, acest lucru se leagă imediat de relaţia dintre doctrina providenţei şi doctrina existenţei intrinseci a lui Dumnezeu. În El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa. Întreaga idee a susţinerii este că Dumnezeu creează şi păstrează. Din nou, depindem de El nu doar pentru naşterea noastră sau pentru intrarea noastră în lume, ci şi pentru fiecare respiraţie în lumea aceasta. Depindem de Dumnezeu, Cel care ne susţine şi ne păstrează. Am vorbit acum câteva clipe despre modul în care cultura noastră a fost puternic influenţată de opinia păgână a lumii care spune că natura operează în conformitate cu legile ei stricte şi independente. Ca şi cum lumea sau universul ar fi o maşină impersonală care cumva a fost alcătuită din întâmplare. Există legea gravitaţiei, legea electromagnetismului, şi aşa mai departe. Iar toate aceste forţe interne fac toate lucrurile să funcţioneze. Există o infrastructură înglobată în univers care îl face să continue. Perspectiva biblică este că în primul rând nu poate exista un univers decât prin actul divin al creaţiei şi că atunci când Dumnezeu a creat universul El nu s a dat deoparte şi l a lăsat să funcţioneze de unul singur. Ceea ce noi numim legile naturii reflectă doar modul normal în care Dumnezeu susţine sau guvernează lumea naturală. Poate că cel mai păcătos concept care a pus stăpânire pe minţile oamenilor moderni este ideea că tot ce se întâmplă în acest univers are loc la voia întâmplării. Acesta e nivelul cel mai de jos al absurdităţii. Din nou, am scris o carte întreagă intitulată „Nici o şansă” („Not a chance”) în care am încercat să demasc imposibilitatea raţională şi ştiinţifică a încercării de atribuire a unei puteri acestui lucru numit şansă, sau întâmplare. Pentru că şansa e un simplu cuvânt care descrie posibilităţi matematice. Şansa nu e un lucru. Ea nu are vreo putere. Nu poate face nimic. Nu poate influenţa nimic pentru că nu este nimic. De asta am spus că e atât de diabolică pentru că am luat acest cuvânt „şansă”, care este gol de orice semnificaţie, şi l am folosit ca înlocuitor pentru conceptul de Dumnezeu. Biblia arată clar faptul că nimic nu are loc la întâmplare. Toate lucrurile sunt sub guvernarea suverană a lui Dumnezeu. Şi acest lucru e extrem de încurajator pentru creştinul care îl înţelege. Mă îngrijorez pentru ziua de mâine, iar acest lucru e un păcat. Mă îngrijorez din cauza sănătăţii mele, şi acest lucru e un păcat. Noi nu trebuie să ne îngrijorăm, nu trebuie să fim neliniştiţi, dar e firesc pentru noi să ne îngrijorăm din pricina lucrurilor care ne pot răni, din pricina vreunei pierderi suferite. Nu vrem să îi pierdem pe cei dragi, nu vrem să ne pierdem sănătatea, nu vrem să ne pierdem siguranţa, nu vrem să ne pierdem proprietăţile. Dar chiar dacă pierdem toate aceste lucruri, Biblia ne spune că Dumnezeu face ca toate lucrurile să fie spre binele nostru, chiar şi boala noastră, chiar şi pierderile pe care le suferim în această lume, toate sunt supuse providenţei lui Dumnezeu. Şi e o providenţă bună. Numai de am crede acest lucru... Dacă am putea să îl înţelegem... Dar ne e atât de greu pentru că nu putem privi în perspectivă. Simţim durerea acum. Simţim pierderea acum. Şi nu vedem sfârşitul de la început, aşa cum face Dumnezeu. Dumnezeu ne spune că suferinţele pe care trebuie să le îndurăm în această lume nu merită să fie comparate cu slava pe care El a pregătit o pentru poporul Său în ceruri. De aceea suntem încurajaţi de Pavel atunci când spune: „Ştim...” pentru că providenţa divină, pentru că Dumnezeu este în control, nu numai în controlul universului, a mecanismelor şi funcţionării lui, dar El este şi Domnul istoriei. Biblia ne spune cu privire la providenţa lui Dumnezeu: „El ridică împărăţii şi tot El le doboară.” Poziţia socială de care ne bucurăm în această viaţă are de a face, în ultimă instanţă, cu ceea ce Dumnezeu, în providenţa Sa, a pregătit pentru noi. Vieţile noastre sunt în mâinile Lui. Carierele noastre sunt în mâinile Lui. Prosperitatea sau smerirea noastră, toate aceste lucruri sunt guvernate de către El şi sunt conduse prin înţelepciunea şi prin bunătatea Sa. În final, poate cea mai dificilă parte cu privire la providenţă este ceea ce noi numim doctrina „convergenţei”. Într un sens, trebuie să spunem că tot ce se întâmplă în această lume, chiar şi păcatul nostru, este voia lui Dumnezeu. Imediat ce spunem aceasta am putea fi învinuiţi că Îl facem pe Dumnezeu autorul răului şi îl învinuim pe El pentru răutatea noastră. Dar acest lucru este ceva ce nu este permis să facem potrivit sfintelor scripturi. Dumnezeu nu este creatorul păcatului..Dar chiar şi păcatul meu este înfăptuit sub autoritatea suverană a lui Dumnezeu. Cel mai clar exemplu în sensul acesta se găseşte în textul Vechiul Testament, unde ni se arată cum Iosif a fost adânc rănit de către proprii lui fraţi care, în gelozia lor, s au ridicat şi au complotat împotriva lui apoi l au vândut unei caravane de negustori care se îndrepta spre Egipt. Cunoaşteţi continuarea povestirii, cum Iosif a fost cumpărat din piaţa de sclavi, apoi a fost acuzat pe nedrept de către nevasta lui Potifar şi aruncat în închisoare pentru mulţi, mulţi ani, suferind cumplit din pricina asta. Pe urmă a fost eliberat din închisoare din pricina capacităţilor sale deosebite şi, pentru că mâna lui Dumnezeu era peste el, a fost ridicat la nivelul de Prim Ministru peste tot Egiptul. Apoi a venit o mare foamete. Între timp, fiii lui Iacov sufereau acasă de foame. Aşa că Iacov şi a trimis fiii să se coboare în Egipt şi să vadă dacă pot cumpăra ceva de mâncare, ca să şi scape familiile de foamete. Când au ajuns acolo, pe cine altcineva întâlnesc dacă nu pe Iosif. Iosif nu le spune o vreme cine este. Cunoaşteţi relatarea. Dar în final totul iese la iveală. Iar fraţii lui îşi dau seama că vorbesc cu Primul Ministru al Egiptului, care nu e altcineva decât fratele lor căruia i au făcut atâta rău. Acum sunt îngroziţi că acesta se va răzbuna pe ei. Dar vă amintiţi răspunsul lui Iosif: „Voi aţi vrut să mi faceţi rău, dar Dumnezeu mi a făcut bine.” Acesta e marele mister al providenţei. Acela că există o convergenţă atunci când două râuri care curg separat se unesc într unul singur. Are loc acolo o confluenţă, o unire a două curente diferite. Iată unul aici. Şi încă unul aici. Amândouă se unesc acum într unul singur. În misterul providenţei divine, Dumnezeu îşi împlineşte voia chiar şi prin deciziile noastre intenţionate. Dumnezeu ne spune prin Iosif cu acea ocazie: „Voi aţi vrut să faceţi rău şi sunteţi răspunzători pentru ce aţi făcut, pentru că aceasta a fost intenţia voastră, aţi dorit un lucru rău. Dar chiar şi atunci, deasupra voinţelor voastre păcătoase a stat providenţa bună a lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu a lucrat prin răutatea voastră ca să facă bine poporului.” Din nou, vedem acelaşi lucru în cazul lui Iuda. Iuda a vrut să facă răul. Dar Dumnezeu a folosit păcatul lui Iuda ca să înfăptuiască mântuirea noastră. Tradus de Florin Vidu

Creaţi pentru Dumnezeu Geneza 1:26-31 Intro: Ideea că omul este imaginea lui Dumnezeu, înseamnă că î-l reprezintă pe Dumnezeu; şi totuşi el este doar o reprezentare a lui Dumnezeu si nu adevăratul Dumnezeu. I. Cum m-a creat Dumnezeu? 1. M-a creat după chipul Său  M-a creat o persoană spirituală  M-a creat o persoană cu emoţii  M-a creat o persoană cu voinţă  M-a creat o persoană morală  M-a creat să-l reprezint pe El  M-a creat ca să-l glorific pe El II. Fundamentele naturii omului 1. Este o persoană raţională  Are abilităţi mintale gen. 1&2  Floseşte un limbaj complex ne separă de animale  Este conştient de un viitor îndepărtat ecl. 3:11  Are abilitatea de a crea 2. Este o persoană relaţională  În casatorie sau în familie  In relaţie cu creaţia gen. 1:26-28; ps 8:6-8 3. Este o persoană fizică  Aspectele fizice ale vieţii noastre ca fiinţe umane sunt o parte din ceea ce înseamnă să fii facut după chipul lui Dumnezeu. (văz,auz, sentimente, vorbire, etc.)  Trupurile noastre fizice sunt o parte importantă a existenţei noastre ca purtători ai imaginii lui Dumnezeu. 1 Cor. 15:42-45 Ca şi purtători ai chipului lui Dumnezeu avem abilitatea de a ne asemăna cu Dumnezeu de-a lungul vieţii noastre. Cum putem face asta? III. Ce înseamnă să fi purtător a imaginii lui Dumnezeu? 1. Este folositor să ne gândim mai des că suntem purtători ai chipului lui Dumnezeu. 2. Trebuie să reţinem ca inclusiv oamenii căzuţi sunt fiinţe după chipul lui Dumnezeu, Gen 9:1,6 3. Acest lucru trebuie să aibă un mare impact asupra felului în care ne comportăm cu ceilalţi oameni IV. Cum a fost menit să funcţioneze omul? 1. Începe cu exemplul manualului de întrebuinţare a unui obiect. 2. Omul a fost perfect dar nu autonom sau independent 3. Omul a fost creat ca o fiinţă ce îşi primeşte existenţa dintr-o altă sursă diferită. Gen. 1:26,2:7,1:31,1:28 etc. 4. Omul are nevoie de instrucţiunile&sfatul Cuvântului lui Dumnezeu. Ioan 1:1, Apoc. 4:11, fapte 17:28, gen. 2.15 etc. V. Datorită căderii omul are nevoie de restaurare 1. Datorită căderii omul nu mai este capabil să comunice cu Dumnezeu 2. Datorită căderii omul nu mai este in stare să-şi procure mântuirea 3. Datorită căderii omul nu mai este în stare să-l iubească pe Dumnezeu 4. Datorită căderii omul nu mai este în stare să placă lui Dumnezeu 5. Datorită păcatului omul este mort în păcat şi în fărădelegile lui. VI. Singura soluţie rămasă omului este ca Dumnezeu să se îndure de el 1. Datorită căderii în păcat omul are nevoie de o intervenţie din afară pentru a putea fi readus la viaţă 2. Datorită căderii în păcat omul are nevoie de Dumnezeu pentru a-l face în stare să creadă 3. Datorită căderii în păcat omul are nevoie o altă inimă de carne ca să poată primi adevărurile spirituale 4. Datorită căderii în păcat omul are nevoie de soluţia lui Dumnezeu pregătită în Singurul Mântuitor care este Iesus Christos. 5. Datorită căderii în păcat omul are nevoie de credinţa mântuitoare pe care numai Dumnezeu o dă 6. Datorită căderii în păcat omul are nevoie de a fi iertat de păcat pentru a fi din nou împerună cu Dumenzeu SOLI DEO GLORIA&NIHIL SINE DEO

HARUL DAT LUI NOE

HARUL DAT LUI NOE GENEZA 6:8 Geneza 6:8 Dar Noe a căpătat milă înaintea Domnului. Intro:  Prezintă contextul cărţii si starea in care se găsea omenirea.  Vorbeşte despre pronunţarea iminentă a judecăţii lui Dumnezeu.  Vorbeşte despre speranţă în mântuirea lui Noe.  Dece Noe, dece a gasit noe har, şi cum se aplica acesta la noi azi? I. DECE A GĂSIT NOE HAR ÎN OCHII LUI DUMNEZEU? a) Era un om Drept neprihănit acest lucru se refera la rel lui cu D b) Era fără pată în generaţia lui distinctiv faţă de ceilalţi c) Era un om integru, mral faţă de ceilalţi oameni. Uitaţi-vă cum începe cap6 d) A umblat cu Dumnezeu. Ăsta e modul în care d îl consideră neprihănit. A umblat precum Enoch Geneza 5:24 Enoh a umblat cu Dumnezeu; apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu. 1. A umbla cu D ca şi Noe implică: Să chemi Numele Domnului care a inceput incă din zilele lui seth Geneza 4:26 Lui Set i s-a născut şi lui un fiu şi i-a pus numele Enos. Atunci au început oamenii să cheme Numele Domnului. 2. Să aduci jertfe lui D care a început încă din zilele lui Cain şi Abel: Geneza 4:3,4 După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului. Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi-născute ale turmei lui şi din grăsimea lor.( Comentează aceasta). e) A făcut tot ce-i spuse-se D. Subliniat de două ori în scriptură: Geneza 6:22 Aşa a şi făcut Noe: a făcut tot ce-i poruncise Dumnezeu. Geneza 7:5 Noe a făcut tot ce-i poruncise Domnul. Evrei 11:7 Prin credinţă Noe, când a fost înştiinţat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau, şi, plin de o teamă Sfântă, a făcut un chivot ca să-şi scape casa; prin ea, el a osîndit lumea, şi a ajuns moştenitor al neprihănirii care se capătă prin credinţă. f) A fost un predicator al neprihănirii prin viaţa lui şi prin vorbirea lui. 2 Petru 2:5 dacă n-a cruţat El lumea veche, ci a scăpat pe Noe, acest propovăduitor al neprihănirii, împreună cu alţi şapte inşi, când a trimis potopul peste o lume de nelegiuiţi; g) Noe un om diferit un om care a căpătat har milă dar noi avem nevoie de har? II. DE CE AVEM NEVOIE SA GASIM HAR ÎN OCHII LUI DUMNEZEU? a) Nu datorită potopului ameninţător sau altor pericole care se abat asupra noastră. Dumnezeu nu va mai distruge lumea in modul acesta legământul este făcut. b) Datorită promisiunii facute de D că va judeca lumea. 2 Petru 3:3 Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor, şi vor zice: „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!”Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei, şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile şi pământul de acum Sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de peire a oamenilor nelegiuiţi. c) De aceea fii atent la provocarea care o face Petru mai departe: 2 Petru 3:8 Dar, prea iubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani Sunt ca o zi. Domnul nu întîrzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă. Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde.Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare Sfântă şi evlavioasă... III. CUM PUTEM GĂSI HAR INAINTEA LUI DUMNEZEU? a) Trebuie să fim drepţi neprihăniţi înaintea Lui prin sângele lui Christos. Romani 5:8 Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Deci, cu atât mai mult acum, când Suntem socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu. 2 Petru 3:14 De aceea, prea iubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină, şi în pace. Fiind justificaţi socotiţi neprihăniţi. Romani 5:1 Deci, fiindcă Suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem (Sau: Să avem.) pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. b) Trebuie să fim fără vină fără pată in generaţia aceasta. Iar D ne+a pregătit tot ce tebuie pentru aceasta. 1) Sângele lui Iesus ca să ne curăţească: 1 Ioan 1:7 Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat. Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire. 2) Cuvântul lui D pentru călăuzire şi creştere: 2 Timotei 3:16 Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună. 3) Puterea Duhului în probleme şi necazuri: Efeseni 3:16 şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru, Romani 8:13 Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. 4) Providenţa lui Dumnezeu care ne conduce spre biruinţă: 2Tesaloniceni 3:3 Credincios este Domnul: El vă va întări şi vă va păzi de cel rău. 1 Petru 5:10 Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi. c) Trebuie să mergem cu Dumnezeu ceea ce înseamnă că noi nu mai trăim în felul în care trăiesc neamurile. Efeseni 4:17 Iată, deci, ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum trăiesc păgînii, în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor. Ei şi-au perdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrînare, şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie. Dar voi n-aţi învăţat aşa pe Hristos; Efeseni 5:1 Urmaţi, deci, pilda lui Dumnezeu ca nişte copii prea iubiţi. Efeseni 5:2 Trăiţi în dragoste, dupăcum şi Hristos ne-a iubit, şi S-a dat pe Sine pentru noi „ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros” lui Dumnezeu. Efeseni 5:8 Odinioară eraţi întuneric; dar acum Sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi, deci, ca nişte copii ai luminii. Căci roada luminii stă în orice bunătate, în neprihănire şi în adevăr Cercetaţi ce este plăcut înaintea Domnului, şi nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai de grabă osîndiţi-le. Efeseni 5:15 Luaţi seama, deci, să umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi. Răscumpăraţi vremea, căci zilele Sunt rele. De aceea nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului. d) Trebuie să facem tot ce ne porunceşte Dumnezeu nu doar câteva lucruri ci tot: Matei 28:20 Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit... Iacov 2:17 Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însaş. Iacov 2:24 Vedeţi, deci, că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă. Iacov 2:26 După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă. e) Trebuie să predicăm neprihănirea pentru ca este voia lui Dumnezeu. 1 Petru 2:9 Voi însă Sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; Romani 12:1 Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, Sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Concluzii:  Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului  Cu toţii trebuie să ne asigurăm că suntem în arcă şi nu afară.  Invitaţie la pocăinţă. 2 Petru 3:14 De aceea, prea iubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină, şi în pace. SOLI DEO GLORIA & NIHIL SINE DEO