Libertatea creştină

După prima generaţie de reformatori, odată cu scăderea evlaviei (pietismului), Pietismul secolului XVII s-a dorit un protest la ceea ce s-a numit ‚ortodoxie moartă’. Mişcarea a susţinut că doctrina, teologia, liturghia şi libertatea creştină au conspirat împreună pentru a submina credinţa simplă şi setea după sfinţenie. Ei s-au înşelat însă, pentru că mulţi din contemporanii lor erau ipocriţi nu pentru că aveau cunoştinţă ‚în cap’ fără cunoştinţă ‚în inimă’, ci pentru că ei nu înţelegeau cu adevărat adevărul pe care pretindeau că-l cred în primul rând. Cu toate realizările remarcabile ale mişcării pietiste care au dus la o misiune creştină şi o implicare socială deosebită, din nefericire mişcarea a devenit legalistă, moralistă şi câteodată sectară. A produs o perspectivă săracă asupra bisericii, harului, învăţăturii, intelectului şi actelor de cult. Pietiştii au uitat avertismentele reformatorilor, rostite de Domnul însuşi, de a nu aşeza standarde omeneşti de neprihănire în locul celui aşezat de Dzeu. Pietiştii nu erau atât de mult interesaţi de proclamarea obiectivă a persoanei şi lucrării lui Cristos cât în temperarea pasiunilor exterioare prin insuflarea de sentimente interioare. Ei doreau să încălzească mintea fără că neapărat să hrănească mintea. Mulţi din evanghelicii conservativi de astăzi sunt urmaşii pietiştilor, fiind foarte mult influenţaţi de concepţiile lor. Preocuparea de bază a pietiştilor era aceea de a scrie manuale care să-i conducă pe credincioşi să aibă o umblare cu Domnul mai profundă. Din nefericire, metodele şi tehnicile împovărătoare au devenit din nou superstiţii şi ritualuri care au necesitat cândva apariţia Reformei. Astăzi ştim mai multe despre paşii către Dzeu, decât despre Dzeu însuşi. Este mult mai probabil să auzim o predică despre cum să fim mai aproape de Cristos decât despre Cristos însuşi. În locul adevărului avem tehnica, în locul mesajului avem metoda. Diferit de mişcarea pietistă continentală, preponderent aflată în cercurile lutherane, mişcarea puritană engleză a produs un alt gen de spiritualitate. Mişcarea puritană, cu toate că urmărea acelaşi scop, trezirea la o viaţă spirituală autentică, nu a ignorat profunzimea teologică şi intelectuală a creştinismului reformat ci dimpotrivă le-a promovat şi cultivat la scară extinsă. Sunt trei domenii din care a crescut puritanismul: tiparul nou testamental de evalvie personală, doctrina sănătoasă şi viaţa bisericească a cărei rânduială era corectă. Pentru puritani viaţa creştină nu era doar un set de reguli sau un crez mai extins, ci o viaţă plină de putere: o viziune şi o constrângere venită din vederea frumuseţii unei vieţi sfinte şi care se mişcă înspre ea, minunându-se de posibilităţile ei şi este încântată de o viaţă centrată în Dzeu. William Ames, un mare lider puritan, definea teologia ca fiind ‚doctrina trăirii pentru Dzeu’ iar William Perkins spunea că ‚teologia este ştiinţa trăirii într-o neîntreruptă stare de binecuvântare’ . Pentru puritani disciplina de fier era combinată cu devoţiunea ferventă, era un mariaj minunat între lege şi har. Orice domeniu al vieţii a venit sub influenţa lui Dzeu şi a călăuzirii Cuvântului. Puritanii nu au văzut nici o discrepanţă, opoziţie sau conflict între doctrină şi sentiment. Dimpotrivă, aşa cum spune Richard Baxter: doctrina sănătoasă produce o judecată sănătoasă, o inimă sănătoasă, o conversaţie (viaţă) sănătoasă şi o conştiinţă sănătoasă – şi dacă este altfel, atunci fie doctrina nu a fost sănătoasă, fie nu a fost înţeleasă corect! Puritanii sunt cei care au susţinut că ‚a stârni afectele fără o informare a minţii este o trudă neroditoare, fără folos şi slujeşte al formarea unei râvne fără pricepere’. Spiritualitatea fariseică este egoistă, nu este o preocupare de a purta de grijă aproapelui ci de a-ţi purta ţie de grijă. Nu contează dacă alţii sunt hrăniţi ci dacă eu sunt, este o pietate care priveşte doar spre interior. Luther definea esenţa păcatului ca aplecare în sine (curbatum in se), de aceea orice spiritualitate care în esenţă păstrează evlavia doar la sine este viciată de păcat. Doctrina bătăliei morale. Cu toate că în cel credincios, regenerat există un conflict real între Duhul Sfânt şi firea pământească veche (Gal. 5:17; Rom. 7), cei care fac centrală această bătălie morală au tendinţa să devină legalişti. Ei ajung să aşeze reguli stricte pentru ei şi alţii abţinându-se până şi de la lucrurile indiferente, impunând modele de comportament rigide şi restrictive ca repere împotriva spiritului lumesc acordând importanţă deosebită păzirii acestor tabuuri create de om. Ei devin fariseici, mai preocupaţi să evite ceea ce întinează şi să adere fără compromis la principii decât să practice dragostea lui Cristos. Tensiunea între faptele umane şi harul lui Dumnezeu, între Lege şi Evanghelie. Doctrina puritană era suficient de largă ca să cuprindă ambii poli. William Perkins a găsit două tipuri de oameni reprobabili (respinşi) – cei care nu vor altceva decât îndurare, îndurare şi cei care nu au altceva în gură decât lege, lege şi justiţie, justiţie.