Adevarata Credinta

ADEVĂRATA CREDINŢĂ MÂNTUITOARE Pentru mulţi oameni Dzeu nu este o realitate, ci o deducţie logică. Este concluzia trasă în urma acceptării dovezilor pe care ei le consideră a proba existenţa lui Dzeu. Trebuie să existe un Dzeu, spun ei, de aceea cred şi eu. Ei admit existenţa unui Dzeu fără însă a-l cunoaşte în mod personal. Alţii au o credinţă preluată de la alţii fără ca ei înşişi să mediteze şi să înţeleagă această credinţă. Aşa cum au înţeles-o reformatorii, Sola fide declară că temeiul justificării noastre este doar dreptatea lui Cristos, externă şi străină nouă (extra nos). Dreptatea aceasta ne este imputată şi nu infuzată. Imputarea dreptăţii lui Cristos se realizează prin intermediul credinţei. Folosind categoriile aristoteliene ale cauzalităţii, credinţa este cauza intrumentală sau mijlocul prin care suntem justificaţi. Vorbind despre această credinţă prin care suntem mântuiţi, reformatorii au distins trei ingrediente sau trei elemente constitutive ale acesteia: 1. notitia, 2. asensus, 3. fiducia. Fiecare element este necesar pentru credinţa mântuitoare, nici unul luat separat nu este suficient pentru credinţa mântuitoare. Toate sunt esenţiale. „şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile sperate, o puternică convingere despre lucrurile care nu se văd” (TBS) Credinţa şi Cunoaşterea Elementul notitia se referă la cunoaştere. Cu toate că credinţa nu este doar cunoaştere, ea nu este lipsită de ea. Credinţa nu se manifestă într-un vacuum intelectual, şi nici nu trebuie confundată cu credulitatea, ignoranţa sau superstiţia. Superstiţia este marca religiilor păgâne, dominate de credinţe stimulate de imaginaţia omului neregenerat sau de plăsmuiri demonice. În toată istoria credinţelor religioase, răspândirea superstiţiilor a fost mare. Nici Israelul în vechime, nici Biserica în toată istoria ei, nu au fost scutite de superstiţie. Notitia are de a face cu conţinutul credinţei, datele şi informaţiile care trebuiesc primite, înţelese şi îmbrăţişate. Credinţa are în vedere un obiect clar şi raţional. Astăzi există un aforism foarte popular care spune: „nu contează ce crezi atâta timp cât eşti sincer”. Justificarea pe baza unei astfel de credinţe este falsă pentru că de fapt reduce justificarea prin credinţă la justificare prin sinceritate. Creştinismul nu este o credinţă relativistă ci una obiectivă. Ce crezi despre Dzeu şi despre Isus Cristos este vital, orice definiţie greşită despre Fiinţa, Persoanele şi lucrările Sfintei Treimi anulează orice şansă de a fi mântuit şi face inutilă sinceritatea credinciosului. Filozofia existenţială a transformat adevărul propoziţional într-o experienţă personală, relaţională. Cu toate că credinţa creştină implică relaţie personală experenţială cu Dzeu în Isus Cristos prin Duhul Sfânt, obiectul ei trebuie îmbrăţişat obiectiv şi în termeni propoziţionali. De altfel nici o experienţă personală cu o altă persoană nu este autentică dacă într-un anumit grad nu exită înţelegere inteligibilă a acelei persoane. Relaţia trebuie să cuprindă atât un subiect cât şi un obiect. Un subiect care să cunoască conştient, şi un obiect care trebuie cunoscut, între cei doi existând reciprocitate. Cu toate că Adevărul s-a întrupat în Persoana lui Isus Cristos, pentru a fi cunoscut şi de alţii, El s-a comunicat altora prin intermediul afirmaţiilor propoziţionale raţionale cuprinse în Sfintele Scripturi. Credinţa autentică mântuitoare trebuie să cuprindă această notitia, cunoaşterea cognoscibilă a Persoanei lui Dzeu (Ioan 20:31). Lois Berkhof afirmă: „Cunoaşterea credinţei constă într-o recunoaştere pozitivă a adevărului, în care omul acceptă ca fiind adevărat tot ceea ce Dzeu spune în Cuvântul Său, şi în mod special ceea ce El spune cu privire la depravarea profundă a omului şi cu privire şla răscumpărarea care este în Cristos” (Systematic Theology, p.503). Proclamarea Evangheliei este mai mult decât a prezenta câteva informaţii dar nu este nici mai puţin decât aceasta. Notitia deci se referă la conţinutul credinţei. Pentru ca cineva să fie mântuit el trebuie să creadă anumite lucruri esenţiale şi elementare ale credinţei creştine. Aceasta implică adevărata cunoştinţă despre Dzeu, despre om şi păcat, despre planul şi metoda de mântuire. De exemplu, dacă credem că Dzeu este o forţă cosmică impersonală, că Isus Cristos a fost un simplu om deosebit care printr-o viaţă specială s-a îndumnezeit, că omul este bun de la natură şi că mântuirea este prin efort personal susţinut, toate aceste credinţe chiar dacă sunt sincere, fiind false, nu produc mântuirea. Creştinismul este o credinţă dogmatică, adevărurile lui fiind obiective. Înainte de a fi ceva, erezia este abatere de la doctrina adevărată. Lupta principală a Bisericii în veacurile ei de existenţă nu a fost fundamentată pe aspectele morale şi etice, ci pe aspectele doctrinare. Credinţa şi consimţământul Aşa cum sugerează şi cuvântul latinesc asensus, al doilea element al credinţei autentice este asentimentul, încuviinţarea sau consimţământul intelectual. Consimţământul intelectual implică siguranţa sau convingerea că o anumită afirmaţie este adevărată. Când spunem că noi credem că Ştefan Cel Mare a fost domnitorul Moldovei, asta înseamnă că noi suntem deacord cu adevărul afirmaţiei. Aceasta nu este o credinţă religioasă dar este parte a sistemului de credinţă a unei persoane cu privire la starea reală a lucrurilor. La acest nivel credinţa nu este o chestiune a voinţei. Câteodată acţionăm cu speranţa că ceva este adevărat fără a fi siguri de aceasta. Aceste acţiuni implică luarea unei decizii. Este ceea ce numim ‚salt al credinţei’. Este un salt într-un anumit necunoscut care implică un puternic element de risc. Oricât de incertă ar fi o afirmaţie sau oricât de riscant ar fi de luat o decizie, siguranţa adevărului aflat în vedere nu este determinată de voinţă. Eu nu pot ‚decide’ să fiu sigur de adevărul unei afirmaţii dacă de fapt nu sunt convins de el. În lumea religioasă avem o mare problemă în acest punct. ‚A lua hotărârea de a crede’ este privit ca o virtute spirituală. În realitate avem de a face cu o manipulare jalnică. A-i spune unui orb să creadă că el poate vedea atunci când el nu poate este la fel de lipsit de sens cu a-i spune unui om că el poate zbura în condiţiile în care el nu poate zbura. Credinţa mântuitoare implică consimţământ faţă de ceea ce este adevărat. Să presupunem că o persoană ia hotărârea să creadă un adevăr anume. Pentru aceasta el studiază mai atent chestiunea în cauză, strânge mai multe dovezi care confirmă adevărul respectiv. Ca rezultat al acestor acţiuni, în faţa mai multor evidenţe, ar putea să-şi dea un consimţământ intelectual asupra acelui adevăr. Această abordare este ceea ce Augustin a numit credinţă provizorie. Această credinţă implică parcurgerea de paşi provizorii în timp ce eşti încă în dubiu cu privire la chestiunea aflată în atenţie. Aceşti paşi pot aduce mai multă claritate şi convingere. Există şi o altă faţă a acestei monezi. În domeniul apologeticii se face o distincţie importantă între dovadă şi convingere. O anumită afirmaţie poate fi dovedită obiectiv ca fiind adevărată, şi totuşi o persoană să nu fie convinsă de acea dovadă. Pot exista mai multe motive pentru aceasta. O persoană poate avea atâtea prejudecăţi sau poate fi atât de ostilă faţă de un adevăr, încât ea să nu cântărească cu onestitate evidenţele aduse în sprijinul adevărului respectiv. Sau poate fi fără capacitatea de a aprecia corect argumentele. În acelaşi timp sunt persoane care pot crede un adevăr pe baza unor raţionamente şi evidenţe sărace. Mai avem o situaţie încurcată. O persoană poate cu uşurinţă afirma că crede un lucru pe care de fapt mintea lui îl respinge, sau să afirme că respinge o afirmaţie pe care de fapt mintea lui o aprobă. Aşa cum cineva printr-o decizie a voinţei poate crea un consimţământ intelectual, tot aşa cineva poate crea un nonconsimţământ al minţii la o afirmaţie pe care mintea o recunoaşte ca fiind adevărată. Să ne gândim la Satana şi demonii lui. Ei au fost printre primii care i-au recunoscut lui Isus adevărata Sa identitate. Ei ştiau că Isus este Fiul lui Dzeu. Ei aveau notitia, şi au consimţit adevărului acestei afirmaţii. Dar ei nu au avut credinţă mântuitoare pentru că le-a lipsit componenta mântuitoare fiducia. Iacov spune:”tu crezi că Dzeu este Unul singur şi bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură!”(2:19), adică rămân doar la acest nivel de credinţă, care îi face doar să se teamă, fără a merge spre credinţa mântuitoare. Dacă una din cele trei componente ale credinţei lipseşte, justificarea nu este posibilă. Consimţământul intelectual sau siguranţa personală cu privire la adevărul unei afirmaţii suportă grade de intensitate. Deşi nu este o chestiune de subiectivism, implică aspectul subiectiv în care se găseşte mintea crdinciosului. Astfel siguranţa admite ideea de creştere sau diminuare. Herman Witsius (teolog olandez din sec. XVII) a spus: „plerophoria, ‚siguranţa deplină’, este o expresie care apare de mai multe ori în scrierile apostolului Pavel. El vorbeşte de plerophoria suneseos, siguranţa deplină a înţelegerii (Col. 2:2)‚ plerophoria tes elpidos, deplina siguranţă a nădejdii (Evr. 6:11); plerophoria pisteos, siguranţa deplină a credinţei (Evr. 10:22). Conform etimologiei sale cuvântul desemnează ‚o navigare cu pânza plină’, o metaforă luată probabil de la vase atunci când pânzele lor erau umplute cu vânturi puternice. Astfel în cazurile date poate semnifica o vehementă înclinaţie a minţii, impulsionată de Duhul Sfânt, către o consimţire a adevărului perceput.” Francisc Turrentin adaugă: „aşa cum au observat filosofii cu privire la consimţire, există trei grade ale perfecţiunii (cu alte cuvinte, fermitate, siguranţă şi dovadă); fermitate, ceea ce înseamnă că este fără ezitare, siguranţă ceea ce înseamnă că se aşează pe o bază sigură şi solidă; dovadă, ceea ce înseamnă că nu se bazează pe mărturia altuia, dar poate fi dovedit prin simţuri sau raţiune (precum în ştiinţă). Luther a vorbit despre importanţa siguranţei adevăratei credinţe cu toate că a făcut distincţia între credinţa puternică şi cea slabă. Cuvântul lui Dzeu este cel care dă fermitate şi siguranţă. El a făcut deasemenea distincţia între credinţa slabă şi credinţa greşită. „este bineînţeles adevărat că eu şi tu nu credem adevărul mântuitor atât de ferm pe cât a făcut-o Petru. Ce toate acestea noi avem una şi aceeaşi comoară. Două persoane pot ţine pahare cu vin în mâinile lor: mâna unuia tremură, iar a celuilalt nu. Două persoane pot ţine o pungă plină cu bani: una cu o mână slabă, alta cu o mână fermă. Fie că mâna este puternică sau nu, mulţumită lui Dzeu, lucrul acesta nu măreşte sau micşorează conţinutul pungii. Aşa că diferenţa dintre mine şi Petru este aceea că el ţine această comoară mult mai ferm.” Cu privire la diferenţa dintre distincţia dintre credinţa slabă şi cea greşită, Luther declară: „într-adevăr, toate cele trei adevăruri trebuiesc crezute: că Cristos este Dzeu, că El estre om, şi că El s-a făcut om pentru noi, aşa cum ne învaţă Crezul apostolic: prin Duhul Sfânt.... Dacă lipseşte un articol din aceste crez, toate celelalte articole cad. Credinţa trebuie să fie completă şi să îmbrăţişeze totul. Deşi poate fi slabă şi supusă încercării, trebuie în toate situaţiile să fie completă (ganz) şi nu falsă. Să fii slab în crdinţă nu ai pierderi, dar să fii greşit, aceasta înseamnă moarte veşnică. Cele două aspecte ale credinţei mântuitoare, notitia şi asensus, sunt aspecte ale minţii, cognitive – implică conştientizarea informaţiei şi confirmare intelectuală a adevărului acelei informaţii. Abesnţa lui notitia implică ignoranţă sau înţelegere improprie. Absenţa lui asensus implică absenţa afirmaţiei iubitoare a adevărului. Credinţa mântuitoare cere cel puţin o conştientizare rudimentară a esenţei adevărului şi convingere că el adevăr. Credinţa şi fiducia Al treilea element al credinţei mântuitoare, fiducia, implică „un plus” elementului cognitiv. În gândirea reformatorilor s-a făcut o distincţie clară între dimensiunile cognitive ale credinţei şi cele afective şi voliţionale. Aici găsim numeroase referinţe la ‚inimă’ sau la dispoziţia sufletului. Limbajul Scripturi privind părţile constituiente ale fiinţei umane, în mod special cu privire la gând şi acţiune, este complex şi câteodată dificil de clarificat. Dezbaterile contemporane între poziţiile dihotomice şi cele trihotomice sunt o mărturie a acestui aspect. Câteodată Scriptura foloseşte cuvântul inimă interschimbabil cu cuvintele minte, spirit sau chiar suflet. Câteodată aceşti termeni sunt folosiţi metaforic, câteodată în mod distinct, iar câteodată identificându-i unul cu celălalt. Vechiul Testament declară: „căci aşa cum gândeşte un om în inima lui, aşa este”(Prov. 23:7 NIV). Asta nu înseamnă că organul principal de gândire este un muşchi aflat în piept care pompează sânge. Autorul probabil a înţeles diferenţa dintre creier şi inimă. Când vorbeşte despre faptul că ‚inima’ gândeşte, el vorbeşte despre gândirea care a atins adâncimile fiinţei noastre. Această gândire penetrează suprafaţa simplei conştientizări sau reflecţii şi se ancorează în suflet. Atunci când vorbim despre impactul ideilor, afirmaţiilor şi gândurilor din viaţa noastră, putem distinge între câteva niveluri sau stadii de intensitate. Să luăm de exemplu porunca „să nu furi”. Înainte ca să acţionez pentru sau împotriva acestei porunci, trebuie mai întâi să fiu conştient de ea. Biblia spune că acolo unde nu este cunoştinţă a legii nu este încălcare a ei. Răspunsul nostru la lege, comportamentul nostru cu privire la ea, este legată de gradul nostru de conştienţă, convingere şi conştiinţă. Pentru ca un adevăr să prindă rădăcini în conştiinţa noastră, trebuie înainte de toate să fim conştienţi de el. Putem lua act de faptul că Dzeu spune că nu trebuie să furăm, dar să nu avem convingere în acest sens. Unul din rolurile Duhului Sfânt este acela de a ne convinge de păcat şi dreptate. Noi nu trebuie să fim doar conştienţi cu privire la lege, ci de asemenea, înainte ca ea să devină o problemă de conştiinţă, trebuie să devenim convinşi de aspectele ei. Totuşi rămâne posibilitatea ca o persoană să fie conştientă şi să-şi dea seama că a fura este greşit, şi totuşi să continue să fure. O persoană poate fi convinsă că a fura este greşit şi să contiue să fure. Cu toate că ceva devine o problemă de conştiinţă, suntem experţi în a acţiona împotriva conştiinţei noastre. Conştiinţa, aşa cum a spus Thomas Aquinas ne poate atât acuza cât şi scuza. Ea joacă ambele roluri. Chiar când o lege devine o problemă de conştiinţă pentru noi, nu avem garanţia că ne vom supune ei. Conştiinţa nu aboleşte păcatul, dar îl poate întârzia. Puterea ei de întârziere este legată de gradul de intensitate cu care este înzestrată conştiinţa. Întărirea conştiinţei este vitală sfinţirii noastre. Aceasta poate fi slabă sau puternică. Elementul fiducia vizeată dimensiunea de profunzime a credinţei care nu implică doar răspunsul cognitiv ci şi cel afectiv şi voliţional. Jonathan Edwards defineşte voinţa ca fiind „mintea alegând”. Aici actul alegerii (care poate fi distins activ de actul gândirii şi poate fi de aceea atribuit la cuiva pe care noi o numim ‚voinţă’) nu este acţiunea unui organ care există independent de minte. Dacă un act este cu adeărat voluntar, dacă implică o alegere conştientă, este clar în primul rând o activitate a minţii. Frecvent facem distincţia gândire şi dorinţă. Noi folosim limbajul sentimentelor în legătură cu dorinţele noastre. Vorbim despre sentimente puternice cu privire la un scop sau un ţel pe care îl dorim. Avem astfel de sentimente, dar aceste sentimente sunt asociate cu ideile. Pentru a avea dorinţe trebuie să fie ceva de dorit. Trebuie să avem o idee despre lucrul pe care-l dorim. Nu putem avea o afecţiune pentru nimic sau o dorinţă pentru ceva dspre care nu avem nici o idee. Fiducia reprezintă o dispoziţie pozitivă a sufletului sau minţii către un obiect. Exemplul lui Satan şi răspunsul dat lui Cristos. Lui Satan nu-i lipseşte inteligenţa. El este conştient cu privire la identitatea lui Cristos. Satan are notitia. De asemenea el cunoaşte pe deplin adevărul identităţii lui Cristos. Satan are asensus. Dar Satan în mod personal nu-şi pune în Cristos nici o fiducia sau încredere. El îi rezistă lui Cristos. El i se opune voit lui Cristos. El nu are nici o afecţiune faţă de Cristos. De fapt el îl dispreţuieşte pe Cristos. Ura sa nedisimulată faţă de Cristos se manifestă printr-o duşmănie care nu cunoaşte limite. Dispoziţia sau inclinaţia ‚inimii’ lui Satan este în întregime negativă. De aceea putem spune că Satan nu posedă ‚credinţă’ în Cristos. Problema lui Satan este una de corupţie interioară – o corupţie a inimii. Oricât de mult ar încerca Satan să coloreze emoţiile lui faţă de Cristos, ele în ultimul rând sunt o problemă a minţii şi cunoaşterii. În mod fundamental problema lui Satan este intelectuală. Lui îi lipseşte înţelegerea dulceţei şi frumuseţei lui Cristos. Satan nu are nici un sentiment pentru Cristos pentru că nu vede nimc de iubit în El. Cristos reprezintă un obstacol în faţa lui Satan pentru lucrurile rele pe care le iubeşte Satan. El ştie că Isus este bun. De aceea Satan îl urăşte. Satan iubeşte ce este rău şi detestă ce este bun. El recunoaşte bunătatea, dar fiind el însuşi rău şi iubind răul, el nu iubeşte bunătatea bunătăţii. Fiducia mântuitoare se sprijină pe o trezire la dulceaţa şi drăgălăşenia lui Cristos, o trezire lucrată în mintea şi sufletul corupt al omului de puterea regeneratoare a Duhului Sfânt. Aşa cum a declarat Isus lui Nicodim, o persoană nu poate vedea împărăţia lui Dzeu şi nici nu poate intra în ea, dacă nu a fost născută din nou. Carnea şi mintea cărnii sunt vrăjmaşe cu Dzeu. Aceasta atinge punctul cel mai de jos în ‚carnea (firea)’ lui Satan. Pe de altă parte Scriptura îl descrie pe Satan ca fiind o inteligenţă avansată care se manifestă prin putere, agerimea şi isteţime. În acelaşi timp putem spune că Satan este incredibil de prost. El nu se prinde, el nu vede valoarea adevărului sau ‚bunătatea bunătăţii’. Valoarea şi bunătatea nu sunt sinonime. Valoarea are de a face cu aprecierea unei bogăţii. Aceasta este premiza de bază a teoriei valorii în ştiinţă şi economie. Piaţa funcţionează pentru că o persoană a evaluat un lucru mai mult sau mai puţin decât un altul. Valorile şi eticile devin confuze atunci când începem să evaluăm lucrurile care sunt rele. Isus s-a adresat acestei situaţii când a pus întrebarea retorică: „ Şi ce ar câştiga un om dacă şi-ar pierde sufletul?” (Marcu 8:36). Când Satan l-a respins pe Cristos el a făcut-o bazat pe sistemul său de valori. El a iubit răul şi a urât binele. El a iubit întunericul şi a urât lumina. El a ales ce aprecia el şi a rspins ce nu aprecia. El are o problemă serioasă cu percepţia valorilor. Omul căzut este în aceeaşi stare coruptă. Prin fire suntem copii ai lui Satan, imitând şi reproducând sistemul său de valori. De unde vine antipatia omului pentru lumină? Pentru că faptele lui sunt rele. Elementul fiducia include o schimbare dramatică în valorile noastre. Implică o schimbare radicală în percepţia valorilor. În măsura în care este o schimbare a percepţiei, este o schimbare în percepţia intelectuală. Nu este un accident că conceptul biblic al pocăinţei este exprimat prin cuvântul metanoieo, care literal înseamnă ‚schimbarea minţii’. Pentru ca credinţa mântuitoare să apară, trebuie să fie în persoană o schimbare reală. Schimbarea este înrădăcinată în schimbarea percepţiei unei persoane cu privire la Cristos. Duhul ne aduce la viaţă şi ne descoperă ceva ce noi nu experimentasem anterior, adică dulceaţa şi frumuseţea lui Cristos. Este o schimbare radicală a perceperii valorii. Acolo unde anterior eram faţă de Cristos ostili sau indiferenţi (o ostilitate camuflată), acum noi îl percepem ca fiind Perla Marelui Premiu pe care trebuie să o avem cu orice preţ. Aceasta implică o schimbare a emoţiilor, dispoziţiilor, înclinaţiilor şi voinţei. Acum îl alegem pe Cristos. Îl îmbrăţişăm pe Cristos. Îl primim cu bucurie, fugim la Cristos. Teologia Reformei insistă că regenerarea care schimbă inima păcătosului trebuie să preceadă credinţa. Percepţia valorii lui Cristos trebuie să se schimbe înainte de a-L primi sau încrede în El în mod personal. Fără această schimbare a regenerării, răspunsul meu la Cristos îl va mima pe cel a lui Satan. Francis Turretin defineşte fiducia astfel: „a treia acţiune este cel fiducial şi consimţământul practic sau o convingere a inetelctului practic prin care noi judecăm evanghelia ca fiind nu doar adevărată, ci de asemenea bună şi de aceea demnă de toată iubirea şi dorinţa noastră. De asemenea promisiunea harului o vedem cea mai sigură în ceea ce priveşte iertarea păcatelor şi acordarea mântuirii peste toţi credincioşii şi pocăiţii, şi peste mine dacă voi crede şi mă voi pocăi.”