Sensul vietii – o perspectivă creştină

Sensul vietii – o perspectivă creştină De unde plecăm cu discuţia? Descoperim sensul vieţii vorbind despre ce credem noi despre sensul vieţii sau despre ceea ce crede despre aceasta Creatorul nostru? Ce este viaţa? Sunt mai multe feluri de viaţă? Biologică (animală - anima), spirituală (viaţa trăită prin Duhul de viaţă). Întrebare: Care este scopul principal al omului? Răspuns: Scopul principal al omului este să-l glorifice pe Dumnezeu (1 Cor. 10:31) şi să se bucure de El o veşnicie (Ps. 73:25,26). Scopuri subordonate şi scopuri ultime. Mersul la farmacie pentru procurarea unui medicament este subordonat scopului ultim de a te vindeca. Care este scopul pentru care Dzeu a creat toate lucrurile? Dzeu a creat toate lucrurile pentru o glorioasă şi abundentă emanarea ad extra (în afară, opus lui ad intra, operaţiunile lui Dzeu în interiorul Trinităţii) a infinitei plinătăţi a binelui care este în El. Această dispoziţie de a se comunica pe Sine, sau de difuza propria Sa PLINĂTATE (Col. 1:19; 2:9; Efes. 1:22-23; 4:13), a fost ceea ce l-a mişcat pentru a crea lumea. Isa. 43:7. Dacă Dzeu nu ar fi creat lumea, anumite atribute ale Lui nu s-ar fi manifestat, ar fi rămas în adormire. Puterea, înţelepciunea, justiţia, bunătatea şi adevărul lui Dzeu sunt astfel exercitate în creaţie. Iubirea de sine Conotaţie negativă – preocuparea pentru eul privat: egoism. Oameni care îşi caută fericirea în lucrurile bune care se rezumă sau se limitează la ei înşişi prin excluderea celorlalţi. Dzeu este indispensabil şi central în definirea adevăratei virtuţi. Conotaţia pozitivă. Mat. 19:19. Nu este contrar creştinismului ca un om să se iubească pe sine însuşi, sau să-şi caute propria-şi fericire, ceea ce este acelaşi lucru. Dacă creştinismul încearcă să distrugă iubirea de sine a omului, şi a proprie-i fericiri, ar tinde să distrugă adevăratul spirit al umanităţii … Că un om ar trebui să-şi iubească propria-i fericire, este la fel de necesar naturii sale precum facultatea voinţei...” Sinele ne personalizează existenţa, ne individualizează trăirea. Sinele, capacitatea de a fi conştient de individualitatea mea, este parte a imago Dei. Celelalte creaturi nu au capacitatea de a iubi şi căuta fericirea pentru că le lipseşte sinele în care să experimenteze acestea. Toate celelalte creaturi cu excepţia omului primesc nume dar nu-şi dau nume una celeilalte. Iubirea de sine este capacitatea de a căuta şi experimenta fericirea. În schimb, în mintea lui Dzeu, iubirea de sine nu a fost destinată să se restrângă şi să rămână la sine, ci întotdeauna să meargă spre alţii. Dzeu prin excelenţă se iubeşte pe Sine, iar asta înseamnă că fiecare Persoană a Treimii le iubeşte şi se dăruieşte în întregime Celorlalte. Dzeu a creat lumea ca expresie a iubirii de sine. Iubirea de sine nu este iubire de mine, ci este plăcerea mea în iubire faţă de alţii. Păcatul mi-a distrus extensia spre alţii, m-a întors spre mine (incurbatio in se – M. Luther) şi m-a lăsat doar cu mine însumi. Eu nu-mi pot fi singur plăcere pentru că eu nu am fost creat autonom, având capacitatea de a-mi fi suficient mie însumi, ci parte a unui sistem aflat în relaţie avându-l pe Dzeu ca centru şi sursă totodată. Iubirea de sine degenerează automat în egoism când ea nu vizează o altă persoană. Iubirea de sine atinge niveluri de bucurie mai înalte cu cât se intensifică şi se multiplică relaţiile în care persoana se găseşte. Relaţia cea mai înaltă, cea care le coordonează şi echilibrează pe celelalte, este relaţia cu Dzeu. Pentru mulţi creştini căutarea fericirii este centrată pe om nu centrată pe Dzeu. „Iubirea de sine, luată în sensul ei cel mai larg, şi iubirea de Dzeu nu sunt lucruri care să fie comparate una cu cealaltă. Ele nu sunt lucruri opuse sau complet distincte, ci una intră în natura celeilalte … Iubirea de sine este doar capacitatea de a se bucura sau de a găsi plăcere în ceva. Acum este impropriu de a spune că dragostea noastră pentru Dzeu este superioară capacităţii noastre generale de a găsi plăcere în ceva.” Iubirea de Dzeu este forma pe care o ia iubirea de sine când Dzeu este descoperit ca fiind izvorul atotsatisfăcător al bucuriei. Dorinţă dezinteresată faţă de Dzeu este imposibilă pentru că dorinţa de fericire este intrinsecă la tot ceea ce voim sau iubim, iar Dzeu este scopul necesar al căutării fericirii. Iubire dezinteresată faţă de Dzeu înseamnă că bucuria şi delectarea spirituală nu este în lucrurile care vin de la Dzeu ci constă în primul rând în plăcerea şi delectarea în Dzeu. Scopul principal al omului este să-l glorifice pe Dumnezeu bucurându-se de El o veşnicie. Nu este nici un conflict între pasiunea lui Dzeu de a fi glorificat şi pasiunea omului de a fi împlinit. Dzeu este cel mai mult glorificat în noi când noi suntem cel mai mult satisfăcuţi în El. Jonathan Edward spune: „Pentru că Dzeu preţuieşte infinit gloria Sa, care constă în cunoaşterea Lui, iubirea Lui şi bucuria în El, de aceea El preţuieşte imaginea, comunicarea şi participarea acestora în creatură. Pentru că se preţuieşte pe Sine, El găseşte plăcere în cunoştinţa, iubirea şi bucuria creaturii, El fiind această cunoştinţă şi iubire. … preocuparea lui Dzeu pentru binele creaturii şi preocuparea faţă de El însuşi, nu sunt despărţite, ci sunt unite, din moment ce fericirea creaturii constă în cautarea fericirii în unire cu El.” Căutarea fericirii nu este păcat. Păcatul este căutarea fericirii în locurile unde ea nu poate găsită (Ier. 2:12), sau căutarea ei în direcţia corectă cu o inimă căldicică şi împărţită (Apoc. 3:16). Cultivarea apetitului spiritual este datoria tuturor sfinţilor. Ps. 37:4. Dzeu nu este cinstit doar acolo unde este slujire devotată faţă de El, ci şi acolo unde există plăcere supremă în El. Care este perspectiva noastră asupra ordinii prezente a lumii? Va dăinui veşnic aşa cum este? 2 Pet. 3:10; Apoc. 21:1. Pământul nu-şi va înceta existenţa ci va fi o astfel de schimbare încât este ca şi cum totul ar trece (ex. distrugerea produsă de un cataclism, transformarea unei larve în flutur).