1 Thessalonians 4:1-8

1 Thessalonians 4:1-8 Finally then, brethren, we request and exhort you in the Lord Jesus, that as you received from us instruction as to how you ought to walk and please God (just as you actually do walk), that you excel still more. 2 For you know what commandments we gave you by the authority of the Lord Jesus. 3 For this is the will of God, your sanctification; that is, that you abstain from sexual immorality; 4 that each of you know how to possess his own vessel in sanctification and honor, 5 not in lustful passion, like the Gentiles who do not know God; 6 and that no man transgress and defraud his brother in the matter because the Lord is the avenger in all these things, just as we also told you before and solemnly warned you. 7 For God has not called us for the purpose of impurity, but in sanctification. 8 So, he who rejects this is not rejecting man but the God who gives His Holy Spirit to you. This is the third in a series of transitional messages between Romans 8 and 9, and between Bethlehem on one site and Bethlehem on two sites. I am seeking the Lord for priorities that he might want pressed home on our minds as we clarify our identity and goals in these two sites. Two weeks ago I began with Luke 5 and the authority and power of Christ to help us be effective man-fishers: treasure Christ above all, humble yourself before his unmerited grace, obey his commands (drop the net), and trust his power. When you drop the net, in other words, let’s make personal evangelism a priority in our lives. Last week we went to Isaiah 58 and pressed home the call for God-exalting good works, especially in the form of social justice and practical deeds of mercy for the poor. I pled that we not be deceived by living in the Disney Land of the world called America, as though there were not hundreds of million of people starving in the world (more news just this week on Zimbabwe, not to mention North Korea, Sudan, Ethiopia), and millions of babies being killed in the womb, and untold miseries in hospitals and nursing homes and on the streets that Christians can give themselves to in the name of Christ. Pour yourselves out for the poor, Isaiah says, and your light will break forth like the dawn. Now, today, alongside evangelism and social justice, I want to call us this morning to personal holiness, especially in our sexual lives. If you like mnemonic devises hang these three messages on three S’s: seeking the lost, social justice, and sexual purity. If you didn’t hear those other messages and all you hear now is a sermon on sex and you think: those poor Christians, hung up on sex again. Not quite. We like our sex just fine. What we get bent out of shape about is not sex, but saying that you can’t be passionate about social justice and sexual purity at the same time - precisely because we believe in good society and good sex. I am aware that there are lots of children in these services. Some of what I say will be plain to you children, and some will not. That’s why we have a happy partnership between the church and your parents. Some things they say become clearer at church, and some things we say become clearer at home. So be sure to ask them about what you don’t understand. So let’s go first to this text and simply make as clear as we can - even for the children - what the Bible means by sexual purity. Then we will look at why it’s important and then how to fight for it and enjoy it in our lives. What Does the Bible Mean by "Sexual Purity"? Verse 3 gets to the point: "For this is the will of God, your sanctification [or your holiness], that is, that you abstain from sexual immorality." This phrase "sexual immorality" (porneia), means mainly fornication - that is, two people acting as if they are married when they are not married. Touching each other and sleeping together in a way God designed only for a man and a woman married to each other. God said, this close physical relationship is for married people only. "A man shall leave his father and his mother, and be joined to his wife; and they shall become one flesh" (Genesis 2:24; 1 Corinthians 7:2; Exodus 20:14). So "sexual immorality" includes sexual relations before marriage and wrong sexual relations among married people. So children it means this: Your mom may not go live with another man as her husband. And your dad may not go live with another woman as his wife. That’s the meaning of the seventh commandment, "You shall not commit adultery" (Exodus 20:14). And O how blessed is the child where mommy and daddy obey! Verse 6 also has fornication and adultery in view, because it says ". . . and that no man transgress and defraud his brother in the matter." This means that another Christian’s wife or daughter is in view and the sin in view is mainly sexual relations with a woman that is not your wife, but belongs to another man. You would sin against her and him. But let’s not think that the only sexual sin in view here is the behavior of sleeping with a woman not your wife - or a man not your husband. Paul refers in verse 5a to "lustful passion." "Possess your own vessel in sanctification and honor, 5 not in lustful passion," The issue here is not just behavior but also sexual desires that dominate your life in ways they should not. For our day I think we could include here desires that lead to the use of pornography, and desires that lead to a fantasy life and the masturbation that is so often imbedded in it - for men and women. I have reports on all hands that this issue is huge, and that the easy access to internet pornography and cable TV is capturing many men and women and making slaves out of them. The positive alternative to this is described in verses 1, 3, and 7. Verse 1: "How you ought to walk and please God." Verse 3: "This is the will of God, your sanctification [or holiness]." Verse 7: "God has not called us for the purpose of impurity, but in sanctification [or holiness]." When God calls you to himself, he justifies you freely by faith in Christ on the basis of Christ’s blood and righteousness, and he calls you to a life of holiness, which in this context refers explicitly to sexual purity. This is the practical fruit of justification by faith. That is the "What" of the text: Bethlehem, what shall we be and do as a church worshipping in two locations? Let us pursue personal holiness, especially sexual purity. Three S’s not just one: Seeking the lost, social justice, sexual purity. Why Should We Be Concerned with Our Sexual Purity? Now the "Why." I’m going to deal with this quickly because I really want to move to the "how" - which unpacks the practical effects of the "why." Why should we be concerned with our sexual purity? The text mentions at least five incentives to fight this battle. 1) The incentive of pleasing God, verse 1b: Paul exhorts us "how you ought to walk and please God." Sexual purity pleases God. 2) The incentive of doing the will of God, verse 3: "This is the will of God, your sanctification; that is, that you abstain from sexual immorality." Sexual purity is God’s will, and Christians love the will of God. Christlikeness means that we delight to do God’s will (Psalm 40:8; Hebrews 10:7). 3) The incentive of honor. Controlling your body in purity is a matter of honor - either being honored by the community or showing honor to your wife and other women, or to your husband and other men. Verse 4: "That each of you know how to possess his own vessel in sanctification and honor." Sexual purity is the honorable thing to do. 4) The incentive of Christian love which seeks the good of others. Sexual purity is the loving way to treat others. Verse 6: "That no man transgress and defraud his brother in the matter." When we sin sexually we are not seeking the highest good of others, neither the woman or the man we sin with, nor the person we fantasize about nor the person in the pornography, nor the spouse or parent of any of these. It is not Christian love that moves us in any of this. It is simply selfish desire. But Christians are people deeply moved by love for others. Christians love people; they don’t use them. 5) The incentive of God’s vengeance. Verse 6b: ". . . because the Lord is the avenger in all these things, just as we also told you before and solemnly warned you." If you turn from the Lord as your treasure and your all-satisfying pleasure, and make a master out of sex, sooner of later you will meet the wrath of God. Far more could be said about the What of sexual purity and the Why of sexual purity, but most urgent is the How of sexual purity. I turn to that now, and it will be plain that the What and the Why are all woven into the how. How Do we Fight for and Enjoy Sexual Purity in Our Lives? If we had more time I would love to go into great detail in the nitty-gritty tactical moves you can make in the power of Christ to fight sexual impurity. I have written of them in Future Grace and in the STAR (see "ANTHEM"). But what I want to do here is focus on one thing that the text focuses on, not only for the immediate rescue, but mainly for the long-term triumph over the next 10, 20, 30, 60 years of your life. This central, long-term How is found in verse 5. Start reading with me at verse 4: "That each of you know how to possess his own vessel in sanctification and honor, 5 not in lustful passion, like the Gentiles who do not know God." There it is: "like the gentiles who do not know God." When you give way to lustful passion, you act like people "who do not know God." Which means: knowing God is the path to sexual purity. If you are struggling with sexual impurity in mind or body, the immediate and long term strategy is know God, know God! Be careful here! Don’t nullify 1 Thessalonians 4:5 by saying with a cynical tone: "Good grief, there are world-class theologians who are in bondage to lust and who leave their wives. So what good is all this knowledge about God?" Indeed there are. And I say with tremendous confidence: they don’t know God. To know ten thousand facts about God is not to know God. Knowing God is the path to sexual purity. And if you are in bondage to pornography and fantasies or fornication or adultery the immediate and long-term strategy of this war is: Know God! Know God! Lustful passion is the mark of the Gentiles who do not know God. (See 1 Peter 1:14; Ephesians 4:22; Romans 1:23-28.) Why would this be? Why would God ordain that the path to sexual purity is knowing God? The answer is given in 1 Corinthians 6:18-20, "Flee from sexual immorality. Every other sin a person commits is outside the body, but the sexually immoral person sins against his own body. 19 Or do you not know that your body is a temple of the Holy Spirit within you, whom you have from God? You are not your own, 20 for you were bought with a price. So glorify God in your body." Or verse 13: "The body is not for immorality, but for the Lord, and the Lord is for the body." We have bodies so that God might be gloried in them. That is why God gave you a body - whether it’s tall or short, pretty or plain, brawny or feeble. This is what Paul said in Philippians 1:20, "It is my eager expectation and hope that Christ will . . . be exalted in my body, whether by life or by death." Our bodies are given to us so that in the way we use them Christ is made to look more valuable to us than anything. Now we can see why it is that Paul would say that knowing God is so crucial in the war on lust and pornography and fornication and adultery. If, by some means you get rid of lustful thoughts and slavery to pornography and fornication and adultery - without any reference to the knowledge of God, he won’t get any glory for your new behavior. In other words, God is not just interested in what you do with your body, he is interested in - he is passionately concerned with - why you do it. If there is no connection between your knowing God, and your sexual purity, God gets no glory and you are in the grip of another idol. Knowing God is the path to sexual purity because the purpose of sex and the purpose of the body is to magnify the supreme worth of God and the infinite value of Jesus Christ. And he will not be seen as supremely worthy and infinitely valuable if knowing him is not the key and the path of our liberation. "You will know the truth and the truth will set you free" (John 8:32). And Jesus said, "I am the way the truth and the life" (John 14:6). Knowing God, knowing Christ, is the path to sexual purity. But we should ask in closing: Knowing what about him? Knowing him in what way? Let me mention three things about God that he may use to set you free and keep you free. Know the Patience of God Look at verse 1: "Finally then, brethren, we request and exhort you in the Lord Jesus, that as you received from us instruction as to how you ought to walk and please God (just as you actually do walk), that you excel still more." Do you see what this says about God? It says, these Christians have room for improvement - "excel still more and more." And it says that they are pleasing God - "just as your actually do walk." In Christ, God is not an all or nothing God. He knows our frame. He covers our sin. He is pleased with our successes through faith, and patient with our failures. So know him in his patience, all you struggling saints. Let this knowledge encourage you: You are walking in the way that pleases him - do so still more and more. Know the Power of God In the previous chapter, 1 Thessalonians 3:12-13, we read Paul’s prayer for the Thessalonians: "May the Lord make you increase and abound in love for one another and for all, as we do for you, 13 so that he may establish your hearts blameless in holiness before our God and Father, at the coming of our Lord Jesus with all his saints." Notice: he asked Christ to establish them blameless in holiness at his coming. In other words, holiness is the work of Christ. Yes, we must pray for it, and yes, we must fight for it. But in the end, be encouraged! You are not left to yourself to win this war. Know God’s power on your behalf through Jesus Christ. Know the Preciousness of God and the Pleasure He Is to Us I say this because that is simply what it means to be God in Christ. God is the most valuable person in the universe. He is the sum and source of all true pleasure (Psalm 16:11; 37:4). And knowing this in our experience is what triumphs over temptation. Knowing the preciousness of God and the pleasures of his fellowship will strip pornography of its power. We defeat the deceitful pleasures of lust with the superior pleasures of knowing God. Paul said it like this: "I count everything as loss because of the surpassing worth of knowing Christ Jesus my Lord" (Philippians 3:7). So, Bethlehem, downtown and at the North Extension, alongside seeking the lost, and seeking social justice, let us be a people who seek sexual purity with all our might, by knowing the patience, the power, and the pleasures of our God and Savior, Jesus Christ. O, Lord, give us one pure and holy passion. Give us one magnificent obsession. Give us one glorious ambition for our lives: to know and follow hard after you.1 Amen.

Însuşirea noii purităţi

Însuşirea noii purităţi Cum am defini credinţa? Ce alte cuvinte sunt sinonime cu acest termen? Încredere, dependenţă, încredinţare. Dependenţa este esenţa credinţei. Este convingerea că ceva este adevărat, demn de încredere, pe care te poţi baza, şi vrednic de acceptat. „Credinţa este ‚Da’-ul rostit de inimă, o convingere pentru care îţi pui viaţa la bătaie.” M. Luther. „Pe când celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit (drept), credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire (dreptate)” Rom. 4:5. Există credinţă adevărată şi credinţă falsă (Mat. 7:21-23). Caracteristicile omului care are credinţă autentică: 1. Recunoaşte nevoia personală. Zdrobirea şi credinţa sunt strâns legate, nu ştii unde începe una şi unde se termină cealaltă. Dacă nu recunoaştem că suntem păcătoşi nu ni se va părea necesar să depindem de cruce. Oameni care nu s-au simţit niciodată cu adevărat păcătoşi. 2. Refuză să se încreadă în orice eforturi personale sau ritualuri religioase. „... celui ce nu lucrează (nu face fapte)...” Metanoeo, a te pocăi, înseamnă a te răzgândi – a te răzgândi în legătură cu obiectul credinţei tale (Fapt. 26:20; Evr. 6:1). Să refuzăm cu hotărâre să credem că vom fi socotiţi neprihăniţi prin altceva decât prin crucea lui Cristos. Mântuirea nu este o combinaţie între credinţa în El şi săvârşirea anumitor fapte bune – credinţă împărţită între două obiecte, nu mântuie niciodată. Dacă vrem să prindem crucea lui Cristos trebuie să ne eliberăm mâinile de orice altceva ar putea să ne împiedice. 3. Se bazează în întregime numai pe Persoana lui Cristos. „... ci crede în Cel care dă neprihănirea...”. Nu trebuie să ne întoarcem de la obiectul greşit al credinţei noastre, ci mai trebuie să ne întoarcem spre obiectul corect al credinţei (Fap. 26:20). „În El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea păcatelor după bogăţiile harului Său” (Efes. 1:7). Termenul care descrie procesul – „a primi”. „dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dzeu” (Ioan 1:12). „credinţa nu constă în a face ceva, ci în a primi ceva” Gresham Machen. Credinţa pe care Dzeu o „socoteşte ca neprihănire” conţine trei elemente vitale: smerenia recunoaşterii necesităţii, respingerea meritelor personale, primirea darului neprihănirii. Ex. Sete îngrozitoare, ai o cană cu apă în faţă, ştii că ea îţi potoleşte setea. Când aduce ea o schimbare în viaţa ta? Când o primeşti, când o bei. Reformatorii: notitia(cunoaşterea faptelor); assensus (consimţământul că faptele sunt adevărate); fiducia (însuşirea acelor fapte sau devotamentul faţă de ele). Ex. Echilibristul Blondin la cascada Niagara – dusul în roabă pe frânghie. Băiatul care crede dar când este invitat fuge în direcţia opusă. Problema celor care ‚şi-au dat viaţa lui Isus’. Credinţa lor se bazează pe ce fac ei pentru Dzeu (şi-au predat viaţa) şi nu pe ce-a făcut Dzeu pentru ei (şi-a dat Fiul). Nu le-am dat niciodată oamenilor Evanghelia adevărată dacă în locul unei Persoane pe care să o primească le-am dat un stil de viaţă pe care să-l urmeze. Când ei primesc cu adevărat Persoana, Acesta le dă imediat şi dorinţa şi puterea de a trăi o viaţă nouă. Niciodată nu vom avea siguranţa mântuirii dacă nu ne încredem total în ce a făcut Cristos pentru noi, ci ne bizuim pe ce facem noi. Exemplul lui Wesley. Tânăr devotat, se scula dimineaţa devreme şi citea Biblia în greacă, cu multă râvnă îi ajuta pe cei în nevoi, pleacă misionar în America. La întoarcere în timpul unei furtuni îi vede pe moravienii care cântau şi se rugau. „M-am dus în America să-i convertesc pe indieni, dar vai, cine o să mă convertească pe mine?” Cred ceea ce spun când nu este vreun pericol prin preajmă, dar imediat ce moartea îmi dă târcoale, duhul mi-e tulburat.... Cred sincer că dacă Evanghelia este adevărată, sunt în siguranţă: căci nu numai am dat şi dau tot ce am pentru săraci, nu numai că-mi dau trupul să fie ars, înecat sau orice altceva mi-ar lăsa Dzeu, dar merg după îndurare...” Care este obiectul credinţei? Peter Boehler vorbeşte despre cât de greu primeau oamenii credinţa simplă. Cum L-ai primit pe Cristos? Ai primit tu Persoana şi lucrarea Sa sau doar ai luat o simplă hotărâre?

Un arajament cu totul nou

Un arajament cu totul nou Evrei 8:13 Legământ – hotărâre, jurământ, invoială, contract, etc. Lucrările lui Dzeu cu omul, aranjamentul Său divin cu propriul Său popor. Legăminte: 1. legământul cu Noe (Gen. 8:20-22); 2. legământuzl cu Avram (Gen. 12:1-3); 3. legământul cu Moise (Ex. 19-40); 4. legământul cu David (2 Sam. 7: 5-17); Noul legământ (Ier. 31:31-34; 2 Cor. 3:3-18). Diferenţele majore între Noul Legământ şi Vechiul Legământ (Legământul mozaic sau Legea) I. Un legământ cu totul diferit (Ier. 31:31-34) v. 32 – „nu asemănător cu” – cu totul deosebit – alte metode de acţiune, o abordare cu totul nouă a vieţii. Amestecarea celor două legăminte este sursa celor mai multe probleme spirituale în biserică (ex. Preoţia în BO, practica Sabatului, etc.). vezi Mar. 2:21,22. abordarea a spiritualităţii bazată pe lege – sprijin pe sine, ajutor pe care noi i-l dăm lui Dzeu – furăm din gloria Lui • Legea a fost dată spre gloria lui Dzeu (Ex. 19:5,6) – naţiunile trebuiau să vadă caracterul lui Dzeu • Legea a fost dată pentru binele poporului (Deut. 6:1-3, 28:1). Pentru că în VL nu au fost împlinite multe lucruri, NL trebuia să facă ceva cu păcatele oamenilor şi cu incapacitatea lor spirituală. Isus nu avenit să peticească VL ci El a adus o haină nou nouţă, El nu a venit să susţină vechiul sistem ci să-l înlocuiască. - vinul nou, plin de putere. Amestecul este fatal. Etica Legii nu este înlăturată ci este îmbunătăţită (Mat. 5:21-48). NT nu este nimic mai mult, însă nici mai puţin, decât urmarea supranaturală a vieţii lui Cristos în noi (Ioan 15:1-8; Rom. 8:1-4; Gal. 2:20; Fil. 1:11). Relaţia creştinului cu Legea (Rom. 7:4,6) – moarte, nici o obligaţie faţă de vechiul sistem; eliberare, a opri, a abroga, a anula. Ţinerea Legii ca justificare şi sfinţire a fost abrogată (Rom. 6:14; 7:4,6; Evr. 7:18; 8:13; 10:9; 2 Cor. 3:6; Fapte. 10:9-16; Gal. 3:10, 19-25; 4:21-31). Sună a erezie! Spiritualitatea adevărată, ascultarea de standardele lui Dzeu, este un efect secundar al trăirii sub har. Nimeni nu poate aborda viaţa creştină dintr-o perspectivă a legii combinată cu una bazată pe har. Problema cu VL era firea pământească: „patimile păcatelor lucrau prin lege...”. Interdicţiile stimulează păcatul. Legea nu schimbă ostilitatea noastră ci doar o poate face să crească şi mai mult. Pentru că Legea nu a putut face nimic, am fost eliberaţi din braţele legii şi aduşi în braţele lui Cristos. „ ... ca să fiţi ai Altuia, adică ai celui care a înviat din morţi ...”. viaţa nu mai trebuie trăită după un cod, ci printr-o Persoană (Gal. 2:20) – Suveranul fără egal al Universului şi Iubitul absolut al sufletelor noastre. Căsătoria cu legea – ca şi cum ai trăi cu Perfecţiunea întruchipată (nu greşeşte, nu are zile rele, nu-şi îngăduie patimi sau plăceri, etc.) – problema: aşteaptă aceleaşi lucruri de la tine (pefecţiunea). Îţi reaminteşte tot timpul că eşti un ratat. Îţi dă o listă de responsabilităţi, fără să se ofere să te ajute să le împlineşti. Dacă-l rogi să te ajute el îţi spune să mai încerci. Te acceptă numai dacă reuşeşti. Căsătoria cu Domnul – te asigură de la început că nu vei pierde niciodată acceptarea Lui (Efes. 1:3-6). Va fi neplăcut impresionat când vei păcătui faţă de El, însă aceasta nu-l va face să te respingă („Nici decum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi” Evr. 13:5). Îşi găseţte plăcerea în tine, cântă pentru tine („...Cel Atotputernic te va scăpa, se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, şi nu va mai putea de veselie pentru tine” Ţef. 3:17). Apreciază mult eforturile tale de a-i face pe plac chiar şi atunci când nu reuşeşti („căci cine dispreţuieşte începuturile slabe? Zah. 4:10). Orice îţi cere El intenţionează să împlinească El Însuşi prin tine (Fil. 4:13). Se asigură că nu duci niciodată lipsă de resursele Sale (Efes. 1:3; 1 Pet. 1:3). Are milă de slăbiciunile tale (Evr. 4:15). Şi te ridică când greşeşti (Ioan 21:15-17). Te iubeşte cu o dragoste nepieritoare (Rom. 8:31-39) şi îţi dă un scop în viaţă care contează pentru veşnicie (Efes. 2:10). Chair dacă îţi cere multe din lucrurile pe care ţi le cerea primul soţ, legea, acum le faci cu mai multă libertate, cu bucurie şi mai bine ca înainte. Harul ne motivează şi ne dă putere mult mai mult decât o face legea. Suntem eliberaţi de lege, nu suntem eliberaţi şi de sub ascultare. Ascultarea este roada ca urmare a căsătoriei noastre cu Cristos (caracterul Gal. 5:22,23; faptele bune Col. 1:10; închinarea Evr. 13:15; dăruirea de bani Rom. 15:28; etc.). Ascultarea este slujirea „în înoirea duhului, iar nu după vechea literă” (2 Cor. 3:6) II. Un legământ radical mai bun (Evr. 7:19,22; 8:6) 1. „legământ mai bun” (Evr. 7:22) 2. se „bazeaqză pe făgăduinţe mai bune” (Evr. 8:6) – se centrează pe Isus Cristos 3. aduce o „nădejde mai bună” (Evr. 7:19) – prezenţa resurselor divine Noul Legământ este un legământ mai bun fiindcă se bazează pe promisiuni mai bune care dau o nădejde mai bună. O nouă lozincă compară Ex. 20:1-7 cu Ier. 31:31-34 şi Ez. 36:25-27 Fiecare dintre Cele Zece Porunci (VL) începe cu cuvintele: „Tu să ...” sau „Tu să nu ...”. în NL cuvintele care se repetă sunt „Eu voi”, „Vă voi”. În VL omul demonstra ce poate face pentru Dzeu; în NL Dzeu demonstrează ce poate face prin om şi pentru el. Un sistem nou Compară Lev. 18:5 cu Gal. 2:20 În VL Dzeu a pus la dispoziţie un cod după care să trăim. În NL Dzeu ne dă o Persoană prin care să trăim (nu mai suntem sub lege ci sub har Rom. 6:14,15). Pascal a scris: „Legea cere ce nu poate da, harul dă tot ce cere.” Nu mai suntem conduşi din exterior de datorii morale, ci suntem constrânşi din interior de dragoste datorită Persoanei care locuieşte în noi. Larry Crabb (Connecting, Relaţii) – trei sisteme de schimbare existentă în comunitatea creştină de astăzi. Modelul Fă ce este bine – modelul moralist, oamenii trebuie îndemnaţi şi provocaţi să facă ce spune biblia. Schimbarea vine când oamenii se pocăiesc (îndepărtarea de rău şi urmărirea cu perseverenţă a binelui). Abordare a sfinţirii conform VL. Modelul Repară ce este greşit. Modelul terapeutic care spune că oamenii nu pot face binele până nu se uită larănile din trecut şi le vindecă. Oamenii se uită înăuntrul lor, se confruntă cu durerea şi descurajarea şi înaintează cu curaj. Model gnostic, înţelegere specială care nu este pusă la dispoziţie de Evanghelie. În ambele sisteme sunt lucruri adevărate, Evanghelia ne cheamă să facem binele şi să reparăm răul. Ambele sisteme neglijează sau tăgăduiesc realităţile spirituale ale NL în viaţa credinciosului. Modelul Ia ce lipseşte. (Dwight Edwards) Căutăm întâlniri noi şi miraculoase cu Dzeu, ca pe o cheie a creşterii spirituale. Modelul Eliberează ce este bun. Datorită NL, în sufletul fiecărui credincios există permanent resurse spirituale, care sunt sursa întregului bine spiritual. Binele pe care vrea Dzeu să-l canalizeze prin noi, a şi fost pus deja în noi. „Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura” (Ioan7:38). Eliberarea (vor curge) a ceea ce este bun (râuri de apă vie) este esenţa mesajului schimbării din NL, un sistem nou care în loc să ne dea un cod nou de viaţă ne dă în grija unei Singure Persoane în care este viaţa şi prin Care poate fi trăită viaţa aşa cum a fost ea concepută, datorită resurselor pe care doar El le furnizează. Un loc nou Compară Ex. 32:15,16 cu Ier. 31:33 Sub VL poruncile erau impuse omului din exterior (scrise pe table de piatră). În NL poruncile lui Dzeu sunt implantate în noi, scrise în inimile noastre (Ier. 31:3; 2 Cor. 3:3). În momentul naşterii din nou Dzeu ne dă un set de înclinaţii divine, o dorinţă implantată de El de a ne găsi mereu plăcerea în împlinirea voii Sale (Rom. 7:22). Înclinaţiile rele nu sunt înlocuite, ele vor rămânea cu noi până vom ajunge în ceruri. Locul Duhului Sfânt. În VT Duhul lui Dzeu se odihnea peste anumiţi oameni, dar nu era în ei. Era peste ei doar temporar. În NL Duhul Sfânt este acum în fiecare credincios (Ez. 36:27; Gal. 4:6) şi în mod permanent (Efes. 1:13,14). Isus le-a spus ucenicilor că Duhul Sfânt care până atunci fusese „cu” ei va fi în curând „în” ei. Definirea NL: este un aranjament radical diferit şi radical mai bun între Dzeu şi poporul Său. Acest aranjament îi îngăduie lui Dzeu să împlinească în şi prin noi acele lucruri pe care eram incapabili să le împlinim sub VL. Este lozinca lui Dzeu „Eu voi” în comparaţie cu a noastră „Nu pot”.

Resurse noi, practici noi

Resurse noi, practici noi „Hrăniţi-vă cu Cristos şi apoi mergeţi şi trăiţi-vă viaţa, căci Cristos din voi este Cel care vă trăieşte viaţa ...” (Phillips Brooks). Povestea lui Spurgeon cu femeia care nu a deschis uşa pastorului venit cu bani. Creştinii fug de Dzeu crezând că este Perceptorul moral al Universului venit să le perceapă ascultare. Copleşiţi de sentimente de vinovăţie şi de frustrare fug de Dzeu. Dzeu vine la noi ca mai întâi să dea şi apoi să primească. Dzeu nu cere copiilor Săi decât lucrurile pe care le-a pus deja în ei. Chemarea care ni se face este de a elibera ce este bine – resursele supranaturale implantate în noi pentru veşnicie, în momentul naşterii din nou (Efes. 1:3). Importanţa cunoaşterii resurselor divine ale NL. Practicile noastre se bazează în întregime pe resursele primite. Viaţa la care ne-a chemat Dzeu este imposibil de trăit fără resursele pe care El ni le-a dat din belşug (Ioan 15:4,5). Viaţa creştinului nu este grea ci imposibilă. NOILE RESURSE Noile resurse puse de Dzeu în noi prin naşterea din nou sunt: o puritate nouă, o identitate nouă, o dorinţă nouă, o putere nouă Puritate nouă (Ezec. 36:25; Ier. 31:34) „vă voi stropi cu apă curată şi veţi fi curăţiţi; vă voi curăţi de toate necurăţiile voastre şi de toţi idolii voştri”. „... căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.” Fără această curăţire divină nu putem vorbi de celelalte împliniri ale NL. Ea se obţine prin credinţă – justificarea, îndreptăţirea, a fi socotit drept (Rom. 5:1). A fi iertat în VL – „sângele taurilor şi ţapilor” acoperea păcatele oamenilor (Evr. 10:14). În NL „sângele lui Isus” face acest lucru (v.19). În VL jertfele erau aduse „în fiecare an” (v.1). În NL Cristos a fost adus jertfă „o dată pentru totdeauna” (v. 10,12). Jertfele din VL nu puteau niciodată „să şteargă păcatele” (v.4), nici „să facă desăvârşiţi” pe cei ce se apropiau de Dzeu (v.1). în NL Cristos ridică păcatele oamenilor şi „printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi” (v.14). Ioan Botezătorul : „Iată Mielul lui Dzeu care ridică păcatele lumii” (Ioan 1:29). Isus nu era un miel ci Mielul (de la Moise la Isus omorâţi 2 milioane de miei pentru ispăşirea anuală). Miel luat din curtea lui Dzeu. Cum ar trebui să afecteze curăţarea noastră prin sângele Lui Cristos părerea pe care o avem despre noi înşine în calitate de credincioşi? „şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost justificaţi, în Numele Domnului Isus şi prin Duhul Dzeului nostru.” (1 Cor. 6:11) Col. 2:13,14; 2 Cor. 5:21  să ne vedem îmbrăcaţi total cu dreptatea lui Cristos : „ pe Cel ce n-a cunoscut păcat El l-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dzeu în El” (2 Cor. 5:21). (cuvântul chinezesc pentru „neprihănire”: combinaţie a două imagini, un miel şi sub el o persoană, eu.)  copilul lui Dzeu trebuie să fie stăpânit de o demnitate smerită şi plină de recunoştinţă. Vrednicia de a sta în prezenţa lui Dzeu ne vine din meritele Fiului Său. Cum ar trebui să afecteze modul în care îi privim pe ceilalţi şi ne purtăm cu ei? Fapt. 20:28  fiecare credincios are valoare pentru că Cristos şi-a dat sângele Său preţios pentru fiecare din ei. Identitate nouă Datorită unirii noastre cu Cristos nu mai putem să ne gândim la noi înşine despărţiţi de El. „ ... şi iată cum Îl vor numi: ‚Domnul dreptatea noastră’” (Ier. 31:16). „... Unul va zice: ‚Eu sunt al Domnului!” (Is. 44:5). Identitatea noastră este atât de învăluită de persoana lui Cristos, încât trebuie să ne vedem acum total înghiţiţi de El. „căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în Dzeu. Când se va arăta Cristos, viaţa voastră...” (Col. 3:3,4). Ce ne eliberează de paralizantul complex de inferioritate şi neputinţă nu este puterea gândirii pozitive, ci puterea identităţii unite (Dwight Edwards). „Şi voi prin El sunteţi în Cristos Isus, care ne-a fost făcut (a devenit TBS) pentru noi înţelepciune de la Dzeu, şi dreptate, şi sfinţire şi răscumpărare (1 Cor. 1:30). Exemplul puritanilor: metalul rece şi inflexibil care încălzit în furnal devine iradiat de foc şi îşi schimbă culoarea şi proprietăţile. Este greu de spus unde se termină focul şi unde începe metalul. „Trebuie să nu-L despărţim pe Cristos de noi sau să ne despărţim noi de Cristos” (J.Calvin). Credincioşii nu sunt doar păcătoşi iertaţi ci sunt creaţii noi (2 Cor. 5:16,17; Gal. 2:20). Nu suntem ‚bijuterii false’, păcătoşi în esenţă acoperiţi cu sângele lui Isus. La convertire credinciosul devine ‚argint patinat’. În profunzime suntem argint, firea pământească este patina. Ce s-a dus odată cu naşterea din nou, care sunt „lucrurile vechi”? Vechea identitate (Col. 3:3; Gal. 2:20). Vechiul nostru eu, care a murit şi a fost îngropat (Rom. 6:3,4). Stăpânirea păcatului a fost ruptă (Rom. 6:1-14). Sentimentul de vinovăţie pentru păcatele vechi a fost îndepărtat (Col. 2:13,14). Care sunt „lucrurile noi” care vin prin naşterea din nou? Suntem creaţii noi (2 Cor. 5:17). Suntem părtaşi ai firii dumnezeieşti (2 Pet. 1:14). Suntem binecuvântaţi cu toate binecuvântările cereşti în locurile cereşti (Efes. 1:3). Suntem desăvârşiţi în Cristos (Col. 2:10). Suntem mireasma lui Cristos (2 Cor. 2:15). Suntem lucrarea lui Cristos (Efes. 2:10). Suntem copiii şi moştenitorii lui Dzeu (Rom. 8:16,17). Suntem mai mult decât biruitori (Rom. 8:37). Cum ar trebui să afecteze noua identitatepărerea noastră despre noi înşine? Vom recunoaşte că păcatul este dispensabil şi prostesc. Cum ar trebui noua identitate să afecteze modul în care îi privim pe ceilalţi credincioşi şi să ne purtăm cu ei? „De aceea de acum încolo nu mai cunoaştem pe nimeni după starea firească ...” (2 Cor. 5:16). Vedem în ceilalţi creştini în primul rând potenţialul lor şi nu problemele lor. Michelangelo întrebat de sursa de inspiraţie pentru David, a spus despre bucata de marmură aruncată de cineva: ‚Am văzut un înger prins înăuntru’. Pavel spune: „copilaşii mei, pentru care simt iarăşi durerile naşterii, până când Cristos va lua chip în voi!” (Gal. 4:19). O nouă dorinţă „Voi pune legea Mea în lăuntrul lor, o voi scrie în inima lor” (Ier. 31:33) În VL Legea era scrisă pe piatră şi omului i se impunea să se supună. În NL Legea este scrisă în inimă (Rom. 8:4; Iac. 2:12). Dzeu le va da credincioşilor dorinţa instinctivă de a face ce le porunceşte. Dorinţa de a face voia lui Dzeu este un dar de la Dzeu care vine prin naşterea din nou. „Duhul îi conduce pe copiii lui Dzeu, dându-le înclinaţia de a face voia lui Dzeu, dintr-o dorinţă sfântă, cerească, dată tot de Duhul lui Dzeu.!” (J. Edwards). „Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne” (Ezec. 36:26). Duhul lui Dzeu ne dă puterea şi tăria de care avem nevoie ca să împlinim poruncile Sale. Dar Dzeu nu ne dă doar puterea ci şi dorinţa de a împlini voia Sa. „Căci Dzeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după buna Sa plăcere, şi voinţa şi înfăptuirea” (Fil.2:13). Cuvântul ‚voinţă’ (thelo) înseamnă a dori, a-şi găsi plăcerea în ceva, cuvânt cu conotaţii emoţionale. Nu suntem chemaţi să stârnim în noi dorinţa pentru Dzeu ci să apelăm la ea. Cum ne-o însuşim? Prin credinţă. Dorinţele firii vor fi mereu cu noi pe pământ. Ele se vor opune dorinţelor Duhului (GAL. 5:17). Dacă dorinţa pentru Dzeu nu pare reală, înseamnă că ea este blocată sau acoperită de aceste dorinţe păcătoase. Cum afectează acest adevăr modul în care te priveşti pe tine? Mă eliberează pentru slujire. Mă ajută să cultiv această plăcere. Cum afectează acest adevăr modul în care îi privesc pe alţii? Presupunerea că unii nu vor să facă voia lui Dzeu – încercarea de a-i convinge să facă ce nu vor să facă: „Mănâncă tot zarzavatul” – nu-ţi place dar îţi face bine. Fiecare credincios adevărat vrea într-adevăr în suflet să facă voai lui Dzeu. Perspectiva „Poftim friptura”. Suntem creaţi să găsim plăcere în lucrurile lui Dzeu. O nouă putere „Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să umblaţi în poruncile Mele ... şi să împliniţi rânduielile Mele” (Ezec. 36:27). Acest Duh este diferit de duhul nou, este Duhul Sfânt. Chiar dacă am avea dorinţa de a face voia lui Dzeu, tot nu putem înfrânge tendinţa firii noastre de a ne trage în jos. Numai puterea lui Dzeu este destul de mare ca să poată lupta cu firea pământească şi să o înfrângă. Gal. 5:16-25. • Puterea de a pune frâu păcatelor din viaţa noastră – umblaţi prin Duhul şi nu veţi împlini poftele firii păcătoase (v.16). Pavel nu spune că nu vom simţi poftele firii, ci doar că nu le vom împlini. Nu vom birui poftele firii strângând din dinţi şi străduindu-ne cât putem sau punându-ne tot felul de restricţii. Principiu „nu lua, nu gusta, nu atinge” are o înfăţişare de înţelepciune, printr-o închinare voită şi o umilinţă prefăcută şi o asprime faţă de trup, dar nu au nici un preţ împotriva satisfacerii firii pământeşti (Col. 2:21-23). „Dacă prin Duhul faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi” (Rom. 8:13). • Roada spirituală este dovada puterii Duhului în viaţa noastră. Cum afectează acest adevăr modul în care te priveşti pe tine? Reduce la tăcere scuzele pentru a trăi sfânt. Augustin a spus: „Prostule nu ştii că în trupul tău îl duci pe Dzeu peste tot!” Cum afectează acest adevăr modul în care îi privesc pe alţii? Există speranţă pentru ca orice om răscumpărat să devină un sfânt. II. Noile noastre practici 2 Cor. 3:1-18 Diferenţele de abordare a slujirii între cele două legăminte: 1. Slujirea sub VL aduce moarte, în timp ce aceea din NL aduce viaţă. „căci litera omoară dar Duhul dă viaţă” (v.6) Slujirea în acest mod omoară când aşezi înaintea oamenilor un cod după care să trăiască şi îi mustră dacă nu sunt dedicaţi. Slujirea care scoate în evidenţă gloria lui Cristos, accentuează resursele extraordinare puse la dispoziţia noastră – slujirea sub NL. 2. VL te bagă în groapă din cauza vinovăţiei, în timp ce NL aduce speranţă. „slujba condamnării” (v.9); fiindcă avem o astfel de nădejde” (v.12) Slujirea sub VL se concentrează pe ceea ce trebuie făcut pentru Dzeu, îngrămădind datorie peste datorie. Urmarea este un sentiment copleşitor de apăsare, vinovăţie. Tipul de ascultare adus de Duhul sub NL nu se concentrează pe noi, ci pe El şi îşi trage puterea din puterea învierii. 3. Slujirea sub VL ne condamnă pentru ceea ce nu este, în timp ce aceea din NL ne ispiteşte spre ceea ce ar putea fi. „slujba morţii” (v.7); Slujirea VL se întemeiază pe ruşine şi este dirijată de vinovăţie, concentrându-se pe acele situaţii în care nu împlinim standardele lui Dzeu. NL se ocupă de păcat şi de neascultare. Însă totdeauna depăşeşte eşecul, ajungând la realizarea poruncilor. Caută să stârnească acea înclinaţie divină existentă în toţi credincioşii, de a-L cunoaşte mai mult pe Dzeu, de a fi însetat după ce are El şi de a merge înainte în puterea Sa spre singurul mod de viaţă care poate satisface inimile noastre noi. Slujirea sub NL: Înseamnă să lucrezi pt. Dzeu pentru a-i ajuta pe ceilalţi credincioşi să-şi împlinească tot potenţialul în Cristos. Aceasta se va face: a. Hrănind natura nouă; b. Demascând stricăciunea şi nebunia trăirii după poftele firii; c. Atrăgându-i spre un nivel de viaţă care să-l glorifice pe Dzeu şi să le aducă lor împlinire. Cum îl ajuţi pe un credincios care îţi mărturiseşte că se simte vinovat că nu se roagă suficient? Sub VL – dacă Dzeu ne porunceşte să ne rugăm mult, neîncetat şi tu nu o faci, probabil ea nu este suficient de importantă pt. tine. Dacă vrei să fii un credincios dedicat, atunci rugăciunea este unul din cele mai importante lucruri pe care tebuie să te disciplinezi să le faci. Sub NL – un lucru care s-a întâmplat când ai devenit credincios este că Dzeu a pus în tine dorinţa de a comunica cu El. Îl încurajezi că Dzeu însuşi îi va da tărie şi înţelepciune să comunice cu el.

Noua puritate

Noua puritate Ier. 10:6,7,10 Gluma lui Sir Arthur Conan Doyle (Sherlock Holmes): „Fugi imediat, s-a descoperit totul!” – toţi cei 12 prieteni au fugit din ţară. Trăirea sub vină a păcatului: „Cine nu are păcat să arunce primul cu piatra”. Cum se poate curăţa cineva de vina păcatului? Puritatea este temelia pe care se poate construi. Luther – „doctrina justificării prin credinţă este doctrina prin care o biserică stă în picioare sau cade” – valabil pentru fiecare credincios în parte. Ce răspuns ai da cu privire la primul lucru pe care trebuie să-l ştii despre Dzeu este că că El este: 1. un Tată iubitor, 2. cel mai bun prieten, 3. o fiinţă nemărginită, 4. un judecător sfânt şi drept. La începutul prezentării Evangheliei în Romani (1:18; 32:2:2-5,16; 3:5,6,19), care este prima imagine pe care Pavel o prezintă despre Dzeu? Mânia şi judecata lui Dzeu. Mulţi oameni credincioşi se ţin cu încredere de o imagine a lui Dzeu care nu se potriveşte cu imaginea Dzeului Bibliei. Moş Crăciun divin. Bunic din ceruri care vrea ca toată lumea să se simtă bine (C.S. Lewis). Trăsătura fundamentală a lui Dzeu este sfinţenia nu dragostea. Serafimii strigă „Sfânt, sfânt, sfânt!” (Isa. 6:1-5). „Drepatatea şi judecata sunt temelia scaunului tău de domnie; bunătatea şi credincioşia merg înaintea feţei Tale” (Ps. 89:14). De ce Dzeu este prezentat mai întâi ca un judecător sfânt şi înfricoşător (Rom. 1:18-3:20) şi doar după aceasta este înfăţişat ca un Tată iubitor (Rom. 8:15,16)? În Apocalipsa Isus este înfăţişat mai întâi ca leu (5:5,6) şi mai apoi ca miel. Ce s-ar întâmpla dacă ordinea ar fi inversată? Ne place sau nu dar aşa este Dzeu. Pericolul idolatriei: de a elimina din Dzeu acele atribute care nu ne convin – ‚Dzeul alături de care mă simt confortabil’. Caracterul lui Dzeu nu este subiectul unei campanii de mediatizare menită să prezinte cea mai bună imagine a Sa. (J. Withe) – suntem chemaţi să fim martori nu experţi în relaţiile cu publicul. Hotărâre importantă – să venim la Dzeu aşa cum este. Nu vom fi uimiţi de dragostea lui Dzeu, până nu o vom vedea în contextul groaznicei Sale mânii faţă de păcat. Harul văzut ca o datorie a lui Dzeu şi nu ca un dar nu ne va schimba niciodată. Isus nu va fi apreciat niciodată ca Miel dacă nu va fi văzut mai întâi ca Leu. Grădina zoologică: leul care-ţi linge mâna. Motivul principal pentru care oamenii nu jubilează şi nu sunt uimiţi de iertarea Mielului este pentru că nu-şi dau seama de mânia îngrozitoare a Leului faţă de păcatele lor. Când îl vedem pe Dzeu aşa cum este El cu adevărat şi vedem cât de decăzuţi suntem, ni se vor întâmpla trei lucruri: 1. sângele lui Cristos va deveni cel mai valoros lucru din lume – doar el îmi poate ierta păcatul 2. dreptatea lui Cristos va deveni bunul cel mai râvnit din vieţile noastre – singura protecţie împotriva mâniei sfinte a lui Dzeu şi tot ea ne va da îndrăzneala să ne apropiem de El 3. persona lui Cristos va deveni cea mai preţioasă comoară din viaţa noastră. „Dacă aveam nevoie cel mai mult de informaţii Dzeu ne-ar fi trimis un profesor, tehnologie – om de ştiinţă, bani – economist, plăcere – cineva care să ne distreze. Dar noi am avut nevoie de iertare, aşa că Dzeu ne-a trimis un Mântuitor.” Puritatea cea nouă şi relaţia cu noi înşine 1. Bucuria profundă a unei conştiinţe curate – Ps. 32 Conştiinţa: „acea parte din tine care se simte rău când toate celelalte se simt bine”. ‚Să fiu singur cu conştiinţa mea e iadul pe pământ’ W. Shakespeare. David mărturiseşte acelaşi lucru în urma căderii în păcat cu Batşeba: „Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci ziua şi noaptea mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii” (Ps. 32:3,4). Dispare bucuria, pofta de viaţă. Ce facem când ne roade conştiinţa, unde fugim? David a fugit la Dzeu, şi-a mărturisit păcatul: „Atunci mi-am mărturisir păcatul meu, nu mi-am ascuns fărădelegea.” (v.5). Cum de s-a dus să-i mărturisească tomai aceluia faţă de care păcătuise? A veni la Dzeu atunci când conştiinţa ne roade, nu agravează situaţia? Cum se ocupă firea de sentimentul de vinovăţie. 1. Respingerea – acoperirea. „Au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele ... şi omul şi soţia lui s-au ascuns dinaintea Domnului Dzeu printre pomii din grădină” (Gen. 3:7,8). Devenim necinstiţi, pretindem că nu este păcat. Ne ascundem în spatele lucrurilor create de Dzeu. ne scufundăm în lucrurile bune ale vieţii, pentru a scăpa de glasul lui Dzeu. 2. Învinovăţirea celorlalţi. „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat ... Şarpele m-a amăgit şi am mâncat” (Gen. 3:12,13). Dăm vina pe Dzeu, familia în care am crescut, anturaj/societate, personalitatea pe care Dzeu ne-a dat-o, etc. „Nici unul nu se căieşte de răutatea lui şi nu zice Ce am făcut?” (Ier. 8:6). Conştiinţa nu poate fi liniştită cu această iluzie 3. Justificarea. Răspunsul lui Saul către Samuel: „Pentru că am văzut că poporul se împrăştie de lângă mine ... că tu nu vii ... că filistenii sunt strânşi ... am îndrăznit şi am adus arderea de tot” (1 Sam. 13:11,12). Minimalizare şi justificare. Argumentăm logic că nu se putea altfel – Ce să-i faci, suntem oameni supuşi greşelii, trăim aici pe pământ în firea aceasta. Întotdeauna se poate găsi o scuză bună pentru păcat, dar nu există nici una suficient de bună. Dăm un alt nume păcatului – homosexualitatea: ‚stil de viaţă alternativ’, beţia: ‚predispoziţie genetică’, adulterul: criza vârstei mijlocii’. Nu putem scăpa de mustrarea conştiinţei doar schimbând numele păcatului. 4. Penitenţa. Poporul evreu aducea jertfe, ţinea Sabatele, zilele de sărbătoare, etc. şi cu toate acestea Dzeu spune: „Când vă întindeţi mâinile, Îmi întorc ochii de la voi; şi oricât de mult v-aţi ruga, n-ascult: căci mâinile vă sunt pline de sânge” (Isa. 1:11-15). Folosim lucruri bune precum rugăciunea în încercarea de a compensa păcatele. Autopedepsirea. Concluzii Poţi încerca să scapi de sentimentul de vinovăţie uitând de păcat şi îngropându-te în lucrurile vieţii, sau aruncând vina pe altceva, sau justificând păcatul dându-i un alt nume, sau încercând să compensezi răul făcând bine sau autopedepsindu-te. Nici o astfel de acţiune nu dă pacea. Doar venind la Dzeu mărturisindu-ţi păcatul şi acceptând curăţirea dată de sângele lui Isus Cristos. Doar el poate să ne curăţească conştiinţa: „Cu cât mai mult sângele lui Cristos,care prin Duhul cel veşnic s-a adus pe Sine însuş jertfă fără pată lui Dzeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dzeului cel viu!” (Evr. 9:14). Începutul secolului XX, o conferinţă a tuturor religiilor. Joseph Cook întreabă dacă există în celelalte religii ceva care poate lua păcatul unei femei a cărei mâini sunt mânjite de sângele unei crime. Tăcere. S-a uitat către cer şi a zis: ‚Ioan îi poţi spune femeii acesteia cum să scape de păcatul ei îngrozitor?’ Apoi a tăcut, şi deodată a strigat: ‚Ascultaţi, Ioan vorbeşte: „Sângele lui Isus Cristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1:7).

Identitatea nouă

Identitatea nouă Este tot una dacă spun despre un tablou că este o reproducere perfectă sau că este originalul? Care este diferenţa între o bacnotă falsă şi una autentică? Fabula indiană cu vulurul auriu care fusese crescut de găinuşele de preerie. Ce s-ar fi întâmplat dacă pasărea care privea vulturul zbuând ar fi îndrăznit să creadă că este şi ea vultur dar ar fi descoperit că este doar găinuşă de preerie? Am primit o nouă identitate în Cristos şi acestei noi identităţi îi datorăm totul. Moartea lui Cristos este resursa lui Dzeu pentru puterea păcatului. Moartea noastră pe cruce o dată cu Cristos ne eliberează de puterea şi stăpânirea păcatului. „ca să nu mai fim robi” (katargeo) – pentru a face fără putere sau ‚a ori un lucru’. Păcatul nu este eradicat ci făcut neputincios. Deşi noi am murit faţă de păcat (Rom. 6:2), Biblia nu spune că păcatul ar fi mort faţă de noi. Moarte – despărţire. „Socotiţi-vă morţi faţă de păcat...” (Rom. 6:1). Păcatul are putere asupra credinciosului cât îi dă acesta voie, prin necredinţa sa. Îngroparea lui Cristos este resursa lui Dzeu pentru identitatea noastră trecută „Noi deci prin botezul pentru moarte am fost îngropaţi împreună cu El ...” (Rom. 6:4) „Am fost răstignit împreună cu Cristos şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine... (Gal. 2:20). După convertire am devenit cu totul alte persoane. Persoanele dinainte au rămas în mormânt. Saul rămâne în urmă şi este înlocuit cu Pavel, o creaţie nouă. Nu mai suntem ca înainte. Dzeu se ocupă de păcatul nostru nu însănătoşindu-ne ci îngropându-ne. Persoana ta dinainte de a-L cunoaşte pe Cristos nu era cea care eşti acum, în esenţă. „Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus Cristos şi prin Duhul Dzeului nostru” (1 Cor. 6:11). Dacă înainte de convertire eraţi alcoolici, după nu veţi mai fi. E posibil să mai aveţi probleme cu băutura, dar nu mai sunteţi alcoolici. Sunteţi o creaţie nouă în Cristos a cărei carne este ispitită, mai ales de băutură, însă adevăratul vostru eu este creat după chipul lui Dzeu, în dreptatea şi sfinţenia adevărului” (Efes. 4:24). Învierea lui Cristos este resursa lui Dzeu pentru identitatea noastră prezentă. „...vom fi una cu El şi în înviere...” (Rom. 6:5) „deci dacă aţi înviat împreună cu Cristos...” (Col. 3:1). Acum suntem ce n-am fost niciodată. Există vreun păcat mai puternic decât învierea? Oricare ar fi lucrul la care ne cheamă Dzeu în lumea aceasta el trebuie împlinit cu sprijinul acestei puteri. Viaţa lui Cristos este resursa lui Dzeu pentru viaţa noastră de acum. Suntem una cu viaţa prezentă a lui Cristos. „... iar prin viaţa pe care o trăieşte, El trăieşte pentru Dzeu. tot aşa şi voi înşivă socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dzeu, în Cristos Isus.” (Rom. 6:10,11). Suntem una cu cineva care a avut un trecut desăvârşit şi un prezent desăvârşit. Cristos continuă să lucreze voia Tatălui în mod desăvârşit, prin noi. „... şi viaţa voastră este ascunsă cu Cristos, în Dzeu. Când se va arăta Cristos, viaţa noastră...” (Col. 3,3,4). Viaţa noastră nu este încercarea de a trăi pentru Cristos, ci Cristos Însuşi. În NL Cristos este pentru trecutul nostru, pentru prezentul nostru şi pentru viitorul nostru.

Manifestările firii „Firea omului este ca un ţăran beat. Urcă-l pe şa pe o parte şi el cade pe cealaltă” Martin Luther Ilustr. Şobolanul african confundat cu un câine care mănâncă pisica. Firea (carnea) partea noastră căzută, ostilă lui Dzeu, fie că este disciplinată sau nu, religioasă sau imorală, ea este tot carne : „...carnea nu foloseşte la nimic” (Ioan 6:63). Până nu vom epuiza orice nădejde şi încredere în resursele noastre fireşti, nu vom apela la resursele supranaturale pe care nu le oferă Dzeu. Până nu vom vedea că firea este vrăjmăşie cu Dzeu, că ea nu poate să placă lui Dzeu şi nici nu vrea, vom continua să umblăm prin fire şi nu vom începe să umblăm călăuziţi de Duhul. „Sfârşitul puterilor noastre este începutul lui Dzeu.” Luca15:1-3, 11-32 Cele două grupuri: vameşii şi păcătoşii (proxeneţii, prostituatele, traficanţii de droguri din zilele noastre) care s-au apropiat de Isus – puţin interesaţi de religiozitate dar interesaţi de Isus. Fariseii şi cărturarii (predicatori, diaconi, învăţători), drepţi din punct de vedere religios, corecţi doctrinar, integri moral. Ei nu credeau ce spune Isaia: „... faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită înaintea Lui” (Isa. 64:6). Cum concepeau liderii religioşi viaţa spirituală? ‚fariseu’ înseamnă separat – esenţa spiritualităţii. Evitarea contaminării – măsurată după efortul fiecăruia de a sta departe de păcat. „Omul acesta îi primeşte (lit. îi întâmpină cu căldură) pe păcătoşi şi mănâncă cu ei. Isus avea reputaţia de „prieten al vameşilor şi al păcătoşilor.” (Mat. 11:19) Nu cunoscut ci prieten! Pentru farisei, păcătoşii erau o ocazie de contaminare de aceea trebuiau evitaţi. Pentru Isus ei erau o ocazie de converire şi prin urmare ei trebuia iubiţi cu orice preţ. Ironia era că ambele grupuri erau formate din păcătoşi, dar numai unul din grupuri ştia acest lucru. Rostul pildei este de a învăţa fiecare grup cum este inima lui Dzeu. Fiul risipitor (hedonistul) – vameşii şi păcătoşii. Viaţă trăită în desfrâu, minciuni, furturi, adulter. Neascultare făţişă de standardele lui Dzeu -păcat. Fratele mai mare – fariseii şi cărturarii. Viaţă dedicată ascultării şi datoriei într-un mod servil. Moralitate disciplinată şi o pioşenie severă, ţinerea rigidă a Legii. Ascultare lipsită de bucurie şi aroganţă. Ascultare falsă de standardele lui Dzeu -păcat. 2 Cor. 7:1 „Fiindcă avem astfel de promisiuni, preaiubiţilor să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, ducându-ne sfinţirea până la capăt în frica de Dzeu”. păcatele cărnii: beţia, îmbuibarea, curvia, etc. Încălcări flagrante ale standardelor lui Dzeu de sfinţenie exterioară. Păcatele duhului: mândria, invidia, neiertarea, etc. Încălcări flagrante ale standardelor lui Dzeu de sfinţenie interioară. C.S. Lewis – eul animalic şi eul diabolic care se iau la întrecere cu eul care aspir să fiu. Eul diabolic este cel mai rău. Păcatul constă în dorinţe bune canalizate într-o direcţie greţită. Dorinţele date de Dzeu (foame, sete) le îndrepţi departe de Dzeu. De la Adam omul îi spune lui Dzeu: ‚Persoana Ta şi ceea ce-mi oferi nu sunt suficiente. Vreau mai mult!’. Vezi v. 31. „Căci poporul Meu a făcut două rele: M-a părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, ca să-şi sape puţuri, puţuri crăpate, care nu ţin apă.” (Ier. 2:13). Rădăcina păcatului este neîncrederea în Dzeu. Exemple de deturnare a unei dorinţe bune spre o destinaţie greşită. Adulterul: setea de relaţii este stinsă la puţul crăpat al pornografiei. Dorinţele cele mai adânci nu por fi niciodată satisfăcute de altcineva în afară de Dzeu. „Dacă ne-am dorit un lucru şi l-am găsit dar nu ne-am găsit şi satisfacţia în el, atunci nu acel lucru ni-l doream.” C.S. Lewis. Vorbirea pe la spate a altcuiva: dorinţa de impact. Vrem să fim cineva doborând reputaţia cuiva. Fratele mai mare (legalistul) – De ce îl dezaprobă Isus? Inima de fariseu (ipocrizie şi mândrie). S-a întristat de îndurarea, de harul arătat fratelui său. Rom. 1:18-32 – păcatele fratelui mic. Rom. 2:17-24 – păcatele fratelui mare. Episcopul Moule: „Prostituata, mincinosul, ucigaşul sunt lipsiţi de slava lui Dzeu, dar şi tu eşti. E posibil ca ei să se afle în adâncul unei mine şi tu pe vârful unui munte, dar nici unul dintre voi nu are mai multe şanse să ajungă la stele.” Ceea ce judecăm în vieţile altora, oricare ar fi acel lucru, este ceea ce facem şi noi. Adulterul poate fi de mai multe feluri: „Suflete adultere, nu ştiţi că prietenia cu lumea este vrăjmăşie cu Dzeu...” (Iac. 4:4). Furtul – furăm slava lui Dzeu. Drogurile sau băutura – fuga de realitate (mâncatul exagerat, pasiunea exagerată pentru sporturi). Slujirea faţă de Dzeu – „Aşa de nechibzuiţi sunteţi? După ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să fiţi făcuţi desăvârşiţi prin firea pământească?” (Gal. 3:3). Cât de mult faci anumite acţiuni din cauza presiunii exercitate de cei de-o seamă cu noi. Anturajul este cel care-i împing pe mulţi la acţiune. Cu toţi cădem fie de partea legalismului fie de partea libertinismului – fratele mic sau fratele mare. Până nu nevedem aşa cum suntem toţi în firea noastră nu vom alerga spre cea de-a treia cale – trăirea prin Duhul.

Lucrurile Importante

I Lucrurile importante „Puneţi lucrurile importante pe primul loc şi adăugaţi apoi şi lucrurile mai puţin importante: puneţi lucrurile mai puţin importante pe primul loc şi le veţi pierde şi pe cele mai importante şi pe cele mai puţin importante.” C. S. Lewis Creştinismul este prezentat astăzi ca cea mai bună modalitate posibilă de a-l aduce pe Dzeu de partea ta; modul de a primi cel mai bun ajutor posibil, acela a lui Dzeu – cărţile creştine şi tematica lor – Dzeu îţi este esenţial ca să reuşeşti în viaţă. Scopul principal al spiritualităţii este înaintarea gloriei lui Dzeu, nu propăşirea vieţii noastre. Nu Dzeu există pentru noi, ci noi existăm pentru El. Întrebarea nu este dacă Dzeu este de partea noastră, ci dacă noi suntem de partea Lui (A. Lincoln – Dzeu este de partea Nordului/noi de partea lui Dzeu). Păcatul a adus nebuneasca idee că ar putea exista o inversare de roluri. Dacă Dzeu nu poate fi înlăturat, cel puţin poate fi folosit. „De când este ziua Eu sunt Acelaşi şi nu este nimeni care să poată scoate din mâna Mea, când lucrez Eu, cine se poate împotrivi?” (Is. 43:13). Să găseşti drumul pe care merge Dzeu şi să mergi şi tu pe el. Scopul principal pentru care am fost creaţi şi răscumpăraţi – drumul NL. Ce contează cel mai mult pentru Dzeu? Ce îl pasionează cel mai mult pe Dzeu? Care este motivul principal pentru care vrea Dzeu să răspândim Evanghelia? Cristos a creat toate lucrurile pentru ca în toate să aibă primul loc (Col. 1.16-18). Dzeu ne-a creat pentru gloria Sa (Is. 43:7). Dzeu conduce poporul Său nu pentru a le fi bine lor în primul rând, ci pentru a-Şi face un Nume slăvit (Is. 63:14). Motivul principal pentru care Dzeu ne mântuieşte este spre lauda slavei harului Său. Mântuirea noastră este mai importantă pentru gloria care i-o aduce lui Dzeu decât pentru binele pe care ni-l face nouă (Efes. 1:6,12,14). Motivul major pentru care Dzeu vrea să-i slujim este de ca Dzeu să fie slăvit în toate prin Isus Cristos (1 Pet. 4:10,11). Nimic nu este mai important ca Dzeu. iar pentru Dzeu nimic nu este mai important ca gloria Sa. Scopul lui Dzeu cu NL Pământul dat de Dzeu lui Israel i-a fost oferit din două motive: pentru binele lor (Deut. 8:10) şi pentru gloria Sa „Tu îi vei aduce şi îi vei aşeza pe muntele moştenirii Tale, în locul pe care Ţi l-ai pregătit ca locaş, Doamne la templul pe care mâinile Tale l-au întemeiat, Doamne.” (Ex. 15:17). Cum poate Dzeu ‚care umple cerul şi pământul’ să facă din acest loc ‚locaşul’ Său? Israel nu urma să fie locul Său de odihnă, ci locul de exprimare – locul unde Dzeu se putea face cunoscut lumii întregi. Acest lucru trebuia să se facă prin două lucruri principale: prin minunile Sale şi prin poporul Său. Scopul principal al lui Dzeu cu poporul Său era ca ei să-l glorifice printre popoare. Popoarele urmau să vadă caracterul lui Dzeu din modul de viaţă al poporului Său (Deut. 28:10; 4:6; Ios. 2:9-11). Dzeu îşi punea reputaţia în joc. „îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un popor sfânt ...” (Ex. 19:6). Preoţi – rolul sau datoria lor: să îl reprezinte pe Dzeu şi să spună Cuvântul Său popoarelor din jur. Popor sfânt – popor pus deoparte, vieţile lor călăuzite de Dzeu urmau să fie o provocare pentru cei din jurul lor. În NT vedem câteva analogii extrem de izbitoare între rolul nostru ca mădulare în Trupul lui Cristos şi acela a lui Israel. Voi sunteţi arătaţi ca epistola lui Cristos (2 Cor. 3:3) (epistolă - scrisoare de acreditare). „Căci noi suntem lucrarea Lui, creaţi în Cristos Isus pentru fapte bune ...” (Efes. 2:10) „... ca şi ei să fie una, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17:21). 1 Pet. 2:9.”Voi sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, o naţiune sfântă, un popor pe care Dzeu şi l-a câştigat ca să fie a Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”. Oamenii privesc la modul radical în care trăiesc creştinii şi se vor simţi provocaţi să se gândească la Cristos într-un mod în care nici 1000 de broşuri nu ar putea-o face. Mărturia lui Henry Stanley despre David Livingstone: ‚ Nu predicile lui Livingstone m-au convertit ci viaţa sa.’ ‚Prima datorie a creştinului este de a face vizibilă împărăţia invizibilă’. John Calvin Cum răspunde Dzeu la profanarea Numelui Său (Ez. 36:21; 39:25) De ce Dzeu răspunde cu atâta severitate? Ce se întâmplă când nu este cinstit Numele sau gloria lui Dzeu? „Măcar că au cunoscut pe Dzeu, nu l-au slăvit ca Dzeu ...” (Rom. 1:21). Fiindcă nu l-a glorificat pe Dzeu, Moise nu a intrat în ţara promisă (Num. 20:12). Nadab şi Abihu au fost mistuiţi de focul lui Dzeu (Lev. 10:1-3), Dagon a fost făcut bucăţi (1 Sam. 5:1-4), Nebucadneţar a fost făcut să trăiască ca un animal (Dan. 4:32,33), Belşaţar a fost omorât (Dan. 6:22-30), feţele preoţilor au fost mânjite cu baligă (Mal. 2:1-3), Irod a fost mâncat de viermi (Fapt. 12:21-23). Care este hotărârea lui Dzeu referitoare la Numele Său (Ezec. 36:23)? Pentru Dzeu nimic nu este mai important decât Numele şi gloria Sa. Este o crimă majoră să nu-l glorifici pe Dzeu. „Deci fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru gloria lui Dzeu” (1 Cor. 10:31). „Scopul principal al omului este de a-L glorifica pe Dzeu şi să se bucure de El o veşnicie” (Westminster). Pavel îi mustră pe corinteni pentru că erau stăpâniţi de firea pământească: „...nu sunteţi voi fireşti şi nu umblaţi voi în felul oamenilor?” (1 Cor. 3:3). Urmarea gravă a carnalităţii lor era faptul că se purtau ca nişte oameni obişnuiţi. Deşi „sfinţiţi în Cristos Isus, chemaţi sfinţi...” (1 Cor.1:2), felul lor de a se purta unul cu celălalt nu arăta nimic deosebit faţă de păgânii obişnuiţi. Când vieţile noastre nu arată nimic deosebit, nimic care să arate spre lucrarea lui Dzeu, atunci profanăm Numele lui Dzeu. Care a fost scopul major al lui Dzeu când a dat Noul Legământ? (Ezec. 36:22,23). Dzeu garantează că va veni un timp când „... De la răsăritul soarelui până la asfinţit, Numele Meu va fi mare între popoare şi pretutindeni se va arde tămâie în cinstea Numelui Meu şi se vor aduce darurir de mâncare curate; căci Numele Meu va fi mare între popoare...” (Mal. 1:11). „Căci pământul va fi plin de cunoştinţa slavei Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă.” (Hab. 2:14).”... şi popoarele vor şti că Eu sunt Domnul...”. NT preia această temă a hotărârii lui Dzeu de a-şi înălţa Numele. Forţa misiunilor, a evanghelizărilor, nu este dată în principal de ce face Evanghelia pentru nevoile oamenilor, ci pentru promovarea gloriei lui Dzeu. „Prin care am primit har şi apostolie, ca să aducem, pentru Numele Lui, ascultarea credinţei printre toate neamurile” (Rom. 1:5). Sfârşitul istorie va fi „...când toate îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul se va supune Celui care i-a supus toate, pentru ca Dzeu să fie totul în toţi” (1 Cor. 15:28). Concluzii Nimic nu este mai important pentru Dzeu ca gloria Sa – nici măcar noi. Pasiunea cea mai mare a lui Dzeu este propria-i glorie. Vestim Evanghelia pentru a spori gloria lui Dzeu în lume – orice mântuit devine un trofeu al harului lui Dzeu, un închinător veşnic (Apoc. 5:8-14). Marele paradox: nevoile noastre sunt cel mai bine împlinite când ne preocupăm cel mai mult de gloria lui Dzeu.

Judecata lui Dumnezeu

Judecata lui Dzeu „Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Şi anume, va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire. Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste iudeu, apoi peste grec. Slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele: întâi peste iudeu, apoi peste grec. Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului. Toţi cei ce au păcătuit fără Lege vor pieri fără Lege; şi toţi cei ce au păcătuit având Lege vor fi judecaţi după Lege. Pentru că nu cei ce aud Legea sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea aceasta vor fi socotiţi neprihăniţi. Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele. Şi faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.” (Romani 2:5-16) Judecător este Cristos. „pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită, prin faptul că L-a înviat din morţi…”” (Faptele apostolilor 17:31). În judecată vor fi implicaţi şi sfinţii: „Isus le-a răspuns: „Adevărat vă spun că atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.” (Matei 19:28). „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? Şi dacă lumea va fi judecată de voi, sunteţi voi nevrednici să judecaţi lucruri de foarte mică însemnătate? Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult lucrurile vieţii acesteia?” (1 Corinteni 6:2-3) Pentru ca judecata să fie dreaptă trebuie să fie imparţială şi în acord cu adevărul. Fiecare să primească după ceea ce merită de aceea judecata se va face după faptele făcute în trup. „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” (2 Corinteni 5:10). Faptele se referă la iubirea faţă de Dzeu (închinare şi cinstire adevărată) şi iubire faţă de aproape. „Mânia [judecata] lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor care înăbuşă adevărul în nelegiuirea lor.” (Romani 1:18). „Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.”” (Matei 25:40) ... „Şi El, drept răspuns, le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut.” Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică.”” (Matei 25:45-46) „Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb, şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este Cartea Vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea. .... Fiecare a fost judecat după faptele lui. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în Cartea Vieţii a fost aruncat în iazul de foc.” (Apocalipsa 20:11-15) Pentru ca judecata să fie corectă trebuie să existe un for care să informeze cu privire la responsabilităţile pe care le are cineva. - Două instanţe care informează cu privire la achitarea de responsabilităţi: Legea (mozaică) şi conştiinţa. Fără Lege – judecaţi după lege – legea aprobă pe cei care o ţin, îi condamnă pe cei care o încalcă. Cu Lege – judecaţi după conştiinţă (face aceeaşi lucrare ca şi legea - aprobă sau dezaprobă). Când noi judecăm pe cineva, confirmăm că avem cunoştinţă despre păcat şi ne judecăm singuri. Are discernământ sau judecată! Responsabilitatea este în acord cu gradul de cunoaştere. „„Robul acela, care a ştiut voia stăpânului său, şi nu s-a pregătit deloc şi n-a lucrat după voia lui, va fi bătut cu multe lovituri.” (Luca 12:47)Dar cine n-a ştiut-o, şi a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puţine lovituri. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult.” (Luca 12:48). Observaţi că este pedepsit şi cel care nu cunoaşte voia stăpânului, dar face fapte care cer pedeapsa. În planul lui Dzeu, Legea de la Sinai a însemnat oficializarea păcatului şi a judecăţii. „(Căci înainte de Lege păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu este o lege. Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină.” (Romani 5:13-14). Legea face păcatul public şi încheie orice controversă legată de statutul de om drept şi pedeapsa cuvenită. „Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu.” (Romani 3:19). „Atunci, un lucru bun mi-a dat moartea? Nicidecum. Dar păcatul, tocmai ca să iasă la iveală ca păcat, mi-a dat moartea printr-un lucru bun, pentru ca păcatul să se arate afară din cale de păcătos, prin faptul că se slujea de aceeaşi poruncă.” (Romani 7:13) Evreul a primit înştiinţarea oficială că a păcăuit, păgânul o va primi la judecată, însă ambii ştiu clar că sunt păcătoşi. Orice păcat însă trebuie pedepsit cu moartea. „Fiindcă plata păcatului este moartea, ....” (Romani 6:23) Judecata celor credincioşi. „Oricine crede în El nu este judecat; dar cine nu crede a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.” (Ioan 3:18). „Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” (Ioan 5:24) „Acum, dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” (Romani 8:1). şi „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” (2 Corinteni 5:10). Cum împăcăm cele două afirmaţii? Pentru cel credincios judecata nu înseamnă condamnare, ci confirmare. Mat. 25:31-46 Cei credincioşi sunt descoperiţi ca fiind aşa din pricina faptelor pe care le-au făcut pentru Dzeu şi oameni, şi în consecinţă sunt răsplătiţi cu viaţă veşnică, cei necredincioşi vor fi osândiţi pentru că nu au făcut aceste lucruri. De ce nu va fi condamnat cel credincios? Pentru că în Cristos păcatele lui au fost condamnate. Dzeu rămâne drept, pedepsind păcatul, şi totuşi poate socoti drept pe cel ce crede în jertfa lui Cristos (Rom. 3:21-26). Vor scăpa de judecată oamenii indiferent de faptele lor, doar pentru că spun ei că au credinţă în Cristos? Nu, cei care spun că au credinţă dar a căror fapte sunt rele nu scapă de judecată. „Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Cum este sigur că cel credincios nu va fi condamnat? Cel care crede cu adevărat, cel a cărui păcate au fost iertate, devine un sfânt locuiţi de Duhul lui Dzeu. Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în Numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru.” (1 Corinteni 6:9-11). Sub NL, Legea Duhului de viaţă, cauzează şi garantează în cel credincios trăirea unei vieţi de ascultare de Dzeu. Stăruinţa în bine caută slava, cinstea şi nemurirea (Rom. 2) lucrarea Duhului în inima celui credincios. „Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele, şi să păziţi, şi să împliniţi legile Mele.” (Ezechiel 36:27). „Le voi da o inimă şi o cale, ca să se teamă de Mine totdeauna, spre fericirea lor şi a copiilor lor după ei. Voi încheia cu ei un legământ veşnic că nu Mă voi mai întoarce de la ei, ci le voi face bine şi le voi pune în inimă frica de Mine, ca să nu se depărteze de Mine.” (Ieremia 32:39-40) „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” (Efeseni 2:8-10). Credincioşii nu mai trăiesc potrivit firii pământeşti, ci potrivit Duhului. Rom. 8:1 Ei sunt iubitori incurabili de Dzeu care iubesc voia Lui. Credincioşii vor fi judecaţi după faptele lor dar în Cristos ei nu vor mai fi osândiţi pentru păcate, ci răsplătiţi cu viaţă veşnică, pentru că prin puterea Duhului trăiesc în ascultare de Dzeu: Ioan 3:4-6, 9.„Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi. Cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte.” (1 Ioan 3:14)

Providenţa R. C. Sproul Unul dintre cele mai cunoscute pasaje din Noul Testament printre creştini este cel în care Pavel le scrie romanilor, în Romani 8:28, astfel: De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. Unul din lucrurile care îmi atrag imediat atenţia atunci când citesc acest verset este tăria convingerii pe care Apostolul o exprimă scriind aceste cuvinte. El nu spune „Sper din toată inima că până la urmă totul va fi bine” sau „Cred că lucrurile se vor rezolva după voia lui Dumnezeu”. El spune: „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.” El vorbeşte aici cu o siguranţă apostolică despre o idee care e atât de esenţială, atât de fundamentală pentru trăirea unei vieţi creştine încât eu cred că putem primi o mare mângâiere din acest pasaj. Dar în acelaşi timp mă tem că în zilele noastre tăria convingerii exprimată aici de Pavel este într‑o mare măsură absentă din bisericile şi din comunităţile noastre creştine. Există o schimbare izbitoare în înţelegerea noastră culturală a modului în care vieţile noastre se raportează la guvernarea suverană a lui Dumnezeu. Unii dintre voi aţi avut posibilitatea să urmăriţi în ultimii ani un serial la televiziune, un mini serial despre Războiul Civil. Una dintre cele mai mişcătoare secvenţe ale acestui serial este cea în care povestitorul citeşte scrisorile care ne‑au rămas de la soldaţii din ambele tabere ale Războiului Dintre State. În timp ce scriau acasă celor dragi, soţiilor, mamelor şi taţilor lor, în ajunul unei bătălii, ei vorbeau despre îngrijorările, temerile şi neliniştile lor. Şi totuşi, în scrisorile lor ei spuneau frecvent: „Dar viaţa mea este în mâinile unei Providenţe bune şi binevoitoare. Lui îmi încredinţez trupul şi sufletul.” A fost o vreme în care oamenii se stabileau în această ţară şi‑şi alegeau ca nume pentru oraş „Providenţa”, la fel ca oraşul din Rhode Island. Dar cine ar face aşa ceva în cultura noastră de azi? Întregul concept al unei providenţe divine aproape că a dispărut din cultura noastră. Şi e tragic acest lucru. Cred că dacă există vreun mod în care gândirea lumească a intrat în comunităţile creştine, acela e concepţia celor din lume că tot ce se întâmplă aici se întâmplă în conformitate cu cauze naturale bine stabilite. Iar Dumnezeu, dacă există pe undeva şi face ceva, atunci e deasupra tuturor lucrurilor şi în afara lor, un simplu spectator din ceruri care priveşte în jos spre noi şi poate ne încurajează şi ne îmbărbătează, dar El nu are control direct asupra a ceea ce se întâmplă aici. Pe de altă parte, creştinii din Biserica de‑a lungul secolelor au avut din totdeauna un sentiment puternic că aceasta e lumea Tatălui nostru şi toate problemele oamenilor şi naţiunilor pământului sunt în cele din urmă în mâinile Lui. Aceasta e convingerea exprimată aici de Pavel în scrisoarea sa către romani, în Romani 8:28; o recunoaştere a providenţei divine. De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său Apoi el trece imediat din nou la secvenţa predestinării. Căci pe aceia, pe care i‑a cunoscut mai dinainte, i‑a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i‑a hotărât mai dinainte, i‑a şi chemat; şi pe aceia pe care i‑a chemat, i‑a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i‑a socotit neprihăniţi, i‑a şi proslăvit. Citesc aici continuarea acestui pasaj, ca să putem ajunge la concluzie. Pentru că Pavel spune apoi: Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Altfel spus, care ar trebui să fie răspunsul nostru în faţa suveranităţii lui Dumnezeu şi în faţa faptului că El Îşi îndeplineşte scopul divin în această lume şi în vieţile noastre? Care ar trebui să fie răspunsul nostru? Răspunsul lumii este: „Nu vreau să aud despre asta. Nu e drept. Nu‑mi place.” Şi altele asemenea. Iată răspunsul lui Pavel la propria sa întrebare, „Ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri?” Răspunsul lui este: Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n‑a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L‑a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile? Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela, care‑i socoteşte neprihăniţi! Cine‑i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi! Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? Iar apoi continuă şi spune: Totuşi, în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne‑a iubit. Deci, ce vom zice? Una dintre cele mai vechi devize ale bisericii din vechime, care a încercat să rezume esenţa relaţiei dintre Dumnezeu şi poporul Său, este expresia: Deus pro nobis, „Dumnezeu pentru noi”. La aceasta se rezumă doctrina providenţei. Este vorba despre Dumnezeu care e pentru poporul Său. „Ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri?”, întreabă Pavel. Ei bine, ar trebui să spunem: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? Şi cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” Să fie oare necazul? Strâmtorarea? Sabia? Să fie oare persecuţia? Suferinţa? Boala? Duşmănia oamenilor? Ar fi putut continua lista la nesfârşit. El vrea să spună aici că toate aceste suferinţe pe care trebuie să le îndurăm ca şi creştini în această lume, indiferent cât de intense ar fi, nu au puterea să rupă sau să reteze relaţia pe care o avem cu o Providenţă suverană, binevoitoare şi iubitoare. Când am vorbit cu ocazia prelegerii despre predestinaţie, în care am menţionat cartea mea, „Ales de Dumnezeu” („Chosen by God”), am spus că această doctrină e atât de dificilă încât necesită mult mai mult decât o singură prelegere. Aş putea spune acelaşi lucru despre providenţă. Am scris o carte intitulată „Mâna invizibilă” („The invisible hand”). Avem mai multe serii de studii care intră în mult mai multe detalii cu privire la providenţa lui Dumnezeu decât o pot face eu astăzi într‑o singură prelegere. Dar, ca o scurtă introducere, ca un rezumat al conceptului, haideţi să privim la cuvântul „providenţă”. E un cuvânt format dintr‑un prefix şi o rădăcină. Rădăcina vine din latină, videre, din care avem cuvântul „video”. Ne amintim de cuvintele lui Cezar, veni, vidi, vici, „Am venit, am văzut, am cucerit.” Aici, „am văzut” vine din latinescul videre. Deci, verbul videre înseamnă „a vedea”. De aceea numim televiziunea, „video”. Iar „pro” video sau „providenţă” înseamnă să vezi mai dinainte. O vedere anticipată. O anticipare. Cu toate acestea, încă facem distincţie în teologie între precunoaşterea lui Dumnezeu şi providenţa lui Dumnezeu. Pentru că, deşi din punct de vedere etimologic cuvântul providenţă înseamnă acelaşi lucru ca şi cuvântul precunoaştere, din punct de vedere teologic acest concept înseamnă mult mai mult decât ideea de precunoaştere. De fapt, cel mai apropiat de această rădăcină în limba noastră este cuvântul „provizie”. Din nou, vedeţi cum acest cuvânt „provizie” înseamnă în mod clar „a vedea mai dinainte”. Ce ne spune biblia despre responsabilitatea bărbatului într‑o familie? Dacă nu poartă cineva de grijă de cei din casa lui, este mai rău decât un necredincios. Deci, bărbatului îi este dată responsabilitatea să fie cel ce poartă de grijă. El face provizii. În alte cuvinte, el trebuie să ştie mai dinainte că familia sa va avea nevoie mâine de hrană, va avea nevoie de adăpost, va avea nevoie de toate lucrurile esenţiale pentru viaţă. Uneori înţelegem greşit învăţătura lui Isus din Predica de pe Munte, atunci când El spune: „Nu vă îngrijoraţi de nimic. Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu‑vă ce veţi mânca, sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu‑vă cu ce vă veţi îmbrăca.” Acolo Domnul nostru ne vorbeşte despre îngrijorare. Nu trebuie să ne temem. Nu trebuie să ne înfricoşăm sau să ne speriem. Trebuie să ne punem încrederea în Dumnezeu, pentru că El va împlini nevoile noastre. Şi, în acelaşi timp, acelaşi Dumnezeu în care trebuie să ne încredem, încredinţează această responsabilitate capului familiei, să fie cel prevăzător. Adică să se gândească la ziua de mâine şi să se asigure că există hrană şi îmbrăcăminte pentru familie. El e cel ce poartă de grijă. Întâlnim cuvântul pentru providenţă pentru prima dată în Vechiul Testament în capitolul 22 din Geneza, atunci când Avraam l‑a adus pe Isaac ca jertfă pe altar. Cunoaşteţi această povestire de profundă suferinţă existenţială în care Dumnezeu îl cheamă pe Avraam să‑şi ia fiul, pe singurul lui fiu, fiul pe care îl iubeşte, pe Isaac, să‑l ducă pe un munte îndepărtat şi acolo să‑l ofere ca jertfă lui Dumnezeu. Cunoaşteţi şi lupta din sufletul lui Avraam. În timp ce Avraam se îndreaptă împreună cu fiul său Isaac spre acel loc îndepărtat, Isaac face următoarea observaţie: „Văd lemnul şi toate lucrurile de care e nevoie pentru jertfă, dar unde e mielul?” Vă imaginaţi chinul conştiinţei lui Avraam atunci când fiul său îl priveşte şi îl întreabă: „Tată, unde e animalul pentru jertfă?” Avraam nu‑i răspunde: „Ei bine, tu eşti acela.” Îi spune în schimb: „Jehovah Jireh, Dumnezeu va purta de grijă.” În acest episod vedem pentru prima oară cum Biblia vorbeşte despre providenţa lui Dumnezeu. Se referă la modul în care Dumnezeu pregăteşte o provizie care să ne împlinească nevoile. Şi, evident, provizia supremă pe care El o face, în virtutea suveranităţii Sale divine, este Mielul suprem care va fi jertfit în locul nostru. Doctrina providenţei tratează mai multe aspecte diferite. În primul rând ea cuprinde aşa numita susţinere a creaţiei. În Vechiul Testament citim despre lucrarea de creaţie a lui Dumnezeu, unde ni se spune că „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul”, iar apoi continuă şi explică modul în care a creat toate lucrurile. Cuvântul ebraic folosit pentru „a crea”, bara, înseamnă mai mult decât ideea că El face ceva şi apoi se detaşează de creaţia Sa, lăsând‑o să se descurce singură. Dimpotrivă, acest cuvânt descrie ideea că Dumnezeu susţine lucrul pe care îl creează şi îl aduce la viaţă. El îl păstrează. De aceea, acest cuvânt îmi arată că nu sunt dependent de Dumnezeu doar pentru originea mea, pentru începutul meu, ci sunt total dependent de Dumnezeu pentru existenţa mea clipă de clipă. Vă amintiţi că atunci când am privit la doctrina despre Dumnezeu, am spus că poate atributul principal al lui Dumnezeu, şi care nu poate fi împărtăşit de către om, pentru că Îi aparţine doar lui Dumnezeu, este existenţa Sa intrinsecă. În alte cuvinte, numai Dumnezeu există prin Sine Însuşi. Numai Dumnezeu are înăuntrul Său puterea să existe. Vă amintiţi acest lucru. De asemenea, dacă vă întoarceţi şi mai mult în cursul nostru vă amintiţi cum am spus la început că teologia este sistematică. Iată unul din modurile în care vedem lucrul acesta. Atunci când vorbim despre puterea de creaţie a lui Dumnezeu şi despre faptul că El susţine ceea ce creează, Îşi păstrează în existenţă creaţia, acest lucru se leagă imediat de relaţia dintre doctrina providenţei şi doctrina existenţei intrinseci a lui Dumnezeu. În El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa. Întreaga idee a susţinerii este că Dumnezeu creează şi păstrează. Din nou, depindem de El nu doar pentru naşterea noastră sau pentru intrarea noastră în lume, ci şi pentru fiecare respiraţie în lumea aceasta. Depindem de Dumnezeu, Cel care ne susţine şi ne păstrează. Am vorbit acum câteva clipe despre modul în care cultura noastră a fost puternic influenţată de opinia păgână a lumii care spune că natura operează în conformitate cu legile ei stricte şi independente. Ca şi cum lumea sau universul ar fi o maşină impersonală care cumva a fost alcătuită din întâmplare. Există legea gravitaţiei, legea electromagnetismului, şi aşa mai departe. Iar toate aceste forţe interne fac toate lucrurile să funcţioneze. Există o infrastructură înglobată în univers care îl face să continue. Perspectiva biblică este că în primul rând nu poate exista un univers decât prin actul divin al creaţiei şi că atunci când Dumnezeu a creat universul El nu s‑a dat deoparte şi l‑a lăsat să funcţioneze de unul singur. Ceea ce noi numim legile naturii reflectă doar modul normal în care Dumnezeu susţine sau guvernează lumea naturală. Poate că cel mai păcătos concept care a pus stăpânire pe minţile oamenilor moderni este ideea că tot ce se întâmplă în acest univers are loc la voia întâmplării. Acesta e nivelul cel mai de jos al absurdităţii. Din nou, am scris o carte întreagă intitulată „Nici o şansă” („Not a chance”) în care am încercat să demasc imposibilitatea raţională şi ştiinţifică a încercării de atribuire a unei puteri acestui lucru numit şansă, sau întâmplare. Pentru că şansa e un simplu cuvânt care descrie posibilităţi matematice. Şansa nu e un lucru. Ea nu are vreo putere. Nu poate face nimic. Nu poate influenţa nimic pentru că nu este nimic. De‑asta am spus că e atât de diabolică pentru că am luat acest cuvânt „şansă”, care este gol de orice semnificaţie, şi l‑am folosit ca înlocuitor pentru conceptul de Dumnezeu. Biblia arată clar faptul că nimic nu are loc la întâmplare. Toate lucrurile sunt sub guvernarea suverană a lui Dumnezeu. Şi acest lucru e extrem de încurajator pentru creştinul care îl înţelege. Mă îngrijorez pentru ziua de mâine, iar acest lucru e un păcat. Mă îngrijorez din cauza sănătăţii mele, şi acest lucru e un păcat. Noi nu trebuie să ne îngrijorăm, nu trebuie să fim neliniştiţi, dar e firesc pentru noi să ne îngrijorăm din pricina lucrurilor care ne pot răni, din pricina vreunei pierderi suferite. Nu vrem să îi pierdem pe cei dragi, nu vrem să ne pierdem sănătatea, nu vrem să ne pierdem siguranţa, nu vrem să ne pierdem proprietăţile. Dar chiar dacă pierdem toate aceste lucruri, Biblia ne spune că Dumnezeu face ca toate lucrurile să fie spre binele nostru, chiar şi boala noastră, chiar şi pierderile pe care le suferim în această lume, toate sunt supuse providenţei lui Dumnezeu. Şi e o providenţă bună. Numai de am crede acest lucru... Dacă am putea să îl înţelegem... Dar ne e atât de greu pentru că nu putem privi în perspectivă. Simţim durerea acum. Simţim pierderea acum. Şi nu vedem sfârşitul de la început, aşa cum face Dumnezeu. Dumnezeu ne spune că suferinţele pe care trebuie să le îndurăm în această lume nu merită să fie comparate cu slava pe care El a pregătit‑o pentru poporul Său în ceruri. De aceea suntem încurajaţi de Pavel atunci când spune: „Ştim...” pentru că providenţa divină, pentru că Dumnezeu este în control, nu numai în controlul universului, a mecanismelor şi funcţionării lui, dar El este şi Domnul istoriei. Biblia ne spune cu privire la providenţa lui Dumnezeu: „El ridică împărăţii şi tot El le doboară.” Poziţia socială de care ne bucurăm în această viaţă are de‑a face, în ultimă instanţă, cu ceea ce Dumnezeu, în providenţa Sa, a pregătit pentru noi. Vieţile noastre sunt în mâinile Lui. Carierele noastre sunt în mâinile Lui. Prosperitatea sau smerirea noastră, toate aceste lucruri sunt guvernate de către El şi sunt conduse prin înţelepciunea şi prin bunătatea Sa. În final, poate cea mai dificilă parte cu privire la providenţă este ceea ce noi numim doctrina „convergenţei”. Într‑un sens, trebuie să spunem că tot ce se întâmplă în această lume, chiar şi păcatul nostru, este voia lui Dumnezeu. Imediat ce spunem aceasta am putea fi învinuiţi că Îl facem pe Dumnezeu autorul răului şi îl învinuim pe El pentru răutatea noastră. Dar acest lucru este ceva ce nu este permis să facem potrivit sfintelor scripturi. Dumnezeu nu este creatorul păcatului..Dar chiar şi păcatul meu este înfăptuit sub autoritatea suverană a lui Dumnezeu. Cel mai clar exemplu în sensul acesta se găseşte în textul Vechiul Testament, unde ni se arată cum Iosif a fost adânc rănit de către proprii lui fraţi care, în gelozia lor, s‑au ridicat şi au complotat împotriva lui apoi l‑au vândut unei caravane de negustori care se îndrepta spre Egipt. Cunoaşteţi continuarea povestirii, cum Iosif a fost cumpărat din piaţa de sclavi, apoi a fost acuzat pe nedrept de către nevasta lui Potifar şi aruncat în închisoare pentru mulţi, mulţi ani, suferind cumplit din pricina asta. Pe urmă a fost eliberat din închisoare din pricina capacităţilor sale deosebite şi, pentru că mâna lui Dumnezeu era peste el, a fost ridicat la nivelul de Prim Ministru peste tot Egiptul. Apoi a venit o mare foamete. Între timp, fiii lui Iacov sufereau acasă de foame. Aşa că Iacov şi‑a trimis fiii să se coboare în Egipt şi să vadă dacă pot cumpăra ceva de mâncare, ca să‑şi scape familiile de foamete. Când au ajuns acolo, pe cine altcineva întâlnesc dacă nu pe Iosif. Iosif nu le spune o vreme cine este. Cunoaşteţi relatarea. Dar în final totul iese la iveală. Iar fraţii lui îşi dau seama că vorbesc cu Primul Ministru al Egiptului, care nu e altcineva decât fratele lor căruia i‑au făcut atâta rău. Acum sunt îngroziţi că acesta se va răzbuna pe ei. Dar vă amintiţi răspunsul lui Iosif: „Voi aţi vrut să‑mi faceţi rău, dar Dumnezeu mi‑a făcut bine.” Acesta e marele mister al providenţei. Acela că există o convergenţă atunci când două râuri care curg separat se unesc într‑unul singur. Are loc acolo o confluenţă, o unire a două curente diferite. Iată unul aici. Şi încă unul aici. Amândouă se unesc acum într‑unul singur. În misterul providenţei divine, Dumnezeu îşi împlineşte voia chiar şi prin deciziile noastre intenţionate. Dumnezeu ne spune prin Iosif cu acea ocazie: „Voi aţi vrut să faceţi rău şi sunteţi răspunzători pentru ce aţi făcut, pentru că aceasta a fost intenţia voastră, aţi dorit un lucru rău. Dar chiar şi atunci, deasupra voinţelor voastre păcătoase a stat providenţa bună a lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu a lucrat prin răutatea voastră ca să facă bine poporului.” Din nou, vedem acelaşi lucru în cazul lui Iuda. Iuda a vrut să facă răul. Dar Dumnezeu a folosit păcatul lui Iuda ca să înfăptuiască mântuirea noastră.

Groapa din Viata Ta!

Cum se schimba oamenii Înţelegând groapa. Mulţi trăiesc cu o groapă în mijlocul vieţii lor şi nu ştiu ce să facă cu ea. Încearcă să o ignore dar ea este acolo. „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte. De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. Căci, dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus Hristos. Dar cine nu are aceste lucruri, este orb, umblă cu ochii închişi, şi a uitat că a fost curăţit de vechile lui păcate.“ (2 Petru 1:3-9) Creştinismul mai mult o ideologie decât o relaţie caracterizată de închinare, chemarea la slujire a lui Dzeu mai mult o datorie care trebuie îndeplinită decât o bucurie care trebuie căutată. De ce sunt mulţi creştini ineficienţi, leneşi şi neroditori? Ei sunt orbi la puterea şi nădejdea evangheliei. Evanghelia: ieri, astăzi şi mâine. Când am crezut am fost iertat de păcatele mele, am fost justificat înaintea lui Dzeu. Mâine mi se promite că voi fi eliberat complet de prezenţa păcatului şi voi fi cu Domnul o veşnicie. Dar care sunt beneficiile de astăzi ale jertfei lui Cristos? Aici mulţi experimentează orbirea spirituală: Tirania succesului, frumuseţea seductivă a lucrurilor fizice, incapacitatea de a ne recunoaşte problemele. Evanghelia este pentru toate locurile şi situaţiile: bucătărie, loc de muncă, şcoală, dormitor – mentalitate de evanghelie. Orbirea cu privire la identitate. Mulţi se definesc prin ceea ce cunosc teoretic şi prin ceea ce realizează personal. Neînţelegerea prezenţei şi puterii păcatului din noi. Cât de uşor este să aluneci în păcat, cât de uşor îl înlocuim pe Dzeu cu alte lucruri. Marea problemă este în noi nu în afara noastră. Oamenii nu doresc evanghelia pentru că nu cred că au nevoie de ea – fariseism. Mulţi creştini nu-şi cunosc noua identitate în Cristos. El nu mi-a dat doar iertare şi un nou viitor, ci şi o nouă identitate. Viaţa fiecăruia este modelată de identitatea pe care şi-o atribuie. Problemele noastre nu sunt identitatea noastră. Munca noastră nu este identitatea noastră, deşi este important pentru modul în care Dzeu a lăsat să trăim. Isus nu a fost tâmplarul din Nazaret, ci Fiul lui Dzeu. nu succesul este cel care te defineşte drept cine eşti. Orbirea cu privire la resursele lui Dzeu Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia Două cuvinte viaţa şi evlavia. Al doilea cuvânt îl califică pe primul. Evlavia este modul de viaţă care îl onorează pe Dzeu. Este mai uşor să credem în promisiunea vieţii veşnice decât în promisiunea vieţii prezente. Nu putem trăi frumos în prezent dacă nu ştim ce ne-a pus la dispoziţie Dzeu. „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.“ (Galateni 2:20) Orbirea cu privire la procesul lui Dzeu. Acceptarea în familia lui Dzeu nu este sfârşitul lucrării lui Dzeu în noi, ci începutul. Creştere constantă în sfinţenie. El vrea să fim bucuroşi dar va compromite fericirea noastră temporală pentru a creşte asemănarea cu Cristos. Dzeu nu lucrează la confortul şi liniştea noastră, El lucrează la creşterea noastră. Schimbarea este necesară pentru toţi. Gaura evangheliei, ca orice gaură, se va umple cu ceva. Dacă nu se va umple cu o viaţă modelată după Cristos, se va umple cu alte lucruri – unele plauzibile şi chiar biblice. .„Noi răsturnăm izvodirile (argumentele TBS) minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos.“ (2 Corinteni 10:5). Nu orice minciună este un argument, o pretenţie. O pretenţie este o minciună plauzibilă. Dacă aş avea un halat alb şi un stetoscop la gât aş putea pretinde că sunt doctor. Cele mai periculoase pretenţii sunt cele deghizate în creştinism dar care nu conţin miezul evangheliei: identitatea – resursele – procesul. Pot conţine adevăr dar sunt incomplete – rezultă creştinism redus la aspectele externe: formalism (participarea la servicii religioase ca un bine în sine), legalism (reducerea vieţii la liste), misticism (căutarea excesivă a senzaţionalului), activism (lupta pentru diverse cauze drepte), biblicism (teologie precisă fără viaţă), psihologism (vindecarea nevoilor emoţionale), comunitarism (dependenţa de grup mai mult decât de Cristos). Toate aceste înlocuitoare sunt atractive pentru că (1) ele subliniază un aspect al evangheliei. Pericolul apare când reducem evanghelia la un singur aspect. Nu mai sunt dependent de Cristos. (2) ele apelează la problemele noastre spirituale. Ele apelează la îndreptăţirea de sine, la egoismul nostru. Nu vrem să recunoaştem că suntem atât de răi pe cât spune Evanghelia. Nu vedem că păcatul din noi este mai periculos decât cel din afara noastră. Păcatul este atât de grav încât doar moartea lui Cristos pe cruce a putut să ne scape de el. Când nu înţelegem acest adevăr activităţile creştine înlocuiesc dependenţa de Cristos şi harul Său. Vrem mai mult să schimbăm lumea decât pe noi.

New Covenant Theology Distinctives By Gary D. Long WHAT IS NCT AND WHAT ARE SOME OF ITS MAJOR CHARACTERISTICS? A. Presuppositions · The Existence of God is a first truth, “for he who comes to God must believe that He is” (Heb. 11:6). · The Scriptures are inspired, infallible, relevant, authoritative revelation from the triune God; therefore, the Bible as His written “word is truth” (John 17:17). · The final revelation of God the Father is in the eternal Son of God (Heb. 1:2), Jesus Christ, who is the Word of God, full of grace and truth (John 1:1, 14, 17); therefore, no one can “know the Father, except the Son, and anyone to whom the Son wills to reveal Him (Matt. 11:27). · There is no authentic leading of the Holy Spirit that is not contextually wedded to the words of the Bible (Acts 17:11; Rom. 8:14; I Cor. 2:10-11; I Thess. 1:5; II Tim. 2:15; see II Pet. 1:20-21). B. The Need There is a need for New Covenant Theology (NCT) in proclaiming the gospel of Christ. Its principles of interpretation (its hermeneutic) are as old as the New Testament (NT) itself. The way it interprets Scripture is based upon how Christ and the writers of the NT understand and use the Old Testament Scriptures in explaining the coming to pass of God’s will on earth (Matthew 6:10). But as a theological system in America it is a recent development having different explanations. The time has come for those who hold to the need for NCT to unify and explain what it is. It is in agreement with much that is taught in the theological system of Reformed or Covenant Theology (CT), especially with its teaching on the inspiration and inerrancy of the Bible, the doctrine of God and creation, the doctrine of man, and the doctrine of the person and work of Christ. It agrees with much that is taught in the theological system of Dispensational Theology (DT), especially its teaching on the inspiration and inerrancy of the Bible, the doctrine of God and creation, the person of Christ, and the understanding of Pentecost as the formation of the Church as the body of Christ. However, there are significant differences with the theological systems of both CT and DT to warrant the development of NCT as a distinct theological system. The following provides a brief description and listing of some of the major characteristics of NCT as understood by this writer. C. NCT Described New Covenant Theology is a developing system of theology that provides a more biblical way to interpret the Scriptures by questioning key theological presuppositions which undergird the hermeneutics (principles of interpretation) of CT and DT. NCT is based upon a redemptive history approach to understanding the fulfillment of God’s eternal kingdom purpose on earth. Its principles of interpretation are based upon a biblical theology that stresses the theology of the Bible itself, especially upon the NT understanding of the OT. NCT challenges the basic theological presuppositions of the one Covenant of Grace system of Covenant Theology, including its understanding of the “moral law” of God and the nature of the Church. NCT also challenges the two redemptive purposes of Dispensational Theology, one for the Church and one for Israel, and it challenges some of DT’s presuppositions and literal hermeneutic for understanding key elements of Bible prophecy. The driving motive of NCT is “back to the Bible.” NCT emphasizes the inductive study of the Bible. A major objective of NCT is that its hermeneutic will help bring doctrinal unity in this sin-wrecked world by breaking down the middle walls of doctrinal partition that exist within the theological systems of Covenant Theology and Dispensational Theology. D. NCT Characteristics The following lists some of the major NCT characteristics. NCT teaches that: 1. The discernment of the Holy Spirit is absolutely essential for accurately handling the Word of God (I Cor. 2:13-14; II Tim. 2:15) and that the most important principle of interpretation is “contextual exegesis.” Contextual biblical exegesis demands grammatical/historical/theological principles of interpretation. 2. The imputation of Adam’s first sin to all mankind (Rom. 5:12d, 18a-19a), the elects’ sins to Christ (II Cor. 5:21), and Christ’s righteousness to the elect (Rom. 5:18b-19b) are vital for the Christian faith. Without the doctrine of imputation the whole doctrine of the substitutionary atonement and justification by faith alone in Christ alone are undermined (Rom. 5:12-19). 3. God’s plan of salvation is revealed and administered through the unfolding of biblical covenants in the flow of redemptive history, not through the theologically deduced system of CT’s Covenant of Works/Covenant of Grace/Covenant of Redemption schema. 4. The Law of God is both absolute and covenantal (Matt. 5:17-20). God’s “absolute law” is innate, written on the heart of man created in the image of God. It is God’s unchanging standard of righteousness. God’s “covenantal law,” however, is written and changeable according to the covenant being administered. 5. The love of God and the love of neighbor are the two greatest commandments (Matt. 22:36-40) upon which the whole Law and the Prophets hang. This means that the Ten Commandments, the Decalogue, hang upon these two greatest commandments, not the reverse as CT teaches. 6. The Ten Commandments are a covenantal outworking of the two greatest commandments in redemptive history not the reverse. They were given through the hand of Moses to the nation of Israel first at Mount Sinai (Exod. 20). 7. The Fourth Commandment, the Sabbath commandment, being the sign of the Mosaic Covenant (Exod. 31:15-17), is not a creation ordinance as taught by CT. 8. The Ten Commandments are not eternal moral law first written in the heart of man at creation and forever binding upon all mankind as CT teaches in its confessions of faith e.g., the Westminster Confession of Faith (1647-1649) and the Second London Baptist Confession (1689). In fact, the term “moral law” does not occur in the Bible. Although under any given covenantal administration, man is morally obligated to obey all of God’s commandments, yet the Bible does not separate God’s law into three parts: moral, ceremonial and civil. Historically, this threefold separation was not substantially taught until the time of Thomas Aquinas in the 13 th century and in the 16 th century by Calvin. 9. The Decalogue is not “transcovenantal” and, therefore, does not function outside the Old Covenant as a unit as much of CT teaches. 10. Christ came not to destroy the OT Scriptures but to fulfill them, which includes the Decalogue. The New Covenant law is called the law of Christ which is distinguished from Mosaic law and from the Gentiles who do not have a written revelation of God’s law (I Cor. 9:20-21). 11. The law of Christ is not to be equated with the Decalogue. Although the law of Christ, the law of the NC people of God, is related to the Decalogue in that it incorporates nine of the Ten Commandments. The law of Christ is a better law than the law of Moses (Matt. 5:21-48; Heb. 7:19) in the sense that (1) it is a higher revelation of the righteousness of God (Matt: 5:20); (2) it is based upon a higher standard of love (Matt. 5:44); and, (3) Christ’s inauguration of the New Covenant brings in things that are qualitatively “newer,” expressed in developing the theological significance of such basic concepts as new wineskins, new teaching, new commandment, new creation, new man, new name, new song, new Jerusalem and all things new (Rev. 21:5). 12. The OC Sabbath commandment is typologically fulfilled by Christ for the people of God who rest in Him by faith (Heb. 4:9-10). 13. New Covenant believers are in-lawed to Christ; they are not under the OC law of Moses but under the grace of the NC (Rom. 6:14). NCT does not equate the law of Christ with the Decalogue as do many holding to CT. 14. The indwelling Holy Spirit is the norm for Christian living. NCT does not teach that the Ten Commandments are the only objective standard for evaluating the Christian life. Rather, NCT emphasizes that it is the Spirit who enables the Christian to have a godly walk (Rom. 8:4; Gal. 5:16-18). 15. Christ merited righteousness for the elect only and that it is imputed to them based upon His total obedience to the will of the Father in His life and death (Matt. 3:15; Rom. 5:19). 16. The Church, which is the body of Christ (Eph. 1:22-23; Col. 1:18), was first formed in history when the Spirit was poured out at Pentecost not in past history under the OC. Most holding to CT see the Church existing in the OT before Pentecost. NCT does not. Contrary to DT, NCT sees only one redemptive purpose for the people of God, which is the Church, the good olive tree (Rom. 11), the body of Christ (Eph. 2:13-22; 3:1-12). 17. The ordinance of water baptism is the pledge of membership in the New Covenant for believers alone and the sign of the New Covenant is not baptism, rather the sign is the cup, which memorializes the New Covenant in Christ’s blood (Luke 22:20; I Cor. 11:25). 18. The “now-not yet” principle of interpretation is essential to understand the teaching of the NT. The Christian experiences the commencement of “every spiritual blessing in the heavenly places in Christ” (Eph. 1:3), yet he stills awaits the consummation of these blessings at Christ’s return. The End has come! The End has not come! The whole theology of the NT is qualified by this tension: between the “already” or “now” and the “not yet” (I John 3:2). 19. The “recapitulation” principle is essential to understand the NT prophetic Scriptures (Matt. 24:4-14 and 24:15-31; Rev. 11:15—12). 20. The “blessed hope” will occur when Christ returns (Titus 2:13) to earth bodily and visibly (Acts 1:11) at the Second Advent to resurrect, judge and consign the saved to heaven and the lost to a Christless eternity (John 5:28-29).