Sabatul

Sabatul Geneza cap. 2 Dzeu s-a odihnit (sabat/katapao) şi a fost înviorat (Ex. 31:17) de lucrările sale. Dzeu nu are nevoie de odihnă şi înviorare. Această odihnă este una de împlinire, odihna satisfacţiei. El a găsit plăcere în lucrarea Sa. Dzeu a binecuvântat şi a sfinţit ziua a şaptea. Pentru cine? Sabatul a fost făcut pentru om (Mar. 2:27). Moise a structurat pasajul Gen. 1:1-2:3, având punctul central nu în creaţia omului (ziua a şasea) ci în odihna divină (ziua a şaptea). Creaţia, istoria umană, îşi găseşte scopul în odihna lui Dzeu. Această odihnă trebuie să fie împărtăşită şi în ea să se bucure toată creaţia. Gen.3 arată cum bucuria odihnei lui Dzeu a fost întreruptă. Ca rezultat a răzvrătirii, umanitatea cade în blestem, blestem care implică muncă, chin, sudoare, durere şi moarte. După cele 6 zile lucrarea lui Dzeu (asah şi bara) s-a sfârşit (2:1-2). După păcatul şi căderea omului, Dzeu a început să lucreze din nou: a făcut (asah) haine de piele pentru Adam şi soţia sa (3:21). Dzeu a început să lucreze şi să pregătească odihna pentru creaturile căzute. Isus spune: Tatăl Meu a lucrat până acum şi Eu de asemenea am lucrat (Ioan 5:17). Acest sens (escatologic) este şi cel din Evr.4:4. Pentateuhul Prima observare de către oameni a zilei a şaptea apare în relaţie cu Exodul (Ex. 16). Dzeu îi hrăneşte pe israeliţi cu mană, în ziua a şasea ei primesc dublu pentru a nu strânge în ziua a şaptea. Oamenii trebuiau să se odihnească în ziua a şaptea (v.30). acesta nu este Sabatul evreiesc în adevăratul sens. La Sinai Dzeu îşi face cunoscut Sabatul Său cel sfânt (Neem. 9:14). În Ex. 19-20 Dzeu constituie naţiunea lui Israel, dându-le legea, sumarizată în Cele 10 porunci (Ex. 20:2-17). Porunca a patra cerea o păzire strictă a Sabatului (Ex. 20:8-11).[1] Primele patru şi ultimele şase porunci ale Decalogului sunt cunoscute ca fiind ‚prima tablă’ şi ‚cea de-a doua tablă’. Actele de suzeranitate din acele vremuri aveau în centru documentului pecetea dinastică a suzeranităţii. Dzeu nu are o astfel de imagine prin care să pecetluiască documentul. Legea Sabatului care este centrală documentului stă ca un ‚semn’ sau o ‚pecete’ a legământului lui Dzeu cu Israel (Ex. 31:12-18; Ezec. 20:12,20). După cum curcubeul a fost semnul legământului noemic (Gen. 9:12,13,17), şi circumcizia a fost semnul legământului avraamic (Gen. 17:11), la fel Sabatul este semnul legământului cu Israel. Aceasta explică expresia din Isa. 56:4-6 ‚vor păzi SabateleMele’. Naţiunile din jurul Israelului au fost criticate pentru multe păcate, dar nu au fost criticate pentru călcarea Sabatului – a fost un semn al legământului lui Dzeu cu Israel. Violarea Sabatului în orice mod implica moartea (Ex. 31:14). Nici o lucrare nu trebuia făcută (Ex. 20:10; 31:14,15). Călcarea Sabatului de către Israel a fost motivul distrugerii şi captivităţii lui (Ezec. 20:10-26; 22:8,26,31). Dzeu i-a dat lui Israel ‚odihnă’, şi această odihnă, semnul legământului, trebuia pe deplin onorată şi păzită. Odihna lui Dzeu nu trebuia profanată (halal) de lucrarea omului (Ezec. 22:26). Ziua de Sabat este mai mult de cât o aducere aminte săptămânală. Înrădăcinată în lucrarea lui Dzeu, nu în natura Lui, a avut un caracter ritual/ceremonial. În economia mozaică a servit ca fundament pentru toate sărbătorile israelite. În Ex. 23:12 şi Lev. 23:1-3, porunca sabatului începe tranziţia către poruncile privitoare la sărbătorile anuale ale lui Israel (Ex. 23:14 md; Lev. 23:4 md). Ziua de sabat este raţiunea existenţei anului sabatic şi anului jubileului (Lev. 25:1md). Sărbătoarea trâmbiţelor (23:24-25), Ziua ispăşirii (16:29,30), şi sărbătoarea corturilor (23:34) sunt toate odihne de sabat către Domnul. Sabatul are şi o altă semnificaţie. El a fost atât comemorativ cât şi prospectiv. Era o aducere aminte a odihnei lui Dzeu (Ex. 20:8-11). Această păzire a sabatului a fost o reminiscenţă a odihnei lui Dzeu, care este prospectiva unei odihne care va veni – truda şi chinul impuse omului prin păcat şi blestemul care se va sfârşi cu odihna finală, a cărei odihnă este o aducere aminte săptămânală. Această legătură explică de ce porunca sabatului din Deut. 5:12-15, diferit de cea din Ex. 20:8-11, nu s-a bazat specific pe odihna lui Dzeu de la Creaţie, ci în eliberarea din robie a lui Israel. VT ca întreg [1] Expresia „adu-ţi aminte” nu indică că sabatul era păzit şi înainte, chiar de la creaţie. Ea reprezintă un mod obişnuit de parafrazare a unei porunci (Lev. 26:42,45; Jud. 8:34; Ecl. 12:1,6; Ier. 14:21; Amos 1:9; Mal. 4:4; Luca 1:72; Evr. 13:7). În Deut. 5:12 Moise repetă porunca Sabatului şi el spune: „Ţine (samar) ziua de odihnă …”